[Voci online] Iulian Comănescu: România o percep în primul rând prin Facebook. Când am venit la Bruxelles, am luat-o cu mine, sub formă de bulă

Pe 11 septembrie 2001, adică în anii de cretacic ai online-ului, Iulian Comănescu a făcut primul live text din România. A avut o reacție promptă de jurnalist și a cerut un user și o parolă de la fondatorul HotNews, când a văzut ce se întâmplă în America. Lumea a intrat buluc pe site-ul Revistapresei.ro, care a ajuns sursă citată de presa momentului.

19 ani mai târziu este la Bruxelles, în plină criză a omenirii. De unde face strategii de conținut pentru branduri și oameni, și se uită mai mult la jumătatea plină a paharului pandemic. Aceea că lucrul de la distanță nu mai este un privilegiu pentru câțiva, ci se omologhează social și profesional pentru majoritatea. În timp ce își vede de proiectele sale, Iulian rămâne aproape de România, mai mult pe Facebook.

”În vremuri mai oprimante politic, aveam o teorie a emigratului pe Facebook. Facebook-ul era o țară în care plecau oameni ca mine, care nu mai suportau răutatea televiziunilor așa-zise de știri, cretinismul birocrației, gunoiul, țânțarii și gândacii din oraș și altele. Acum m-am mutat la Bruxelles, dar am rămas cu această bulă, deci Facebook-ul e pentru mine România. Când am venit la Bruxelles, am luat-o cu mine, sub formă de bulă. Să nu mai ziceți că rețelele nu-s bune de nimic – îmi convine, că n-am cărat prea multe lucruri cu mine”

Pe larg, cu definiții, arumente și idei, în continuare cu Iulian Comănescu despre el și drumul său de la presă la content, despre Net, Facebook, efectele crizei actuale și alte subiecte.

Despre tine, pe scurt

Am 53 de ani, am pornit din presă și din România și am ajuns la Bruxelles, la conținut pentru branduri și oameni, consultanță de imagine, strategii și political intelligence. Scriu în fiecare zi de prin 1992 toamna, printre multe altele două cărți: “Cum să devii un Nimeni - Mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România” (Humanitas, 2009) și “Mihnea Constantinescu. Omul care a schimbat România fără ca noi să știm” (Curtea Veche, 2019). Studii de politehnică și filozofie, le-am îngropat în vremuri imemoriale, dar mă mir mereu cât îmi folosesc în fiecare zi, plus diferite specializări legate de media și comunicare.

Pentru mine este ușor ce e greu: dacă fac prea multă vreme ceva ușor, mic și repetitiv, începe să mă plictisească și să-mi fie foarte greu.

2019 Lansare de carte
Foto: Catalin Stefan

Întâlnirea cu online-ul

Jesus, nu mai știu cum era lumea fără online. Ai atins o temă dragă mie. Eu am teoria asta, că fiecare dintre noi are o vârstă online, diferită de cea civilă - a mea e de 24 de ani. În termenii Internetului e matusalemic, am intrat în 1996. După vreun an îmi făceam un site personal pe Geocities, iar prin ‘99, cred, am făcut Unica.ro cu mâinile mele, în Dreamweaver și HTML scris de mână, pe vremea aceea nu se purta php-ul.

Ulterior, pe 11 septembrie 2001, am făcut live text în premieră în România. Eram în redacție la Unica, mi-am dat seama că e groasă de tot și l-am sunat pe prietenul meu Mărgărit, fondatorul HotNews. I-am zis: “Dă-mi ACUM un user și o parolă, că știu eu ce să fac cu ele!” Pe vremea aia se chema Revistapresei.ro, lumea a dat buzna pe site, Mărgărit exulta fiindcă site-ul începea să fie citat – și anume laudativ. Țin minte că textul era ordonat cronologic, de la vechi la nou, și nu pe dos, cum e acum, cu cea mai recentă chestie ultima.

1997 Pro TV cu Remus Ghiuzeli in mantia de drac a lui Vali Rupita

”Bulele” virtualului prezent

Mi-e greu să vorbesc în general. Probabil numai Facebook, Netflix și alții ca ei știu despre toate bulele din lumea asta. Am fost la Paris, la un eveniment Netflix, și am rămas bouche bée atunci când ne-au povestit că în datele lor oamenii se grupează pe clustere de interese, în funcție de filmele preferate, și vei găsi afinități surprinzătoare între un user din Siberia și altul din Africa. I-am întrebat ce fac cu toată bogăția asta de date, dacă nu se gândesc la vreun studiu sociologic și răspunsul a fost: “You mean, like real science? Er - we’re too busy with expansion to do that.”
Luați răspunsul ăsta cum vreți, dar ce putem face noi, fără datele respective, sunt doar speculații sau aproximații. 

2013 Training Jurnal TV Chisinau

Altfel, ceea ce știu eu nemijlocit, despre bula mea, e că sunt conectat cu oameni de un scepticism potolit, dar tranșant, care au opțiuni politice reale, dar nu idei fixe - sunt gata să și le schimbe. De obicei, înaintea alegerilor, susțin un candidat sau altul – în mod cu totul independent de sursele de venit ale firmei din perioada respectivă, precizez foarte apăsat. Am fost activ și în perioadele de proteste, când mi-au înghețat oasele în Piața Victoriei împreună cu mulți alții, mi-am luat porția de gaze lacrimogene la represiunea din 10 august și cred că pe Net am putut schimba părerea unora, în subiecte cum ar fi: contează să votezi, contează să mergi la proteste și așa mai departe.

Istoria devenirii tale online

Ha, devenirea mea online :) V-am povestit deja preistoria, să zicem că istoria începe cu faptul că prin 2006 am plecat din presă, mi-am deschis firma de comunicare și mi-am lansat un blog cu care am inventat, ca să zic așa, nișa de mass media-publicitate pe Net – Comanescu.ro. Pagina de media și tot restul au venit după. M-am trezit că brusc devin mult mai cunoscut sau mai vizibil decât fusesem vreme de 15 ani ca jurnalist bun (sper).

Mi-am dat seama că vizibilitatea, notorietatea, key-opinion-leadershipul, influensăreala, cum vrei să le zici, sunt tool-uri puternice de comunicare, mai ales că pe firmă, vindeam lucruri asemănătoare. Am luat cred că vreo două premii cu blogul ăla și am obținut o mulțime de beneficii derivate din brandul personal – printre care o carte despre media și branduri personale, apărută la Humanitas, o revistă de comunicare pe nume The Industry, studii și traininguri în zona ONG-urilor din România sau Moldova, consultanță pentru clienți globali ca MTG și multe altele.

Însă bani propriu-ziși din blog am făcut foarte puțini, am încercat să separ comercialul de editorial, așa cum se face la casele mari. La un moment dat delegasem vânzările de bannere la Arbo Media, dar mai mult ca să scap de cereri personale. Cred că cea mai consistentă campanie a fost de 2.000 de lei.

Chestia asta cu blogul m-a dus la TV. Avusesem grijă să îmi păstrez sau inventez și rubrici în locuri ca “România liberă” sau “Dilema”, care să îmi consolideze brandul, fiindcă printul dădea – și dă - în continuare prestigiu.

2019 Discutie la Qreator despre saorma, discutie cu Andi Moisescu, Foa, Dragos Vasile

Ăsta a fost începutul. Ulterior, însă, am migrat de la consultanță la statutul de furnizor de conținut de toate felurile, de la discursuri politice la ședințe foto, filme pentru branduri comericale sau din zona ONG, site-uri, pagini de Facebook. Am poziționat (și poziționez) oameni, de la stil vestimentar și hair style, la ghost writing (o treabă foarte interesantă și onestă dacă o faci cum trebuie), traininguri TV și multe altele.

Lista pre-știrilor de pe Whatsapp

Criza din 2007-2009 redusese oricum foarte tare ambițiile grupurilor media din România, și deci potențialul meu de venituri în zona respectivă. Cred că ultimul produs legat nemijlocit de media pe care l-am făcut a fost, prin 2016, o listă de Whatsapp, pe care dădeam ceea ce eu numeam pre-știri, informații de care eram sigur, dar nu respectau arhitectura știrii clasice – cu confirmări oficiale, citate și tot restul. Genul “Andreea Marin face emisiune la TVR”, “Netflix vine în România” și așa mai departe.

2016 Palestina unde nu mai stiu ce filmam si pozam cu Ana-Maria Caia, Matei Buta, Teodor Tita

Aveam vreo 200 și ceva de abonați, oameni-cheie din industria de comunicare și m-am trezit că unul din ei îmi propune un contract de promovare pe acea listă. Mi s-a părut miraculos, mai ales că până la moda listelor comerciale de Whatsapp avea să vină doar după vreo doi ani. Dar, de fapt, făceam ce știu eu mai bine să fac, livram conținut, care și-a găsit în primul rând un target de receptori și apoi un client cu care să monetizeze. Ăsta a fost un experiment pe care l-am făcut singur, dar de regulă lucrez cu echipe dedicate de profesioniști de elită, pe proiect. Nu am avut niciodată mai mult de trei angajați, dar pentru fiecare proiect am fost capabil să asigur cele mai diferite specialități, de la scriitori de sloganuri premiați la fotografi de portret și directori de imagine cu portofoliu solid, stiliști vestimentari, tot ce ar mai putea ține de comunicare.

2016 Prosteala cu Ioana Isopescu la Sapte Seri 
Foto: Matei Buta

Brandurile personale

Ca să vă spun ceva mai precis despre branduri personale, dacă ar fi să reduc tematica lor la două enunțuri, primul ar fi că brandurile personale nu trebuie să te mintă, în schimb reprezintă o reducție a persoanei la niște atribute legate de niște obiective. Ca să-ți dau un exemplu, sunt un mare amator de muzică, de exemplu jazz, dar nu am spus asta niciodată despre mine, fiindcă n-am vrut să mă fac critic muzical. De chestia asta știu câțiva prieteni, ca Mihai Iordache sau Florin Dumitrescu. Mai sunt și chestii de tone of voice/retorică, mie, unuia, îmi plac glumele, poveștile scrise ca de scriitori chit că-s de media și altele.

În perioada analizelor media însă, am adoptat voit un ton neutru, sec, ca să mă diferențiez de zgomotul din blogosferă. Am fost mult mai gomos decât îmi place să fiu și se pare că a funcționat.

Al doilea enunț e mai previzibil, că brandul personal se simte grozav în online. De ce: fiindcă online-ul permite un lucru simplu, pe care îl folosesc și partidele și brandurile, inițiativa comunicării. Media clasică trebuie s-o aștepți să vină la tine. Dacă ai blog sau un cont de Facebook vizibil, poți iniția tu comunicarea. Și dacă știi ce să faci, blogul sau contul va aduce media clasică la tine, prin diferite metode, de la poziționarea ca expert la newsjacking.

Brandul tău personal

În 2020, sunt mult mai puțin preocupat de propriul brand decât în trecut. Am ajuns pe un nivel de equity care mă recomandă indiferent de activitatea din ultimele două săptămâni sau luni, la fel cum pe Comanescu.ro continuă să vină mii de oameni prin Google, deși mai scriu acolo foarte rar. Și, oricum, nu am un ego atât de mare încât toată chestia asta cu self-promotionul să-mi provoace mari satisfacții intrinseci. Am făcut-o cu un scop bine determinat – mă ocup de alții, deci era onest și profitabil să testez pe pielea mea întâi ceea ce vreau să vând altora.

Cum simți responsabilitatea

Două tipuri de responsabilitate am, mari și late. Să nu-mi „vând semnătura”, lucru pe care l-am evitat întotdeauna. Plus o opțiune politică simplă și normală, pentru valori și oameni care acționează în folosul comunității. Pot vota liniștit USR la primul tur și PNL la al doilea – sau pe dos, în funcție de situație.

Teoretic, pot chiar boicota votul și recomanda asta, deși în ultimele cicluri electorale nu mi s-a mai părut o opțiune. Dar n-o să fac niciodată agitație „independentă” pentru PNL sau USR, determinată de un contract în zonă. Dacă vă uitați la prezența mea pe Net, e plin de disclaimere. Politice și nu numai. Nu e mare scofală. Sunt convins că mulți alții fac exact ce fac și eu. Se poate și fără porcării, ca s-o spun simplu, ba chiar se poate foarte bine.

 2017 Tech Camp Chisinau workshop de continut digital organizat de Departamentul de Stat al SUA

La contul de Facebook ai vrut să renunți

A, am și făcut-o, de mii de ori – în fiecare zi, în momentul când am închis Facebook-ul. Oricât de „book” e, Facebook-ul nu e o carte pasionantă, pe care să n-o lași din mână nu știu câte ore. Te prăjește - și te prăjește degeba. Totuși, eu reușesc să evit asta ușor, mă consum emoțional mai puțin – poate fiindcă etatea mea de Internet e mare și am văzut destule Facebook-uri în viața mea, de la chaturile prin browser și mIRC-ul din anii ‘90 la balamucul din „blogosferă” din anii 2000. Numai BBS-uri n-am prins.

Conflictele, ce faci cu ele

Nu prea am conflicte, slavă Domnului. Am vreo 5000 de prieteni și nu știu câte mii de followeri, dar majoritatea sunt oameni cu cap. Comentariile sunt deschise pentru public, postările sunt vizibile. Odată la două luni, se întâmplă câte ceva neplăcut, atunci încep cu câteva avertismente, polemizez și dau block doar la final, dacă nu se poate altfel. Există destui oameni care intră ca pe arătură și apoi revin la sentimente mai bune, dacă tu insiști să fii civilizat. Am fani cu care am început cu o ceartă.

Altfel, cred că sunt vreo două duzini de oameni pe care i-am blocat din 2009, de când am cont pe Facebook. Mă deranjează limbajul, atunci când începe să devină insulte, sau reaua-voință, pe care întâi o remarc și încerc să o demontez din mai multe mesaje. În ultima vreme a apărut o nouă specie de disruptiv, care nu e troll, ci o persoană cu cunoștințe parțiale și insuficiente despre o anumită problemă, pe care le leagă în teorii aberante despre lumea din jur, enunțate cu convingere paroxistică. Cred că ultimul block l-am dat acum câteva luni unui tip pe care-l știam destul de bine, inclusiv din viața fizică.

New York Times a publicat o primă pagină-eveniment, integral text, care conținea necrologurile a câteva mii de americani uciși de COVID-19. Băiat deștept altfel, omul respectiv a intrat să tune și să fulgere că pagina respectivă e propagandă deșănțată anti-Trump, o mizerie de PR și așa mai departe. Sigur, Trump e Trump, New York Times e de stânga, dar toate astea nu anulează validitatea unei prime pagini zguduitoare, care de altfel n-avea absolut nicio trimitere la Trump sau culpabilizare a acestuia legată de COVID. Nici eu nu spusesem absolut nimic despre Trump. Era despre niște victime. Mi s-a părut odios ca opțiunile politice să sufoce orice urmă de umanitate sau compasiune – până la urmă, așa am ajuns și la Auschwitz, nu? Și am zis: frate, nu la mine în feed cu chestiile astea. La revedere.

Subiectele pe care le abordezi

E un lucru pe care tindem toți să-l neglijăm în ultima vreme: online-ul, mai ales social, s-a răspândit fiindcă e un mediu care permite exprimarea hiperrapidă, spontană, caldă, colocvială. Asta s-a văzut și în bloguri. Wordpress-ul a avut un succes fantastic nu numai fiindcă poți face o mulțime de lucruri cu el, ci mai ales fiindcă este un CMS (content management system – platformă de administrare) genial de simplu și de intuitiv. Habar n-aveți în ce chestii făceam în anul 2000 site-uri pentru Coca-Cola. Am învățat inclusiv Flash ca să pot să pun pe undeva niște bucățele de text și niște poze.

De ce vă dau toate detaliile astea tehnice: fiindcă definesc clar Netul, sau Netul social, ca pe o zonă a spontaneității și apropierii, în care strategiile superelaborate tind mai degrabă să te frâneze decât să te potențeze. Brandurile ar trebui să înțeleagă asta. Cele comerciale o fac mai greu decât cele politice.

Deci nu, nu am strategii foarte detaliate raportat la rețele și m-am ferit să le am. Am avut norocul să trebuiască să le am atunci când făceam o investigație jurnalistică pe print sau studii media-mamut, la care lucram câteva luni, pentru Soros. Sau când am scris cărți. Am administrat pagini comerciale pe Facebook, în zona turism, HoReCa, politică sau media – acolo exista un framework strategic, dar m-am ferit să impun reguli copleșitoare. Acum n-o mai fac.

Pe contul personal de Facebook, fac ce-mi trece prin cap și pe Instagram mă dedulcesc la hobby-ul meu de fotograf pe film alb-negru. Se vede cu siguranță că sunt într-o tranziție dinspre București spre Bruxelles, că mă interesează politica europeană și caut să decelez impactul ei în România, legat și de felul cum îmi așez firma acum. Dar Facebook-ul e mai degrabă, pentru mine, un teritoriu personal.

De la distanță, România pe Facebook

În vremuri mai oprimante politic, până la dispariția regimului Dragnea-Dăncilă, aveam o teorie a emigratului pe Facebook. Facebook-ul era o țară în care plecau oameni ca mine, care nu mai suportau imbecilitatea și răutatea televiziunilor așa-zise de știri, cretinismul birocrației, gunoiul, țânțarii și gândacii din oraș, jigodismul unor politicieni și altele.

Acum m-am mutat la Bruxelles, dar am rămas cu această bulă, deci Facebook-ul e pentru mine România. Mă mai uit și în presa clasică, dar numai atunci când am nevoie de ceva. România o percep în primul rând prin Facebook. Când am venit la Bruxelles, am luat-o cu mine, sub formă de bulă. Plutește pe-aici prin casă ca picăturile de apă pe Stația Spațială Internațională, ca un glob magic. Să nu mai ziceți că rețelele nu-s bune de nimic – îmi convine, că n-am cărat prea multe lucruri cu mine.

Regulile de la care nu te abați

Crescut fiind eu în sistemul de valori al mediei occidentale, nu pot să urmăresc alte valori – iar ele sunt cazuri particulare ale unor valori democratice generale, în sensul în care mecanismele politice au nevoie de o cenzură (în sensul bun) a unei a patra puteri, așa-numitul câine de pază. În sensul în care media trebuie să fie dreaptă și imparțială, oricât de lozincard sună și oricât nu exclude asta o opțiune personală în ultimul timp.

1989 Revolutie aparand Politehnica din Militari de niste teroristi inexistenti

Sigur că pe rețele nu poți fi tot timpul atât de serios. Nici n-ai resursele, fiindcă o postare de Facebook nu e un articol – asta o spune orice profesionist care se respectă. Dar nu pot aspira la altceva decât aspiram în 1989, când am ieșit pe stradă, sau în 1996, când făceam cărți poștale pro-NATO și pro-VOT la PRO TV.

2013 Eu cu sotia Ana-Maria Caia 
Foto: Florin Costache

Granița dintre Influenceri și Key Opinion Leaders

Diferența de manual e clară. Primii sunt o noțiune mai recentă, de marketing, operează mai degrabă în mediul comercial, al produselor și serviciilor, de când cu media socială, iar ultimii, mai degrabă pe piața ideilor, mai ales politice. Opinion leaderul e mai bătrân decât influencerul, a fost impus ca sintagmă după război, de Lazarsfeld și Katz, cu al lor two step flow of communication, care spune că persuasiunea nu e exercitată de media în mod direct, ci prin intermediul liderilor de opinie.

În practică, atunci când încalcă regulile jocului, influencerul o va face online, unde își va vinde like-urile oricui, iar liderul de opinie la TV, unde își va da cu presupusul pe subiecte fake, cu aere de independență. Cred că liderii de opinie sunt mai răi decât influencerii în sensul ăsta. Dar să le zicem analiști, nu lideri autentici, și gata.

La capitolul „ce urmăresc”, cel mai corect e probabil să vă spun ce mi-a adus Facebook în ultimele ore – ar fi: Sorin Ioniță, Barbu Mateescu, Ioana Avădani, Vladimir Tismăneanu, Cătălin Teniță, Ovidiu Vanghele, Anca David Titorov, Lucian Mîndruță. Ăștia-s oamenii care militează pentru ceva, au o opinie cu consecințe dacă vreți politice – nu în primul rând partizane. Pe lângă ei sunt nenumărați prieteni, adesea binecunoscuți, care spun diferite alte lucruri delectabile, dar nu „influențează”, ci mai degrabă se și ne distrează, împărtășesc.

Din pandemie

Păi am trăit două șocuri într-unu: relocarea la Bruxelles și izolarea. Am plecat din România în plină glorie, imediat după o campanie de imagine pentru Humanitas, în care am filmat și fotografiat oameni ca Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu sau slăbiciunea mea personală din acea serie video, Dan C. Mihăilescu.

Apoi am cărat lăzi cu cărți pe scări, am târât și o canapea un etaj de unul singur, fiindcă serviciul de curierat s-a spălat pe mâini de ea și mi-a lăsat-o la poartă din motive de COVID, deși plătisem livrarea până sus. Am stat cu copiii, care au apucat să se ducă o săptămână la Școala Europeană, după care s-a închis și școala europeană. Au fost săptămâni întregi în care, din motive de izolare, aș fi putut să vă povestesc din Bruxelles doar prețurile de la Lidl, deși sunt la 200 de metri de mormântul lui Bruegel cel Bătrân și la 500 de metri de casa natală a lui Toots Thielemans.

Cred că toate astea-s inevitabile, mulți dintre noi au trecut prin ele, și din motive de izolare, și de relocare. Ceea ce m-a mânat în luptă a fost faptul că oricum voiam să îmi redefinesc firma, s-o așez într-o zonă curată și inteligentă, legată de politică, fără afilieri partizane. Atâta cât am avut clienți politici, asta am încercat să fac – nu partide, ci oameni cu potențial și realizări, nu mizerii, ci construcții pozitive, de la platformă și strategie la imagine.

Plecasem la Bruxelles cu o listă de contacte personale-cheie, din instituțiile europene sau NATO, pe care urma s-o transform în strategie de business prin întâlniri. Cu izolarea, evident că nu s-a putut, mai ales că aveam mulți copii și canapele pe cap. Soția mea, Ana-Maria Caia, a venit aici cu o ofertă de nerefuzat, de la Adina Vălean, pentru Comisia Europeană. Am folosit izolarea ca să mă descurc cu restul, am învățat să fac carbonnade flamande, să decortichez crevettes grises, să folosesc un aragaz cu inducție.

În izolare, Comănescu și-a transformat familia în subiect

Plecasem în februarie cu ideea că o să știu mai bine ce o să fac cu firma acum, în toamnă, fiindcă prima perioadă a anului ar fi fost o perioadă de prospecție. Spre bucuria mea și a colaboratorilor mei, am reușit să fac asta cu pandemie cu tot. Una peste alta, mă bucur că am încasat două șocuri în același timp, fiindcă am bifat etapa și am o direcție de dezvoltare foarte promițătoare, care se reduce la a conecta România cu Europa la un nivel mai intim decât o fac tratatele și instituțiile.

Efectele crizei actuale

Am spus-o de mai multe ori, Coronavirusul e și, sau în mare măsură, un virus de calculator sau de rețele. Dincolo de datele biologice sumbre ale pandemiei, e și virtual, face rău inducând un nivel de anxietate care n-a fost posibil la gripa spaniolă sau alte pandemii, fiindcă lumea nu era atât de conectată. Iar informarea publică, orice-ar însemna asta, nu era la cheremul oricui, incluzând aici conspiraționiști, anti-vaxeri, kagebiști habotnici desprinși din Sorokin și alții.

E simplu de constatat ce ni se întâmplă, stăm mai mult acasă, percepem lumea din jur mult mai imediat, prin rețele, webcam-uri de Zoom și altele. Chestia asta a înnebunit destui, mai ales pe la începutul pandemiei. Dar nu e cazul să ne cadă cerul, fie și ăla din app-uri ca SkyView, pe cap. Houellebecq a avut mare dreptate când a spus că lumea va fi la fel, doar că mai rea, după pandemie. Sunt niște tendințe care se accelerează. Și dacă nu suntem pesimiști ca el, culegem și ce e bun din asta.

Oricât de clișeistic sună, pandemia e o oportunitate. Mie, unuia, îmi folosește de pildă faptul că lucrul de la distanță se omologhează mai tare social, ca strategie de business, fiindcă oricum aș fi fost la distanță. Nu mai e nimic ciudat într-un call cu un american, cineva din Hong Kong și cineva din Bruxelles despre o companie din România. Ceea ce fac acum, cred, e să îmi acutizez percepția despre diferențele dintre Whatsapp, Zoom, conversații voce și așa mai departe. Mediul e mesajul.

Cum s-au văzut autoritățile române, de la Bruxelles

De la Bruxelles, România se vede mai bine decât din România, ca să zic așa. Repet ce-am spus mai sus, nu mai percep zi de zi ce se întâmplă în țară, dar e inevitabil să faci o comparație între felul cum a fost gestionată problema în România și ce s-a întâmplat în alte locuri: declarațiile contradictorii ale lui Trump, aiurelile lui Bolsonaro, tâmpeniile lui Lukașenko cu tratatul COVID-19 cu vodcă și saună. Sigur, sunt critici pe care e greu să le respingi, ca aceea că nu s-a făcut mare lucru pentru creșterea capacităților de tratament. Totuși, în linii mari, România s-a comportat ca o țară de pe lumea asta, oricâți conspiraționiști fac balamuc despre “botniță” pe Facebook – de altfel în nume propriu.

Dacă ar fi să ne uităm de pe pozitiv

De la început, Coronavirusul mi s-a părut un virus apocaliptic, în sensul bun. Cum adică în sensul bun: îi ferește din start pe cei nevinovați, pe copii. Vine cu o profilaxie simplă, pe care ar trebui să o înțeleagă oricine – spălat pe mâini, măști, distanțare -, dar numai o parte dintre noi trec acest test de înțelegere. Triază, în ultimă instanță, oamenii capabili de raționalitate și de un gen de atitudine intelectuală profund umană. Mă refer la aderența la niște valori generale cum ar fi patrimoniul științific al omenirii sau efortul epistemologic și existențial de raționalizare despre care vorbeam mai sus.

Ne întărește moral prin lupta cu aura de spaimă și de nemaivăzut care vine mai ales de pe rețelele sociale, cum spuneam. E un test de umanitate și din perspectivă ateu-evoluționistă, și în sens biblic: succesul speciei și liberul arbitru creștin se bazează exact pe același gen de opțiune care ne va face pe foarte mulți dintre noi să mergem înainte, în timp ce Lukașekno se va doftorici cu vodkă și țoapa de la coadă de la Mega va spune tuturor cum nu poate ea să respire din cauza măștii, până nu va mai putea să respire deloc. Până la urmă, e simplu: coronavirusul e nasol, dar numai dacă nu ții naibii masca aia pe nas, altfel trebuie să ai mare ghinion s-o pățești.

Acum să translatăm toate judecățile astea în zona politică și să vedem ce dau ele. În Europa, numită mai nou nucleul sau miezul solidarității, au dat o ploaie cu bani. Pachetul de ajutorare de 750 de miliarde de euro e ceva ce n-ar fi putut exista fără o urgență de felul COVID-19, dar în primul rând pune statele membre ale UE într-o alternativă asemănătoare cu liberul arbitru individual: cu Europa (înțeleasă ca raționalitate, politică în sprijinul oamenilor, prosperitate) sau nu?

Angela Merkel și Emmanuel Macron nu ar fi putut să arunce acești bani pe masa comună fără o astfel de amenințare, dar au transformat amenințarea într-un test de solidaritate și coeziune pentru întreaga Europă. Cei care vor ști să folosească acești bani vor fi și mai aproape de Europa, fiindcă se spune mai rar, dar e lucru cert că fondurile vin la pachet cu aderența la valorile europene de bază. Comisia începe să nu mai tolereze anumite lucruri, vedeți și discursul despre Starea Uniunii al Ursulei von der Leyen, poreclit în eurobubble “soteul”, de la #SotEU. Sunt acolo niște enunțuri tranșante despre polonezi și zonele lor LGBT-free.

Și uite cum România, disfuncțională și agitată de luptătorii împotriva “botniței” cum e, ajunge într-o poziție din care poate face multe. Avem vreo 80 de miliarde de euro cu care să ne jucăm în următorii ani, uite că o autostradă se face deja. Stăm prost cu absorbția de fonduri? Minunat, avem unde crește.

Și să vă mai spun o poveste care se știe mai puțin în România: prin martie, pe izolare, Europa era să se facă bucăți de la închiderea granițelor, mai ales în sau cu țări ca Austria, Ungaria sau Serbia – fiindcă în ultimă instanță, UE e o rețea de conexiuni, inclusiv fizice. Erau cozi de tiruri de kilometri și dincolo de chinul și expunerea la COVID a oamenilor din aceste cozi, lanțurile de aprovizionare riscau să se perturbe serios, până la ceea ce găsim cu toții în supermarket.

Comisia Europeană a reușit să deblocheze situația, prin Green Lanes, adică niște magistrale în primul rând de marfă nerestricționate. Când spun Comisia Europeană, spun comisarul nostru pentru transport, Adina Vălean – pentru care am lucrat și o cunosc – tocmai de aceea vă spun, fiindcă știu ce spun. Au fost zile întregi de telefoane cu minștrii transporturilor, iar partea românescă a fost extrem de responsivă și a făcut exact ce trebuia făcut pentru ca în ultimă instanță să nu rămânem toți fără detergent și fructe în raft.

Asta pune din nou România într-o poziție foarte bună. Mi-amintesc de vremurile când înghețam în Piața Victoriei și la televizor ploua cu mizerii anti-UE, de la Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă – nu cred că treaba asta se va întoarce prea curând. Cam aici suntem, nu tocmai fruntea Europei, dar nici în plutonul de state funny. Avem unde crește. N-o să facem nici zone libere de LGBT, nici zone libere de “botniță”, în viitorul apropiat.

Lecțiile pandemiei pentru tine

Pandemia a fost confirmarea că dracul nu e atât de negru pe cât pare, că Apocalipsa – în termenii de mai sus – e selectivă, că îți poți vedea de treabă și în vremuri mai vitrege. Oamenii au supraviețuit războaielor, cataclismelor planetare, lagărelor de concentrare, comunismului, altori lucruri mult mai rele decât COVID-ul. Și probabil de fiecare dată asta s-a întâmplat și prin replierea în zone intime, ca familia.

Pentru mine, printre toate daraverile gospodărești pe care le-am avut în primăvară și la începutul verii, asta a fost lecția: ce lucru minunat și complex sunt familia și copiii. Oamenii pe alocuri workaholici, ca mine, nu tind să le acorde suficientă atenție în vremuri normale. Acum am avut timp și minte pentru ei, în primul rând pentru băiatul cel mic, de cinci ani. Și chestia asta nu e atât de domestică pe cât pare. Când a văzut că am scris o carte, cea cu Mihnea Constantinescu, Efrem mi-a zis că vrea să-i scriu și lui una. M-am apucat să înșir niște povestiri cu planete, oameni de Neanderthal, Adam și Eva, asteroizi și extratereștri, care se cheamă Titi și Becul. Se pare că mi-au ieșit, fiindcă le vrea Humanitas. Sper să vedeți una anul ăsta.