La câte lucruri ciudate s-au întâmplat anul acesta, să te întâlnești cu un panda în București nu ar mai fi așa o mare surpriză. Partea bună la pandemia asta e că puține lucruri ne mai pot surprinde. Partea și mai bună este că, iată, apar ursuleți drăgălași cu pancarte când te aștepți mai puțin. Despre părțile rele ale lui 2020 nu vorbim în acest articol, pentru că e un panda de față. Vorbim în schimb cu Andrei Leonte, creatorul lui, artist și om de publicitate. La începutul pandemiei, Andrei și-a propus sa duca inspiratia pe culmile creatiei muzicale și a gândit multe planuri artistice mărețe. Muza a refuzat să participe fix după programul stabilit de el, dar nici nu a stat deoparte, după cum o dovedește melodia lansată recent, cu un videoclip emoționant, pe măsură.
Era o piesa calda, careia parca nu-mi venea sa-i mai zic “Pandemie”… si-am scris “Panda” si-am dat save. Asta mi s-a părut ca ar fi fost titlul ales in unanimitate dupa o discutie cu oamenii care traiesc in piesa, povestește Andrei
Apoi panda a devenit un personaj, iar Andrei l-a dus pe străzi să întâlnească oameni și să îi inspire. Cand a apărut panda, mai exact, cum a fost creată melodia lui, o poveste de pandemie cu muzică, inspirație și suferințele procesului de creație, povestește Andrei Leonte după cum urmează:
Perspetiva de pandemie
Păi... Știi momentele alea-n care rămâi pe gânduri și te uiți la un perete gol? Și la o adică e ciudat să spui că rămâi pe gânduri, pentru ca de cele mai multe ori de fapt nu te gândești la mare lucru. Cel mult treci în fugă printr-un milion de chestii, de scenarii, din care nu rămâi decât cu niște frânturi sub care n-ai ce linie sa tragi.
Dar cred ca pot mai bine, stai asa! Incerc alta paralela!
Știi cum e când visezi și ai senzația ca trăiești în visul ăla de vreo 2 luni și tavanul casei e de fapt o pătură de care n-ai voie sa tragi pentru ca ii dezvelesti pe frații tai, chiar dacă tu ești singur la părinți? Și la un moment dat reușești sa te dai jos din pat și ești la plaja, în ‘95, la Eforie, cu ai tai și nisipul e gelatinos și dacă sari mai tare pe el te-arunca fix ca o trambulina, noroc ca tu știi sa înoți. Și când sa dai și tu un braț în apă, vezi că-i noapte și copacul în care ești se clatină pentru ca ursu' care trăiește acolo bate la ușă ca nebunu'! Și apoi te trezești si-ti dai seama ca la usa e curierul. Te duci să-i răspunzi omului prefacandu-te ca tu nu te-ai trezit la ora aia, la care el muncește deja și după ce închizi ușa, iti tragi și sufletul și te gândești: "Ursu..." fără să-ți mai amintești altceva.
Eah, cam asa a fost perioada de izolare pentru mine. S-au întâmplat mult în capul meu si la final rămas cu ursu’.
Cum stai cu inspirația
In cazul meu, procesul de creatie este guvernat de un principiu foarte simplu: ia in considerare de cat mai multe ori ca nu-i bun nimic din ce-ai scris! Se numeste “Neincredere in sine” procesul meu, sau, daca simt sa ma alint, “Madalin, you suck!”. Madalin e primul meu nume. A vrut mama sa fiu special. Povestim alta data!
O iau de la coada la cap!
Etapa cea mai frumoasă și, zic eu, mai importantă e cea care vine după ce ai fundația. Sau scheletul! Sa zicem de exemplu ca avem de creat un personaj, ok?
Știm ce are de făcut în scenariul nostru și atât! Dar e clar ca că n-o să-și joace rolul mecanic. Și începem să ne gândim la ce o motivează - și tocmai am decis că e o fata - de ce participă la acțiune, dacă a ezitat când i s-a propus, dacă are un plan B and so on. Dacă are, înseamnă că poate e o persoana precauta. Poate ca dintotdeauna a fost. Nu-i place să-și asume riscuri, cu atât mai puțin în dragoste. A fost îndrăgostită de 2 ori. Pe amândoi i-a iubit pentru că o făceau sa râdă. Ii place să râdă și știe ca ii stă bine. Rade din toată inima, cu tot corpul. Ei s-au îndrăgostit de ea datorită pistruilor. Cel putin asa crede ea. Și pentru că e sincera. "Eu sunt cu subtextul la vedere!" zice mereu în timp ce soarbe dintr-o cafea care pare ca-i întotdeauna-n mâna ei. De fapt nu știe sa mintă. Partea asta-i importanta pentru actiune, pentru ca la final se va da de gol singura. O cheamă Maria.
Mno... dar pana ajung la partea asta, în care colorez, tre’ sa pun cap la cap cartea de colorat. DIN NIMIC! Și nu zic ca-i greu pentru toata lumea! Mi-e greu mie. Adica, mai am momentele in care ma izbeste ideea si aia e, dar in general pe mine ma sperie pagina goală! Ma sperie pentru ca nu am niciun reper! Nu am nicio informație despre ea, n-o cunosc (încă vorbim despre pagina) și poate zic o prostie, cum de obicei fac (aici nu mai vorbim doar despre pagina) și începem prost. Și vrei sa faci o prima impresie bună, vrei ca prima replică să spună tot, da' gen de la Big Bang încoace. No pressure! Să fie funny, plina de înțeles, formulată frumos, ca sa nu fie greoaie și tot asa. Și sa zicem ca printr-un miracol iese. Deși, sa nu uitam ca trebuie sa ne îndoim de ce punem pe hartie. De un milion de ori! Cel puțin! Cum facem cu a 2a frază? Că tre' sa fie la același nivel, nu poți s-o dai de gard acum, asa cum zice c-o sa se intample vocea care te strigă pe numele tău special.
Și tot asa, la nesfârșit, sau pana obosesc. Ceea ce nu este neapărat o garanție a calității, dar este o parte importanta a procesului: dacă nu obosesc, dacă îmi iese repede, sigur nu e bun! Deci si scenariul ala de mai sus, in care “ma loveste ideea si aia e” este problematic.
Ma odihnesc, incerc sa revin asupra paginii cu o minte cat de cat limpede, pastrez ce-mi place-n momentul ala, dar nu sterg (pentru ca e posibil sa ma indoiesc si de acea decizie ulterior) si apoi ori refac, ori notez ce am de modificat si incerc sa merg mai departe. Asta doar de dragul ideii de a merge mai departe, pentru ca-mi dau seama ca daca voi continua sa ma invart in cercu’ primei pagini, voi ramane acolo forever and ever.
Si toate astea ca sa scriu … chestiile pe care le scriu eu, care, hai sa fim seriosi, nu-ti dau sentimentul ca-s urmatoru’ Hemingway, William Blake, sau Freddie Mercury. :))
Thank you for coming to my Ted Talk!
Ar mai fi de povestit, dar vreau sa mai am joburi și prieteni după acest interviu! :)) Also, nu știu dacă v-am răspuns la întrebare, da' pentru mine a fost cathartic să scriu despre asta. Mulțumesc!
Ce a fost greu, ce a fost bun și ușor din perspectiva unui artist
Mi-au lipsit oamenii. Foarte mult!
Nu ca inainte de pandemie faceam baie de multime de fiecare data cand ieseam din casa, dar … nu stiu, mi-a lipsit macar sa le simt prezenta-n jurul meu, daca nu sa intru in contact cu ei. Sa aud pe cineva razand, vorbind la telefon, certandu-se, cerând o cafea, orice!
Si, Doamne, cat mi-e de dor sa le cant!
Ce ai reușit să creezi & lucrezi în perioada asta
Qu'est-ce que vous avez préparé pour aujourd'hui? Scuze, m-au luat flashback-urile :))
Pai, cand s-a anuntat starea de alerta ma gandeam “Ppfff … zdai seama cat o sa scriu si-o sa compun? Bag simfonia a 10a + bonus tracks, rescriu Morometii din perspectiva salcamului si ultimul sezon din Game of Thrones” … dar a fost asa? N-a fost asa! Dupa cum bine ati vazut mai sus, nu am cel mai lin traseu cand pun pixu’ pe foaie dar … wow! De cand ma stiu pe fata pamantului nu mi-a stat mintea in loc cum mi-a stat in izolare.
Long story short: m-am gandit foarte mult la planuri nerealizate. Primele versuri pe care le-am scris din Panda au fost cele din refren, care am vrut sa fie o mica explozie de actiuni. Sa fie diafilmul dorului de duca - te gandesti cum o sa mergi nu stiu unde, si-o sa faci nu stiu ce, si-o sa simti si tu ca in sfarsti traiesti si ca n-o sa te mai intorci vreodata la felul in care traiai inainte. Si eventual faci si-un pact la rasarit, c-un pahar in mana, intr-un semicerc format de prieteni - care asteptau sa te ia valu si sa-ncepi sa faci declaratii - ca n-o sa-ti dai voie sa uiti vreodata ce-ai descoperit acolo.
Tu visezi,
Și apoi îmi spui ce vezi:
Cum o să mergem si-o să facem,
N-o să vrem să ne intoarcem
O să fim, o să traim,
Și-o să notăm
Ca să nu uităm.
Când te-ai gândit prima dată la melodia asta
Am inceput sa lucrez la linia melodica si la starea armonica prin ianuarie, cand cea mai mare problema a mea era ca-mi petrecusem iar sarbatorile single … Ce prost, Doamne! Facusem strofa, am inregistrat-o pe telefon si aia a fost. Aveam in minte o cu totul altfel de piesa in care sa fi incoporat bucatica respectiva. Si acea piesa trebuia sa fie pentru toamna-iarna. Eu la inceputul verii voiam sa scot cu totul altceva… In sfarsit, ca tot vorbeam de planuri anulate.
Procesul de creatie
Here we go again! :)) Glumesc!
De ziua mea am facut un micut stunt prin care am incercat sa adun bani pentru cadrele medicale, cu ajutorul celor de la Daruieste Viata: mi-am donat ziua de nastere pe site-ul lor si acolo puteau sa trimita bani toti cei care abia asteptau sa-si cheltuiasca ultimul salariu pe cadouri de ziua mea.
Si ca sa am ocazia sa le tot amintesc oamenilor de pe internet despre acest lucru - si ca sa simt si eu ca nu-mi fac ziua singur - am stat 10 ore live pe Facebook. Am cantat, am vorbit, am facut o sedinta de fitness cu antrenorul meu si-am incercat sa pun si bazele unei piese noi, alaturi de un prieten bun cu care colaborez - Alex Luft. Atunci mi-am amintit de fragmentul din ianurie. Ne-am invartit vreo 2 ore in jurul lui, lalaind cand unu’ cand altu’ tot felul de idei half-baked, de nu se mai uita nimeni la live-ul meu, ca sa ajungem intr-un final la concluzia ca “mai vedem”. Am terminat eu linia si forma piesei o saptamana mai tarziu, mi-a venit imediat ideea de versuri pentru refren si pentru bridge (I know, right)… si apoi, dragii mosului, a venit the long night which is full of terrors and bad rhymes.
Tot ce v-am povestit pana aici s-a derulat pana pe la sfarsitul lui martie. Mno, am terminat restul versurilor pe 18 iunie. Adica, da, stiu ce v-am povestit mai sus… dar 70 si ceva de zile pentru o doua strofe si o coda? Nu! Nici chiar asa!
Dar simteam ca-i mai lipseste ceva piesei, because of course I did! :)) Piesa curgea fara probleme, dar imi doream un twist la final, pe care nu vedeam cum l-as fi putut da eu.
Stiam de Laura Muruzuc si de proiectul ei si la un moment dat i-am scris sa o felicit pentru ce face, fara sa ma gandesc neaparat ca am putea lucra impreuna. Mi-am facut intr-un tarziu curaj sa-i propun, i-am trimis un demo, i-a placut, a scris monologul, care mi s-a parut perfect, si a si venit sa traga. Cand se leaga, se leaga!
Videoclipul
Dupa fiecare runda de lucru la studio, luam piesa cu noi acasa. Ajuta sa o asculti si in momente-n care nu esti in working mode - e posibil sa-ti vina idei care nu ti-ar fi trecut prin cap in studio. In sfarsit! La un moment dat salvam track-ul in laptop, care pana atunci, din comoditate si din lipsa de inspiratie s-a numit “Pandemie” si-am simtit ca parca totusi ar merita alt titlu. Era o piesa calda, care incepea sa-mi placa (mare lucru, dupa cum stiti) careia parca nu-mi venea sa-i mai zic “Pandemie”… si-am scris “Panda” si-am dat save. Asta mi s-a părut ca ar fi fost titlul ales in unanimitate dupa o discutie cu oamenii care traiesc in piesa.
In moment ala mi-am dat seama ca avem si un personaj nou, un personaj simpatic, pe care-l voi putea pune la treaba. L-am adus la viata cu ajutorul ilustratoarei Simona Harea si am lansat piesa doar cu artwork. Am vrut ca oamenii sa intre in contact mai intai cu muzica si mai tarziu cu restul. Nu voiam sa vin din capul locului cu un bagaj mare de informatii, plus ca aveam nevoie de timp sa pun totul la cale.
Am cautat costum si am gasit dupa lupte seculare cu ajutorul Danielei Ilin, i-am facut masca la comanda, la o croitorie din Obor si am inceput sa le scriu oamenilor, sa ii invit la filmari.
Acum … ce sa zic, am spus asta de un milion de ori, dar o mai zic inca o data, desi stiu ca unii prieteni ma vor certa, ca iar imi dau singur în cap: eu sunt un artist mic, sunt un artist independent si nu am o echipa in spate care sa tune si sa adune oameni in proiectele meu. Sunt doar eu pe metereze, alaturi de cativa prieteni binevoitori care ma ajuta cum si cat pot si ei.
Asa ca mi-am luat agenda si lista de pe Facebook si am inceput sa trimit mesaje. Chestia era ca eu scriam unor oameni mari… și cu mulți dintre ei n-avusesem șansa nici măcar de a schimba două vorbe. Dar mi-am făcut curaj, le-am scris si apoi am asteptat.
Țin minte ca eram în Buftea, ridicam costumul când au început sa vina răspunsurile! Mai intai mi-a scris Beatrice Ghiciov de la Digi FM, apoi George Zafiu, apoi Marius Manole, Ada Gales, Paula Chirila, Iulia Verdes, Ileana Andrei, Ioana Nicolescu, Vladimir Draghia, Toader Paun, Geanina Ilies, Alexandra Sandu, Irina Baragoi, Alexandru Negrea, Larisa Iordache, Cristina Cioran, Marco Badea, Vasi Radulescu si Carmen Uscatu.
Si toti imi spuneau ca li se pare o idee nice si ca se implica cu drag in proiect. Wow! Pentru ca nu ma asteptam sa mi se alaturi atat de multi oameni, am prelungit filmarea pe 3 zile, am batut totul in cuie si am iesit pe strazi. Imbracat in urs. La 37-38 de grade. O zic cu gravitate acum, dar la filmari, pentru ca trebuia sa ma concentrez la un milion de alte lucruri, nu mi s-a parut groaznic.
Mai ciudat a fost ca nu vedeam cand imi puneam capul de urs, pentru ca vizorul era acum acoperit de masca, asa ca 3 zile am fost dus de mana la cadru. De-asemenea, nu puteam raspunde la telefon/mesaje, pentru ca nu mi se activa ecranul cu labele de urs, iar incaltarile incorporate in costum erau cu cel putin 2-3 numere mai mici - mi-au rupt picioarele. Plus ca evident ca ma incaltam foarte greu, asa ca ramaneam imbracat intre locatiile de filmare. Acest aspect a devenit si mai important cand s-a stricat răcirea motorului si ca sa nu se incinga a trebuit sa dam drumu’ la caldura. Si afara erau tot 37-38 de grade si eu eram in continuare imbracat in urs.
Reactii
Cred ca ar trebui sa incep tot din strada. Nu o sa mint, ma asteptam sa existe si niste reactii mai putin fericite la mesajele de pe pancarte. Dar cred ca nu se puteau supara pe un panda, chiar daca poate nu erau de-acord cu el. In orice caz, vreau sa spun ca nu am vazut niciodata Bucurestiul cum l-am vazut prin ochii ursului. Oamenii zambeau, erau curiosi, faceau poze, strigau dupa noi, luau o pauza oricat de scurta de la alergatura de zi cu zi… Parea ca se instala un moment de joaca! Nu m-am putut simti eu responsabil pentru efectul creat, :)) clar era costumul de urs, dar a fost tare frumos, chiar si ca pasager, sa pot fi in mijlocul acelor momente.
Dupa lansare, oamenii au fost din nou mai mult decat receptivi si sunt foarte recunoscator pentru asta!
Cel mai important este sa ajunga mesajul acolo unde trebuie sa ajunga. Chiar vorbeam cu Marius Manole dupa ce am filmat ca daca fiecare din clip reuseste sa convinga macar un om sa aiba grija de el, sa poarte masca, a meritat!
Pandemia in zona muzicala
Am observat ca multa lume incepe sa se ocupe si cu alte lucruri astfel incat sa-si rotunjeasca veniturile. Din pacate stiu ca pe unii dintre ei ii intristeaza aceasta schimbare, pentru ca simt ca isi abandoneaza pasiunea. Eu m-am extins incetul cu incetul catre alte domenii inca de prin 2014-2015, asa c-am avut timp sa-mi dau seama ca acel abandon nu trebuie sa existe. Desi poate deveni uneori obositor, te poti imparti … cred! Recunosc insa ca e posibil ca eu sa fiu un caz fericit. Am ales sa lucrez în producție video și în advertising și sunt multe locuri în care joburile mele se întâlnesc si astfel nu simt ca m-am indepartat foarte tare.
In orice caz, e sanatosi sa ai mai multe surse de venit pentru ca you never know... Ma rog, pana in 2020 cand ziceam “you never know” ma gandeam ca poate nu prindem atat de multe gig-uri, ca poate se strica masina. De-astea! Dupa 2020, “you never know” poate insemna Godzilla!
Asa ca eu in momentul de fata traiesc din salariul de part-time copywriter, din job-uri de editare video si din filmari, al caror ritm incepe, incetu’ cu-ncetu’, sa creasca.
It is what it is!
Cum a fost în bula ta
Pai cred ca si la noi s-a putut regasi acelasi tablou pestrit de care am fi dat in orice bula. Fiecare reactioneaza diferit atunci cand este speriat. Unii inteleg ca implicarea este necesara, isi doresc sa fie o oricât de mica parte din rezolvare si isi aduc aportul fara sa se lase coplesiti de magnitudinea situației. In acelasi timp, alti oameni aleg sa isi conserve energia si resursele si sa astepte la adapost sa treaca furtuna, simtindu-se poate neputinciosi sau poate pur si simplu acaparati de instinctul de conservare.
Cat despre surprize… Recunosc c-am fost surprins când am aflat cât de mulți oameni cred că ce se intampla este un hoax. Dupa pandemie, asta a fost surpriza anului pentru mine. Mi-am batut capul cu ea si la un moment n-am mai stiut in ce fel nou sa abordez aceasta situatie delicata, asa ca l-am lasat pe Panda sa vorbeasca, sa aduca oamenilor un #KindReminder..
Cu ce speri să rămână oamenii după pandemie
Va mai amintiti ce-am simțit cu toții prima dată când i-am văzut pe oamenii aceia din Italia cântând de la balcoane? Cu sentimentul acela as vrea sa ramanem!
