[Voci online] Oana Dobre Dimofte: Nu am o strategie de conținut pe Facebook, mi s-ar părea că ar anula o mare parte din farmecul vieții în rețeaua asta

În timp ce avansăm cu seria noastră de voci online descoperim un fapt cel puțin interesant. Pe cât de atent se documentează pe subiectele pe care scriu, pe atât de puțin sunt interesați liderii de opinie ai prezentului de o strategie de brand personal sau de alegerea cuvintelor care să dea mereu bine în social media. Mizează mai mult pe informație, decât pe o formă cu sclipici în care să o expună, iar Oana Dobre Dimofte este unul dintre acești Key Opinion Leaders.

”Nu am vreo grilă de reguli dedicată pentru Facebook. Pur și simplu mă exprim exact așa cum îmi vine în momentul respectiv. Mai serios sau mai pe caterincă, mai nervos sau mai împăciuitor, ce citești pe pagina mea este exact ce mi-a dat prin cap în secunda în care am scris. Nici măcar nu îmi recitesc statusurile, înainte de a da ”publish” De-asta am și typos, destul de frecvent. Prefer să le editez după ce apar, în loc să buchisesc textul.”

Oana Dobre Dimofte a făcut presă scrisă vreme de 12 ani, a fost reporter de război 4 și s-a uitat cu ochi critic la activitatea politicienilor timp de mulți ani. Acum este urmărită pe Facebook de peste 30.000 de oameni și scrie pe platforma Educație Privată pe teme legate de un domeniu important pentru noi toți și pentru viitoarele generații, educația.

Povestim detaliat cu ea despre modul în care se exprimă online, dar și despre efectele crizei prin care trecem.

Drumul către jurnalism

Vin din Buzău, unde m-am născut. Mai vin și din București, unde trăiesc de mai bine de 20 de ani. Vin de peste tot unde am ajuns, de fapt. Studiile au fost de științe politice, dar profesia mea este de jurnalist. Calificat la locul de muncă, începând de la 18 ani. Spun mereu despre mine că sunt jurnalist de ziar, pentru că, de fapt, asta am iubit cel mai mult, profesional vorbind.

Îmi place să scriu, am fost onorată și fericită că am avut ocazia să fiu ”ziaristă de ziar” timp de 12 ani. Am fost jurnalist acreditat la Parlament și la Guvern, am urmărit activitatea partidelor și a politicienilor, am fost timp de 4 și reporter de război.  Am scris despre ce mi s-a părut că e relevant și important ca oamenii să știe.

De-asta m-am și întors la dragostea asta, chiar dacă ziarul e acum pe internet. Împreună cu soțul meu, am fondat în urmă cu doi-trei ani platforma Educație Privată, așa că acum sunt bucuroasă că pot să scriu cât vreau și cum vreau despre ce mi se pare mie important și urgent în acești ani și pentru mult timp de acum încolo: educația.

Întâlnirea cu online-ul

Prima întâlnire cu internetul a fost chiar în prima zi în care am intrat într-o redacție. La Bursa, prin 1999. Întâlnirea a fost surprinzătoare, dat fiind că oamenii din redacție nici nu știau că aveau conexiune la internet, dar, mai mult din întâmplare, eu am reușit să o găsesc. Apoi, internetul a devenit rapid o constantă în viața mea, chiar dacă am prins vremurile în care știrile nu se trimiteau în redacție prin e-mail, ci erau scrise cu pixul pe foaie și expediate prin fax. Calculam semnele dintr-o știre numărând caracterele de pe un rând și înmulțind cu numărul de rânduri.

La început, accesul online a însemnat, desigur, varianta de internet 1.0: agenții de presă, publicații de la noi și internaționale, un e-mail din când în când. Apoi, a venit perioada forumurilor, cea a blogurilor și, într-un salt spectaculos, epoca Facebook. Pe asta am amânat-o cât am putut, nu am vrut multă vreme să îmi fac cont. Tot la insistențele soțului meu am făcut asta și cred că își regretă insistențele până în ziua de azi, că n-a mai fost chip să mă despartă de jucăria asta. :)

”Bula” ta din virtualul prezentului

Nu pot să spun că m-am dus într-o bulă, mai degrabă s-a întâmplat să scriu despre ce aveam chef, când aveam chef, să spun ce mi se pare important, să reacționez (uneori, chiar foarte zgomotos) atunci când un lucru mi se părea revoltător și, cumva, bula s-a creat singură.

Așa am constatat că există oameni care chiar vor să citească tot ce-mi trece mie prin cap și mi-a părut tare bine, de ce să mă fandosesc? Mai ales în momente pe care eu le cred determinante pentru generația noastră (mentală, nu biologică), precum #colectiv, OUG 13 sau rezistența la abuzurile politice, bula asta mi-a dat curaj, m-a făcut să înțeleg că există foarte mulți oameni care cred în aceleași lucruri și că, dacă nu exista Facebook, probabil că n-am fi știut niciodată unii de alții și cine știe dacă am fi ajuns să ne vedem și fizic, în Piața Victoriei.

Pentru că are meritul ăsta, sunt recunoscătoare că Facebook există, oricât m-ar fi enervat în alte situații, când a tolerat lucruri care mie mi se par intolerabile: pseudoștiință, manipulare, fake news. Lucruri care definesc alte bule și în legătură cu care sper să ia cu adevărat măsuri, mai ales că, în ultimele luni, am constatat cât sunt de periculoase.

Cum ai ajuns Key Opinion Leader

Nu știu ce înseamnă, exact, Key Opinion Leader și nu mă fandosesc când spun asta. Adică uite, scriu de câțiva ani despre educație, însă repet de câte ori am ocazia că nu sunt expert în educație, ci doar mă străduiesc să îi găsesc și să le amplific vocea celor care chiar sunt. Mă pricep la anumite subiecte în legătură cu care am experiență reală și cunoștințe, dar tot nu sunt un lider de opinie, pentru că există numeroși alți oameni ale căror experiență și cunoștințe le depășesc pe ale mele. Pur și simplu spun ceea ce știu și cât știu, în niște limite de care sunt conștientă și pe care mi le asum.

Pe partea de expunere, nu pot să spun că am vreo regulă. Scriu despre familia mea, despre soțul meu, despre copilul meu, despre moartea mamei mele, despre prieteni, despre faze haioase sau triste prin care trec, despre absolut orice îmi trece prin cap, atunci când îmi trece prin cap.

Probabil că pe Facebook mă exprim chiar mai lejer decât în viața offline, de fapt, sigur e așa. Adevărul e că îmi vine mai ușor să scriu decât să vorbesc, orice v-ar spune Dan, care e fericita audiență exceptată de la această regulă.:)

Responsabilitatea

Cred că ai exact aceeași responsabilitate pe care ai avea-o și dacă te-ai adresa unui singur om. Să nu minți, să nu manipulezi, să recunoști când o comiți, să îți ții gândirea și exprimarea departe de bolile internetului.

Despre ce scrii

Încerc să scriu doar despre lucruri în legătură cu care m-am documentat serios sau pe care le-am trăit. Atunci când apare un subiect interesant, mă străduiesc să aflu cât mai multe despre el, înainte de a avea o opinie. Nu fac asta doar pe Facebook, cred că e unul dintre obiceiurile bune pe care le am și în viața reală.

Nu am o strategie de conținut pe Facebook, mi s-ar părea că ar anula o mare parte din farmecul vieții în rețeaua asta. Dacă la 11 dimineața am chef să povestesc serialul de aseară, o să fac asta. Dacă la 8 pm am o părere despre vreo declarație politică a cuiva, despre aia o să scriu. Dacă la 2 dimineața aflu despre cine știe ce întâmplare sau am o pasă mai sentimentală, nu văd nici cel mai mic motiv să mă abțin de la a relata despre oricare dintre subiectele astea.

Regulile de la care nu te abați

Nu am vreo grilă de reguli dedicată pentru Facebook. Pur și simplu mă exprim exact așa cum îmi vine în momentul respectiv. Mai serios sau mai pe caterincă, mai nervos sau mai împăciuitor, ce citești pe pagina mea este exact ce mi-a dat prin cap în secunda în care am scris. Nici măcar nu îmi recitesc statusurile, înainte de a da ”publish”. De-asta am și typos, destul de frecvent. Prefer să le editez după ce apar, în loc să buchisesc textul.

Comunitatea ta

N-am stat să studiez în detaliu profilul comunității mele, recunosc. Am în lista de prieteni foarte multe persoane pe care le cunosc și offline, fie că ne-am întâlnit înainte de Facebook, fie că tocmai Zuckerberg ne-a făcut cunoștință. Sunt oameni extraordinar de mișto, care știu enorm de multe lucruri, de la care învăț în absolut fiecare zi ceva nou. Sunt de la profesori la activiști și medici, de la actori sau muzicieni la ingineri sau sportivi, de la mame și soții la femei singure, care-și asumă statutul într-un fel absolut fabulos. Sunt oameni din București, din Huși sau din diaspora, din absolut toate punctele cardinale. E un peisaj extraordinar de divers și de-asta e o mare bucurie să îmi citesc newsfeedul.

Ce faci când apar conflictele

Fiecare subiect major din ultimii 10 ani mi-a dat ocazia să mă gândesc ce mi se pare inacceptabil și ce nu doresc să apară pe pagina mea. Lista a ajuns să fie destul de consistentă: rasismul, homofobia, agresivitatea nejustificată, instigarea la violență, apologia bătăii ca metodă de disciplinare a copiilor, pseudoștiința, răspândirea de fake news intenționat. Astea sunt doar câteva lucruri care nu au ce căuta pe pagina mea. Până la block, am restricționat comentariile doar pentru prieteni. Iar atunci când oameni din listă au încercat să-mi aducă pe pagină chestii ca alea de mai sus, ne-am despărțit rapid și fără regrete din partea mea.

Ai vrut vreodată să renunți la Facebook

Nu, chiar nu am vrut să fac asta vreodată. Îmi place prea mult și mi se potrivește prea bine ca să am vreun motiv să renunț la el.

Granița dintre Influenceri și Key Opinion Leaders

Nu știu să teoretizez genul ăsta de profil. Chiar nu știu când ești cu adevărat influencer sau KOL. Eu urmăresc de la oameni care au 100 de followers până la celebrități cu milioane de urmăritori. Pur și simplu apăs follow, atunci când îmi regăsesc gândirea în ce a spus cineva sau atunci când mă face să mă gândesc la ceva ce nici nu-mi trecuse prin cap și chiar îmi schimbă o opinie sau o percepție. 

M-ai făcut acum să caut, pentru prima dată, câte pagini urmăresc. Sunt 1437, fără să pun la socoteală conturile ”pe persoană fizică”. De la fiecare dintre oamenii ăștia primesc informații, opinii, glume, emoții sau dileme și, cum ziceam mai devreme, am enorm de aflat și de învățat de la ei.

Din pandemie

Ritmul vieții mele nu s-a schimbat foarte mult, odată cu venirea pandemiei. Am preferat mereu să lucrez de acasă, deși aș putea să merg la birou. Mă concentrez mai bine pe canapeaua mea. De ieșit în oraș oricum nu eram o mare amatoare. Mai degrabă s-a schimbat activitatea celorlalți din casă: Dan ieșea destul de mult în oraș, mai ales în context de business iar Erica mergea, evident, la școală. Ei chiar au fost nevoiți să se adapteze la o nouă cadență a vieții și le-a ieșit chestia asta destul de bine, cu ajutorul amicilor Zoom sau AdServio.

Îmi amintesc că, la începutul lui martie, când COVID-19 a devenit o certitudine în România, am stat de vorbă cu Dan și ne-am fixat prioritățile absolute, indiferent ce va urma: să fim sănătoși și să le protejăm sănătatea celor din jur. Erica a înțeles și ea rapid situația și, mai departe, totul s-a subordonat acestor mize. În rest, a fost o chestiune de adaptare la context, ceea ce ne-a confirmat că, măcar deocamdată, nu suntem dinozauri. :)

Efectele perioadei

Aici cred că există două discuții separate. Una este despre reacția organică a oamenilor, cea reală și nealterată de manipulare. Cred că oamenii au descoperit, mulți pentru prima dată, că frica nu e rușinoasă și că, dacă ne-o asumăm, ea ne poate uni și ne poate ajuta să gestionăm mai bine o criză. Angoasele și anxietatea sunt efecte absolut normale în această perioadă, fac parte din întregul ei pachet.

Cealaltă discuție este despre felul în care aceste trăiri au devenit subiect de manipulare prin fake news de acele entități politice care au speculat destul de vizibil spaimele și disconfortul oamenilor. În sfera asta, cred că internetul românesc are mult de învățat. Nimeni nu ne-a pregătit până acum, la nivel de societate, să ne batem cu fake news și cu manipularea. Nicio putere politică sau administrativă nu au încercat un proiect de educație în sensul ăsta. Dimpotrivă, a existat o cohortă de partide și de politicieni care au capitalizat fix pe ignoranță și pe credulitate. Pandemia ne-a arătat cât de urgent este să schimbăm această situație.

Cum au gestionat autoritățile criza

Tot prin martie, am scris un status în care spuneam că mă aștept ca autoritățile să greșească, așa cum era evident că autoritățile din toată lumea vor greși. Dar le rugam un singur lucru: să nu mintă. După ce a fost la #colectiv, era absolut firesc ca asta să fie o prioritate națională: să nu mai îndrăznească să mintă și să ne spună că avem de toate.

Din fericire pentru toată lumea, nu au făcut așa ceva. Oricât s-au străduit adversarii lor să le vopsească spusele, autoritățile chiar nu au comis vreo minciună flagrantă în perioada asta. De greșit, sigur că au greșit. Pe de o parte, au fost vulnerabilitățile instituționale acumulate în atâta amar de vreme: DSP-urile, managementul dezastruos din unele spitale (cel mai clar exemplu este Suceava), dar și gafe ale politicienilor din administrația centrală. Însă, până acum, nu a existat genul de pas greșit care să provoace o catastrofă la nivel național, în genul celei locale, care a fost la Suceava.

Dacă ar fi să ne uităm pe pozitiv

Cred că lucrul cel mai bun pe care îl putem reține și trebuie să îl reținem este că avem puterea de a ne adapta. Generația mea nu a fost nevoită să dea un asemenea test, până acum. Am fost scutiți de războaie, de foamete sau de catastofe la nivel național, până acum. Bunicii și părinții noștri au avut parte de ele și  au fost nevoiți să își reconfigureze viața într-un mod dramatic. Acum, am descoperit că și noi putem să ne adaptăm la un alt gen de peisaj decât cel cu care eram obișnuiți și care ni se părea o certitudine, una despre care poate credeam că ni se cuvine.

Lecțiile tale

O să vorbesc despre o singură lecție, cea din sfera mea de interes profesional. Cea mai mare lecție din tot ce s-a întâmplat a fost că școala românească are puterea și resursele de a se schimba. De exemplu, în martie, când a fost pomenită pentru prima dată varianta de școală online ca soluție de avartie, a fost un zgomot asurzitor de ”nu se poate”. Nu s-a putut absolut peste tot, dar, în multe locuri în care nu părea posibil, ea s-a întâmplat. Sigur că au existat profesori care n-au dat un semn de viață din martie și până în iunie, însă majoritatea cadrelor didactice s-au străduit, fie pentru că și-au dorit, fie pentru că nu au mai avut de ales.

În imaginea predominant anchilozată și conservatoare a școlii din România, lucrul ăsta înseamnă foarte mult. Nu neapărat în sine, ci ca indicator al potențialului de schimbare. Inclusiv acum, când vedem cum autoritățile centrale, locale sau școlare se opintesc să aducă măști și dezinfectanți în școli unde, anul trecut pe vremea asta, nu existau apă și săpun, ne putem da seama că școala este capabilă să se schimbe. Și cred că mulți dintre noi știm câtă nevoie e ca ea să continue să facă asta, pentru că are enorm de multe de schimbat.