[Voci online] Mihai Ghiduc: Mi-ar plăcea să mă declar „extremist de centru”, e un termen foarte la modă în bulă

Mihai Ghiduc spune că a simțit dintotdeauna nevoia de a fi informat, la zi cu toate subiectele momentului. Anii de PR, social media și presă l-au ajutat în direcția asta, deoarece contactul cu noutățile se poate pierde ușor, în lipsa unui obiectiv care să te țină mereu în priză.

În plină pandemie a lansat site-ul Mindcraft Stories, pe care îl coordonează, unde publică articole  riguros documentate, pe diverse subiecte. Se exprimă constant pe Facebook și devine chiar foarte vocal uneori, cum a fost, de pildă, la ultimul referendum. Cu toate că are impresia că scrie mai mult pentru prieteni, noi l-am remarcat ca fiind o voce cunoscută online, care combate extremiștii și conspiraționiștii de toate felurile.

”Dincolo de disputa dintre cei care acceptă criza și cei care o neagă, negând până și existența, există o altă dispută, care va marca perioada următoare, între cei care scot în față siguranța sanitară și cei care se axează pe cea economică. Aici e mai greu să știm în ce direcție va înclina balanța, deși mi-e teamă că vom sacrifica bolnavii pe altarul economiei. E un vibe de vara lui 2008 în aer, se simte că vine o criză, dar nu se știe cât de tare și unde va lovi.”

Mihai Ghiduc a făcut un liceu sanitar, apoi Facultatea de Politehnică. A bâjbâit o vreme căutându-și calea, până a ajuns în redacția unui ziar studențesc și a înțeles că vrea să se facă jurnalist.

Bio pe scurt

Am bâjbâit puțin în prima parte a vieții în căutarea a ce vreau să fac. Am făcut un liceu sanitar, cu specializarea laborator, apoi am ajuns la Politehnică, la Iași, și abia când am nimerit, aproape din întâmplare, în redacția Opiniei studențești mi-am dat seama că vreau să mă fac jurnalist. Deși, pe urmă, când am venit în București am lucrat o vreme în PR – pentru Antena 1 și pentru MOF Records, o mică casă de producție deținută de Hi-Q și Marius Moga –, am revenit destul de repede în presă și am trecut pe la Maxim, Marie Claire și Men’s Health. Acum am prima experiență exclusiv online, coordonez site-ul Mindcraft Stories, pe care l-am relansat în primăvară, fix când ne-am procopsit cu pandemia pe cap.

Prima întâlnire cu online-ul

Sincer, nu-mi mai amintesc dacă a fost prima întâlnire, dar știu că mi-am făcut cont de mail pe Yahoo! pe un calculator 286, scriind linii de comenzi pe un ecran infim, ca în DOS sau Terminal. Monitorul afișa toate liniile cu verde, nu cu alb și nici nu cred că existau browsere pe atunci.

Eram într-un laborator de informatică al Universității din Iași, unde nu puteai să stai decât o oră și nu aveai acces decât dacă erai student – eu, fiind de la Politehnică, am intrat cu legitimația unui prieten de la Drept. Destul de repede, internetul era peste tot, când am început să lucrez în presă deja îmi scriam articolele pe un computer cu internet, la birou – în cămin încă nu începuseră să se răspândească rețelele.

Schimbările de peste timp

Cred că cea mai mare schimbare, de atunci până acum, e că acum accesul la internet e permanent, nu mai depinzi de un anumit punct de lucru, îl ai pe laptop, pe telefon, acasă, la birou, la cafenea, până și în avion. Am trecut cred că prin toate aceste schimbări, le-am internalizat destul de ușor. Și mai e chestia cu spațiul de stocare, cloud-ul a schimbat totul și aici.

Cum este virtualul pandemic

Aș spune că pandemia a „mâncat” discuțiile din mediul virtual în prima parte a anului, dar acum ne-am „revenit” și am început să ne căutăm subiecte noi de discuție, de la steluțele date unui restaurant până la alegerile din SUA. Probabil că va fi o toamnă foarte politică, mai ales că avem două rânduri locale de alegeri, și vor fi multe discuții legate de redeschiderea școlilor.

”Bula” de pe internet în care ești tu

Aș zice că fac parte din așa-zisa bulă „progresistă”, care, în funcție de cine folosește termenul, ar fi o bulă bună sau pur comunism. Mi-ar plăcea să mă declar „extremist de centru”, ca Radu Cosașu, e un termen foarte la modă în bulă, dacă tot vorbim de ea, dar adevărul e că înclin spre stânga, pe partea socială, și spre dreapta, pe cea economică. Practic, aș zice că este o bulă a bucureștenilor care și-au combinat destul de mult viața din social media cu experiența de clubbing și de viață socială urbană, cel puțin până să vină pandemia.

Drumul tău către Key Opinion Leader și brandul personal

Nu m-am considerat vreodată un Key Opinion Leader și habar n-am dacă sunt unul – prespun că dacă m-ați întrebat voi, oi fi. E drept, unii prieteni mi-au spus uneori că mă citesc și că află de lucruri care se întâmplă în lume de la mine. Nu mi-am făcut vreodată o strategie de comunicare. Îmi curatoriez doar pagina de Instagram, unde îmi pun fotografile pe care le fac – în general, street photography –, e un hobby care mă forțează să mă mișc.

Am perceput mereu Facebook ca un spațiu public, așa că îmi exprim acolo păreri și opinii. Sunt, de fapt, o persoană destul de privată și nu spun lucruri foarte personale, nu mi-aș povesti de exemplu problemele de la job, astea sunt pentru discuțiile cu prieteni – presupun că e o deformare venită din faptul că am făcut atâta vreme PR.

Altfel, cel mai adesea lucrurile pe care le-am făcut, pe lângă social media – de exemplu blogul Slow Forward, care a devenit acum un newsletter de tech și gadgeturi –, au fost din nevoia de a mă păstra informat și actual, pentru că e foarte greu să faci asta dacă n-ai un scop precis și poți destul de repede să pierzi contactul cu actualitatea.

Subiectele pe care scrii

Abordez destul de des subiecte politice, deși în ultima vreme mai puțin locale, ci mai degrabă internaționale. Nu-mi plac extremiștii și conspiraționiștii, așa că simt nevoia să spun ceva când o mai ia cineva pe arătură. Cred că vedem cu toții cât de ușor și rapid se poate degrada situația politică dintr-o țară, diviziunile produse de Brexit sau Trump încă sunt vizibile, și cumva țin să trag lumea de mânecă atunci când mi se pare că ne ducem într-o direcție similară. Motiv pentru care am fost vocal când a fost referendumul. Cât despre documentare, citesc destul de mult presa, urmăresc newslettere, ascult podcasturi. Plus că-l urmăresc pe Marius Comper pe Facebook, e o sursă inepuizabilă de știri.

Comunitatea ta

Păi cred că scriu pentru prietenii mei, ăia câțiva care știu că mă citesc, deci cumva simt nevoia să le spun ce părere am eu despre un anumit lucru care mă preocupă în momentul acela. Altfel, am tendința uneori să mă inflamez aiurea și încerc să mi-o stăpânesc, pe cât posibil. Nu-mi iese mereu.

N-am privit niciodată prietenii de pe Facebook sau Instagram ca o comunitate. Îmi spun părerile și cine vrea, mă urmărește. Pe marea majoritatea a celor cu care intru în dialog, îi cunosc din viața reală, cu destul puține excepții. Asta pe Facebook, pe Instagram n-aș spune că se comentează prea mult.

Într-o relație ”love & hate” cu Facebook

Când l-am făcut, am și renunțat la el. Lucram la Maxim, tocmai mă întâlnisem cu echipa internațională și toată lumea îmi dădea invite la acest lucru numit Facebook. Mi-am făcut un cont și cred că n-am intrat vreun an, până am început să primesc invitații de la persoane pe care le știam din București. Cred că mai mult pentru că pe majoritatea îi știam după numele mic, de prin cluburi, și aflam așa cum îi cheamă.

Am mai avut apoi o perioadă când am vrut să-mi limitez numărul de prieteni la 600, am șters cam multe persoane atunci, n-a fost cea mai smart decizie, dar nu mi-am propus vreodată să închid contul.

Conflictele din online, ce faci cu ele

Într-o vreme, dădeam block, acum n-o mai fac. În schimb, șterg comentariile, dacă mi se pare că o persoană exagerează sau bate câmpii, n-am o problemă cu asta. Am crezut mereu că unul dintre motivele pentru care suntem unde suntem a fost lipsa moderării comentariilor, pe diverse siteuri și pe social media. Eu moderez, fără nicio problemă.

Reguli și valori de la care nu te abați

Încerc să nu fac glume proaste, ceea ce evident că nu-mi iese mereu, și să nu folosesc porecle. Dar, în general, e destul de mult freestyling în ce postez, n-am o strategie editorială. Am destul strategii editoriale la job, nu-mi mai trebuie una și pentru social media. Valori? Aș spune că respectarea drepturilor omului, așa cum sunt ele înțelese acum. Nu tolerez trolli care apar de niciunde și comentează pentru a dispărea și înjurăturile.

Granița dintre Key Opinion Leaders și Influenceri

Cred că influencerii sunt mai orientați comercial, KOLs sunt mai politici și sociali, deși liniile se blurează adesea și uneori se sare dintr-o barcă în alta. Îi urmăresc pe Radu Ghelmez, pentru analize, Marius Comper, pentru știri, Dan Alexe, pentru că-i enervează pe tipii pe care-i enervez și eu, pe Andrei Tiut, Barbu Mateescu, Vlad Tăușance – cu el și lucrez… Mai sunt, dar recunosc că nu mai fac eforturi speciale pentru a-i urmări – nici Facebook nu te prea mai ajută, a ucis „interest list-urile” și a îngropat prin meniuri listele de prieteni – și adesea algoritmul mă face să pierd unele persoane pe care le urmăream.

Activitatea ta din pandemie

Păi, pentru că am început un job nou fix în pandemie, după un an de freelancing, arată aproape la fel, doar că acum mă concentrez pe un singur site. Lucrez tot de acasă, dar uite că mi-a luat aproape un an să-mi fac un spațiu de lucru ca lumea, cred că percepeam totul ca fiind temporar – înainte mergeam mult în cafenele sau la câte un birou. Faptul că am reușit să punem pe picioare un site fără să ne întâlnim, lucrând aproape mereu remote, îmi dă speranțe pentru viitor.

Îmi place să călătoresc și, poate, după pandemie, o să extind lucratul ăsta de acasă la lucrat de la distanță. Pentru noi, cumva, pandemia a fost o confirmare că mod de lucru diferit de cel tradițional, cu mers la birou, funcționează. Până acum, o făceam doar când nu ardea, când era ceva urgent, simțeam nevoia întâlnirilor fizice. Zoom-ul sau Meet-ul le rezolvă și pe astea.

Efectele crizei

Cred că efectele sunt mai degrabă în mediul offline: călătorim mai puțin, ne vedem mai rar cu prietenii, mâncăm mai rar în oraș. Evident că se transpun și în online, pentru că suntem mai prezenți acolo, dar pare și că fiecare a încercat cu disperare să aibă măcar o aparență de vară normală. Dincolo de disputa dintre cei care acceptă criza și cei care o neagă, negând până și existența virusului – în care părerea celor din urmă e evident absurdă –, există o altă dispută care va marca perioada următoare, între cei care scot în față siguranța sanitară și cei care se axează pe cea economică. Aici e mai greu să știm în ce direcție va înclina balanța, deși mi-e teamă că vom sacrifica bolnavii pe altarul economiei. E un vibe de vara lui 2008 în aer, se știe, se simte că vine o criză, dar nu se știe cât de tare și unde va lovi.

Cum au comunicat autoritățile

Au comunicat haotic și împiedicat și au gestionat situația ca orice autoritate care nu avea un plan pentru o situație din asta. Au comunicat și destul de neclar, cu accent pe frică și nu pe conlucrare cu cetățenii, iar după ieșirea din starea de urgență au politizat totul, de ne-am trezit cu creștere peste vară, în timp ce restul Europei era relativ liniștită. Au fost OK la început, când au blocat rapid totul, însă n-a existat un plan pentru ieșirea din starea de urgență și acum plătim prețul pentru asta.

Probabil cel mai important mesaj care a funcționat e cel despre purtarea măștii în magazine în mijloace de transport în comun, deși n-au reușit să-i convingă pe toți să și-o pună și pe nas. Cum dispare însă „controlul mulțimii”, oamenii tind să renunțe la măsuri. Aș zice că fiecare a înțeles ce-a vrut din mesaje, în funcție de percepția personală a nivelului de risc.

Cu ce rămânem

Cred că normalizarea măștii e cel mai bun lucru care s-a întâmplat. Înaintea pandemiei, era ciudat să vezi pe cineva cu mască în metrou, de exemplu, chiar dacă era răcit. Abia reușisem să ne învățăm să nu strănutăm fără să punem ceva la gură. Acum, cred că vom vedea multe măști în sezonul rece și nimeni nu se va uita mirat la cei care le poartă.

Lecțiile pandemiei

Să nu mai ratez ocazii, că nu se știe când mai apar, cred că asta e lecția principală. Pentru autorități, ar trebui să fie că e nevoie mereu de planuri de criză, pentru situații oricât de ipotetice. Deși, de exemplu, un potențial cutremur de mare intensitate nu e ipotetic – și nu sunt convins că autoritățile sunt pregătite, clădirile cu buline sunt tot acolo.