Trei prieteni vechi și-au unit recent pasiunile și au creat o platformă interdisciplinară prin care și-au propus să investigheze mecanisme și efecte ale discursului public în lumea contemporană. Dan Angelescu este producător cultural și activează de mulți ani în sfera evenimentelor artistice, Irina Radu a studiat antropologie vizuală și lucrează în publicitate, iar Cristina Vasilescu este curator independent și conduce Galeria Suprainfinit.
Împreună sunt în spatele Quote—Unquote, locul unde discursivitatea se întâlnește cu arta și cu alte domenii conexe ei. Platforma se va extinde cu ateliere, expoziții, întâlniri de cercetare, programe online și alte proiecte de implicare publică.
”Quote—Unquote s-a conturat când ne-am dat seama că discursivitatea și straturile limbajului pot fi abordate din multe unghiuri. Ne bucurăm să vedem deschidere și interes din cele mai variate domenii: în afara sferei artistice, primim feedback încurajator și de la jurnaliști, psihologi, muzicieni, studenți sau elevi. Numitorul comun e dorința de a dialoga, de a vedea impulsuri și procese umane care obișnuiau să se ascundă în spatele unor neologisme.”
Fondatorii ne povestesc mai multe despre Quote-Unquote, aflăm cum funcționează această platformă și ce beneficii aduce comunității strânse în jurul său.
Oamenii din spatele platformei
Cristina: Quote—Unquote e o inițiativă organizată de Infinite Conversation, umbrela profesională a trei prieteni vechi care și-au pus pasiunile comune pe masă și au asamblat o misiune colectivă, lăsând în spate structurile academice. Din punct de vedere juridic funcționăm ca asociație, dar aceasta e doar structura legală de care avem nevoie pentru a derula proiecte; forma de organizare cea mai importantă pentru noi în acest moment e cea de colectiv curatorial — o structură independentă, pentru că nu suntem afiliați unei instituții, și self-organized, pentru că tot noi ne ocupăm de toate aspectele practice din spatele conținutului: producție, administrativ, promovare, printre altele. Infinite Conversation = Dan Angelescu, Irina Radu, Cristina Vasilescu.
Irina: Aș spune că avem background-uri complementare. Eu vin din zona studiilor de antropologie vizuală, lucrez în publicitate și producție video. Quote—Unquote s-a născut ca o prelungire a dizertației mele de la Universitatea Goldsmiths din Londra. Acolo am absolvit cu un scurtmetraj documentar despre discurs și performativitatea sa în diverse profesii, iar asta s-a transformat într-o cercetare colaborativă pe termen lung, pentru că Dan și Cristina au fost foarte interesați de subiect. Dan e producător cultural și activează de mulți ani în sfera evenimentelor la intersecția dintre cinema și arta vizuală, a fost unul dintre curatorii BIEFF (Festivalul Internațional de Film Experimental București) aproape șapte ani, iar în prezent se ocupă și de două rezidențe, una pentru artiști vizuali (Off Season) și una pentru scenariști (Pustnik). Cristina este directorul artistic al Galeriei SUPRAINFINIT și s-a întors în București după șapte ani în Londra, unde a studiat și a fost curator independent.
Apariția Asociației Infinite Conversation
Dan: Infinite Conversation a apărut după mulți ani de discuții și schimburi de idei, însă asociația s-a consolidat odată cu reîntoarcerea Cristinei în București, moment în care am decis, ”ok, devenim o entitate și, pentru o perioadă, dezvoltăm proiecte în jurul discursivității”. A fost un hei-rup, cum se-ntâmplă, dar pentru orice entitate de genul ăsta începutul e dificil — de exemplu nu ne-am pus încă problema să avem un spațiu propriu, e extrem de costisitor.
Sigur, nici să fii nomad într-un oraș care duce lipsă de suficiente spații culturale nu e tocmai ușor. Așa că am demarat cu un singur proiect și ne-am propus să ne calibrăm activitatea organic, din mers. Apoi, prin martie aveam o structură gândită și confirmată cu diverse organizații partenere implicate (Centrul Ceh, Centrul Național al Dansului etc.), bilete de avion cumpărate pentru artiștii internaționali, dar a venit pandemia și ne-a dat toate planurile peste cap.
Quote—Unquote s-a conturat când ne-am dat seama că discursivitatea și straturile limbajului pot fi abordate din multe unghiuri. De la partea de planificare la practică, lansarea în sine a trecut prin mai multe schimbări: avem acum în derulare un podcast (ne interesează și radioul și toate aceste medii și formate sonore prin care se propagă forme de discurs — provocarea curatorială a acestei serii fiind să explorăm în ce măsură formatul de podcast poate acomoda practici artistice foarte diferite — de la narațiuni personale la scenarii speculative sau chiar sesiuni de hipoză), scurte ateliere și laboratoare online pentru tineri, o expoziție în Grădina Botanică a artiștilor Anca Bucur și Sergiu Nisioi, un apel pentru lucrări video colaborative și transdisciplinare. Așadar, deocamdată orbităm doar în jurul acestei platforme, dar asta ne provoacă la multe idei și formate noi pe care vom continua să le explorăm în următoarea perioadă.
Foto: Petre Fall
Ideea de a crea o platformă de public speaking
Irina: Jonglăm zilnic cu informație și public speaking, din momentul în care oprim alarma telefonului. TED talks, vloguri, interviuri, programe TV, podcasturi, discursurile ne asaltează într-o formă monolitică, iar printr-o platformă care e și artistică, dar care își propune în primul rând dialogul cu alte domenii căutăm să descifrăm acest bloc amorf de informație, să o privim prin mai multe lentile și să ne confecționăm instrumente de decodificare.
Ne-am așezat la masă săptămânal timp de un an și am dialogat încontinuu. Nu ne-am fixat trasee deja cunoscute, ci am vrut să vedem unde ajungem. Am căutat artiști care lucrează cu concepte similare sau i-am invitat pe cei care nu lucraseră până atunci cu asta să o facă. Carey Young, Filipa César, Nicoline van Harskamp, Lawrence Abu Hamdan sunt doar câțiva dintre artiștii care explorează ideea de public speaking, dar practicile lor sunt complet diferite. Dintr-un long list de artiști, am început să cristalizăm formatele și subiectele alese, așadar contribuțiile inițiale aduc la lumină doar câteva dintre numele și abordările găsite pe parcursul cercetării noastre.
Comunitatea din jurul Quote—Unquote
Cristina: Ne bucurăm să vedem deschidere și interes din cele mai variate domenii: în afara sferei artistice, primim feedback încurajator și de la jurnaliști, psihologi, muzicieni, studenți sau elevi. Numitorul comun e dorința de a dialoga, de a vedea impulsuri și procese umane care obișnuiau să se ascundă în spatele unor neologisme.
Noi trei lucrăm în domenii diferite: publicitate, festivaluri de film, galerii de artă. Și fiecare are ramificații în alte segmente sociale. Am privit felul în care oamenii consumă informația sau își construiesc referințele și ne-am gândit să vorbim despre ce înseamnă a vorbi. Pornim de la experiențe personale, ca de exemplu frica primară de expunere sau de a te adresa unui public.
Până acum am explorat asta în podcast-ul Lidijei Burčak, antropolog vizual și scriitoare, care scrie un jurnal personal de 30 de ani încoace și a început să aibă aceste mici lecturi publice în Elveția, citind segmente din caietele ei. Show-urile ei au ajuns apoi la un public de aproape 200 de persoane, iar pentru Quote—Unquote am invitat-o să vorbească despre ce înseamnă să te expui într-un mod atât de intim în public, despre cum gândurile capătă o viață și o intenție proprie odată ce sunt exprimate și cum se îndepărtează sau se apropie de ideea inițială, de public sau de autor. Nu e nevoie de studii în artă sau teorie critică pentru a înțelege sau a participa, ci doar de curiozitate. Și dorință de a asculta, descoperi și deconstrui idei.
Ne bucurăm că publicul nostru e deja divers, spre exemplu la cercurile de lectură inițiate de Anna Barham am avut participanți din sfera studiilor literare, care fac cercetare despre discursivitate din pasiune, sau oameni din sfera performance-ului explorând limbajul corpului îmbinat cu cel al vorbirii. Sâmbăta pe 25 iulie are loc un laborator autobiografic colectiv care deconstruiește scrierea despre sine, iar vârstele celor înscriși variază, ceea ce oferă sprijin și adolescenților care se confruntă cu acest subiect, mai ales pentru că este un atelier gândit pentru tineri.
Ce ne dorim prin Quote—Unquote este să abordăm subiecte relevante social, din sfera drepturilor omului, pentru că discursivitatea și responsabilitatea, activismul, ar trebui să meargă mână în mână. Avem în acest sens o contribuție a duo-ului mother tongues, o bibliotecă online care abordează limbajul în raport cu noțiuni despre decolonizare și feminism, la care oricine poate contribui cu texte și idei adiacente. Treptat sperăm sa ajungem și la cât mai multe voci subreprezentate pentru a crea spații libere de exprimare și schimb de cunoaștere.
Investiția și finanțarea AFCN
Dan: Investiția inițială a fost de câteva mii de lei și de vreo jumătate de an de așteptat pentru finalizarea înființării asociației, timp pe care l-am folosit în paralel pentru cercetare. La AFCN (Administrația Fondului Cultural Național) există două apeluri de proiecte culturale pe an, aspect care pe de o parte ne limitează (și ne obligă să trăim de pe o zi pe alta — în general în România e nevoie de mai multe finanțări multianuale, care să asigure o oarecare continuitate a unui demers cultural), dar și ajută în caz că apar idei și nevoi spontane.
Sistemul ăsta e și un mod prin care ne auto-evaluăm și ne dăm un mic reset în fiecare septembrie și martie, când se deschid call-urile AFCN. O aplicație este destul de densă — redactarea durează cam o săptămână, însă pregătirea conținutului, încheierea unor colaborări și parteneriate, discuțiile preliminarii cu artiștii, cercetarea teoretică din spate, alegerea celor mai potrivite metodologii, toate astea durează luni de zile.
Sunt multe criterii de care trebuie să ții cont când scrii o aplicație, dar aș zice că cel mai important lucru este ca proiectul să survină dintr-o nevoie reală, iar criteriile de tipul priorități, obiective, activități, rezultate, riscuri să nu fie doar niște câmpuri bifate în grilă, ci să decurgă logic și cuantificabil. Și asta e valabil nu numai pentru AFCN, ci peste tot. În acest sens, foarte important de menționat este și sprijinul pe care îl avem de la British Council România. Pe termen scurt aceste colaborări cu diverse centre culturale sunt o soluție necesară și binevenită, însă din păcate sunt prea puține țări care au bugete pentru a susține cu adevărat cultura lor în România.
Cum arata zona de public speaking în România
Irina: În ultimii ani, am observat că au apărut formate foarte diverse, de la conferințe corporate, la cluburi de leadership, festivaluri, comunități orientate către business sau domenii creative. Multe dintre ele sunt fie concepte împrumutate din alte țări, fie hub-uri conectate la o rețea globală, precum CreativeMornings. E mai puțin important de unde provin și mai interesant felul în care se adaptează contextului local.
Din fericire, există oameni pasionați de subiect care și-au dedicat ani cercetării în aceasă sferă. De exemplu, una dintre contribuțiile artistice pentru Quote—Unquote este un episod de podcast în care sociologul Elena Trifan vorbește despre cercetarea pe care a făcut-o în ultimii ani în zona de NLP (programare neuro-lingvistică) / dezvoltare personală în România. Observațiile sunt fascinante și deconstruiesc obstacolele structurale (lipsa accesului la servicii de sănătate, educație, locuire decentă, marginalizare etc) care nu sunt niciodată luate în considerare când primim sfaturi motivaționale.
Discursul public și zona artistică
În ceea ce privește public speaking-ul în sfera artistică, el a fost prezent încă din anii ‘50 (Lecture on Nothing a lui John Cage este unul dintre exemplele de referință) dar se reîntoarce în prezent prin lecture-performances (conferințe performative), un mediu artistic în sine. Componentele discursului — voce, limbaj, caracter performativ — sunt explorate în nenumărate moduri în sfera artistică, cu ramificații în sfera politică și socială, dincolo de cea personală sau estetică.
Strategia de comunicare online
Irina: Conturile de social media funcționează în paralel cu website-ul și sunt la fel de importante, toate canalele astea se hrănesc reciproc. Mecanismele de funcționare ale fiecărei rețele transportă lucrările către segmente de public diferite, iar lucrările își găsesc propria voce prin intermediul acestui circuit neîntrerupt.
Pentru noi, e important să comunicăm clar, simplu și concis, să ținem în echilibru atât sfera artei contemporane, cât și un segment cultural și non-cultural divers. De altfel, de la lansare și până acum, asta a fost una dintre provocările cele mai mari: noi venim dintr-un background artistic dar ne adresăm unui public intersecțional: jurnaliști, antropologi, actori, educatori, activiști, cercetători — încercăm deci să folosim un limbaj care să se adreseze tuturor și să stimuleze dialogul între domenii.
Secțiunea Video Station și selecția de lucrări
Dan: Video Station e o secțiune care cuprinde două ramuri: una este o selecție de lucrări video pe tema limbajului și discursivitătii realizate de artiști internaționali în ultimii ani, curatoriată de noi — un fel de expoziție temporară ce are loc online între iulie și noiembrie 2020; a doua este un apel pentru propuneri de lucrări video noi, deschis oricăror abordări din sfera moving image (artă video, eseu, scurtmetraj, documentar etc.).
Call-ul e în primul rând o modalitate prin care să oferim tinerilor artiști o oportunitate de producție și de finanțare — cel puțin în zona de video apelurile de acest fel sunt aproape complet de negăsit în România. Deadline-ul deja a trecut, dar am primit 46 de propuneri pe care de-abia așteptăm să le dezbatem. Vom selecta trei dintre acestea, pe care le vom finanța cu până la 1500 euro fiecare pentru producție, oferind și un onorariu de artist de 500 euro fiecărui selectat.
Criteriul principal de eligibilitate este colaborarea realizatorului cu un domeniu diferit de al său, din nou în scopul de a dizolva granițele dintre discipline și a le arăta complementaritatea, a deschide diverse dialoguri și a explora modalități diverse de lucru — așa cum și discursivitatea publică este un nod de practici diferite.
Perioada asta de semi-izolare e una prielnică pentru a cartografia circuitul informației, medierea ei și reprezentarea puterii în mediul audiovizual la nivel mondial. Lucrarile selectate vor sonda limbajul, gesturile și mesajele prin care comunicăm public. Secțiunea Video Station este astfel metoda noastră de a propune publicului experiențe și instrumente care au capacitatea de a reprezenta un domeniu care este văzut în general ca fiind unul preponderent non-reprezentațional.
De altfel, încă din primele noastre discuții cu designer-ul grafic cu care lucrăm, Gabriel Barbu, care a creat întreaga identitate vizuală a proiectului, am avut dezbatarea asta: cum poți reprezenta vizual noțiunile de comunicare, dialog, limbaj — care în imaginarul colectiv există mai mult ca acte interpersonale, sonore, declarative, gesturale, performative? Evident, ne place foarte mult ce a ieșit și credem că suprinde foarte bine demersul nostru.
Ce urmează pentru platforma voastră
Cristina: Deocamdată platforma e un playground în care experimentăm cu diverse formate, însă pe viitor plănuim ca evenimentele să fie structurate mai degrabă în funcție de subiectul abordat, nu de mediul de expresie (video, podcast), ceea ce ne va permite să aprofundăm subiecte mai arzătoare: libertatea de exprimare, cenzura, categoriile sociale a căror voce nu este auzită.
În toamnă vom deschide o altă ramură a platformei, prin care vom colabora mai strâns cu câte un artist pe sezon, scopul fiind dezvoltarea unor lucrări noi ca răspuns la diverse contexte locale. Primul invitat în această serie este artistul conceptual Christian Jankowski, unul dintre cei mai apreciați artiști germani în momentul de față. Nu putem dezvălui prea multe despre acest sub-proiect deocamdată, însă invitația noastră către acest artist a venit datorită procesului său de lucru — Jankowski cercetează adânc contextele locale dar lucrările sale sunt de o universalitate fascinantă, pornește de la procedee sau gesturi artistice și le aplică pe situații de zi cu zi, iar în biografia oficială spune ca mediul său de lucru principal este cel al relațiilor interumane.
Posibile efecte bune în timp
Irina: Ne-am dori ca platforma să funcționeze în sincron cu schimbările și evenimentele prezentului, iar interpretările ei să evolueze constant. Pe termen lung, sperăm ca această arenă pe care o construim să producă noi colaborări interdisciplinare. De ce nu am putea folosi tehnici terapeutice pentru a înțelege mecanismele politice, de exemplu? Sunt depășite de mult distincțiile de tipul științe umane—științe exacte (deși din păcate sunt omniprezente la nivel structural, ca în profilele liceelor, de pildă). Și în facultățile cu profil artistic/vocațional, personal mi se pare că nu este încurajată suficient colaborarea.
Sperăm ca demersul nostru să activeze curiozitatea, dorința de a dialoga, iar acest lucru să se materializeze în acțiuni concrete, artistice, sociale, culturale sau politice. Poate sunt cuvinte mari, dar încercăm să nu ne speriem de ele.
