[Povesti de fotografi] Cristian Crisbășan: Oamenii trebuie surprinși. Scoși din zona lor de confort, din clișeele “inofensive”. Aici e miza

Nu îl interesează frumusețea, oamenii zâmbitori, drăguțul, esteticul comod, clișeele colorate. Nu îl interesează emoția prefabricată, imaginea clișeu, raftul cu lucruri plăcute. Cristian Crisbășan caută altceva în fotografie, pe stradă, în lucrurile care îl înconjoară și în oamenii cu care se întâlnește. Este interesat de onestitatea percepției. De ieșirea din zona de confort: Diferitul, alteritatea, accidentul, ineditul, suprinzătorul, inovația. Provocarea. 

Poți crea o fotografie foarte bună și atunci cînd omul din fața ta nu e relaxat. Ce e asta? Toate portretele trebuie să fie cu oameni neapărat relaxați, zîmbitori și frumoși, ca și cum tocmai și-au luat calmantele? Nu. Oamenii trebuie provocați, tocmai, ca să se poată demasca. Oamenii trebuie surprinși. Scoși din zona lor de confort, din locurile comune, din clișeele “inofensive”. Aici e miza, crede Cristian Crisbășan

Despre ocolirea șabloanelor, a prejudecăților și a platitudinilor colorate va vorbi și pe 18 iulie, în cadrul Atelierului de portret pe lumină naturală. Acesta face parte din Walk & Shoot, o serie de cinci ateliere aflate la intersecția dintre artă fotografică și explorare urbană, coordonate de Cristian Crisbășan, Cornel Lazia, Andrei Păcuraru, Ioana Moldovan și Silviu Gheție.  

Învățăm cum să scăpăm de clișee și de tirania tehnicii pentru a ne concentra pe cine suntem, cum vedem, ce vedem, care este punctul nostru de vedere unic și cum să percepem și să redăm identități puternic conturate.

În interviul de față, Cristian Crisbășan vorbește despre fotografie și căutările sale prin imagine, despre cenzura nudului și tirania draguțului, despre tehnicismul superficial menit să producă imagini pastelate, care să placă tuturor și să nu supere pe nimeni, despre sinceritate, menirea artei și temele care îl obsedează. 

 

Impresii din pandemie

Pe plan personal a fost cam la fel ca înainte. Eu nici înainte de perioada asta nu socializam prea mult. Ieșeam zilnic la o plimbare, după-amiaza, cîteva ore, singur, să fac fotografii. Asta am făcut și din februarie încoace. Și am comunicat cu cîțiva oameni apropiați prin intermediul social-media. Ce a fost în plus, negativ, a fost cantitatea de hîrtie irosită să scriu zilnic declarațiile pe proprie răspundere, în perioada în care au fost necesare. 

Am terminat de selectat și editat un proiect fotografic mai vechi, un fel de jurnal vizual de călătorie legat de Balcani și mare - Cipru, Grecia, Bulgaria. Mi-am mai făcut ordine în arhivele foto. Am citit. Am ascultat muzică non-stop, am văzut filme și seriale.

The walk of life 06.09.2016, Thassos Greece

Din alt punct de vedere, a fost foarte neplăcut, pentru că s-au anulat niște proiecte fotografice importante. 

Concluzia mea este că asistăm la un experiment social, antropologic, politic și economic global, menit să ducă undeva. Vom vedea unde. Este un fel de apocalipsis, în accepțiunea filosofică antică greacă - un fel de revelație prin schimbarea rapidă și dură a unei paradigme.

Nimic nu va mai fi la fel ca înainte de 2020, va fi mai rău, deși unele aparențe, special induse, ar putea spune altceva. 

Ne adaptăm, supraviețuim. 

Oricum, eu o să continui să fac fotografie.

ACEDIA. 10.04.2017, București

 

Fotografii din izolare

Exact același tip de demers, ca în ultimii 2-3 ani. Ies zilnic după-amiaza și mă plimb prin cartierul în care locuiesc sau prin zone mai îndepărtate din oraș cîteva ore. Merg pe stradă și privesc, percep. Cum spune Daido Moryiama “I walk. I encounter. I shoot”.

Îmi place lumina de după-amiază și apus, înserarea, crepusculul, noaptea. Evit mașinile. Fotografiez oameni numai in cazuri excepționale, relevante. Caut ceea ce mă impresionează vizual, ceea ce îmi provoacă o stare, o idee, o emoție. 

Sunset 03.02.2019, Bucharest

 

Cum te-a schimbat aceasta perioadă

Nu m-a schimbat ca gîndire. Dimpotrivă, mi-a confirmat niște ipoteze și intuiții, doar că mult mai repede decît mă așteptam. 

Deci, nu mi s-au modificat percepțiile, ci mi s-au confirmat, ba chiar s-au amplificat în același sens. Principalele două elemente dominante ale lumii sunt frica și minciuna. Iar minciuna este forța conducătoare care guvernează prin frică, la nivel mondial. A spus-o și Jean-Francois Revel în “Cunoașterea inutilă” (1990): “Cea dintîi dintre forțele care conduc lumea este minciuna”. De aici paranoia, neîncrederea, alienarea, rușinea, vinovăția și ipocrizia care domină oamenii. 

Merită fotografiate urmele trecutului, pentru că ele au în acest prezent superficial acea dimensiune de straniu, mister și melancolie ce oferă profunzime de gîndire, simțire și spirit. Supra-realismul, absurdul, accidentele, misterele, ciudățeniile există peste tot sub pojghița superficială și “normală” a aparențelor.  

 Road 23.02.2003, Bolintin Deal

 

 Începutul. Contextul

Am avut întotdeauna o atracție hipnotică pentru percepția vizuală, pentru crearea de imagini ca portrete ale unor amintiri, printr-un demers foarte personal. O curiozitate imensă de a vedea, de a memora imagini, un voyeurism, ceva gen “simț enorm și văz monstruos”, cum spunea Caragiale.

De pe la 4 ani am început să desenez și să pictez și nu m-am oprit nici azi. Asta e structura mea cognitiva și spirituală. Asta sunt. Am devenit apoi elev la liceul de arte plastice Tonitza. Aici am descoperit fotografia și am făcut primele imagini. Cred că aveam 15-16 ani. La mine toate astea sunt legate - este vorba de a percepe vizual, a simți și a crea din asta, fie că e vorba de desen, grafică, pictură, fotografie sau orice formă de creație vizuală. 

 The Heat 26.06.2020, Bucharest

 

Povestea primului aparat

Primul aparat de fotografiat nu a fost al meu, a fost împrumutat. Era un Praktica, pe film, în anii ’80 și era al bunului meu prieten de-o viață Bogdan Năstase, azi fotograf și el. Tot la el acasă, în baie, developam filme și fotografii. Eram pe vremea aia elevi de liceu. Primul meu aparat foto a fost un Canon EOS 50 ELAN, pe film, în anii ’90. Apoi a venit era digitală și imediat am renunțat la film. Eu, structural, trebuie să lucrez în timp real, să vad pe loc imaginile, să pot corecta, ajusta. Nu pot să fotografiez “în orb” și apoi să aștept să văd ce a ieșit după ce se developează filmul. Ca un regizor care are nevoie de video-assist ca să știe în timp real ce s-a filmat. De aia se trag duble, nu? 

Bun, în 2001, cînd am pus ochii pe o cameră digitală bună, am făcut un efort și am și luat-o, în rate. Un SONY DSC F-717 cu optică Carl Zeiss. Excelentă cameră! Avea doar 5 megapixeli, făcea tiff-uri și cu ea am produs fotografiile pentru primul meu album personal de fotografie, DIGITAL SESSIONS, publicat de editura germană DAAB din Koln în 2005.

Primele imagini făcute prin anii ’80, pe film, au fost portrete ale colegilor de clasă și prietenilor, străzi și clădiri din București și locuri de la Marea Neagră - Costinești, 2 Mai, Vama Veche. Vacanțele de vară le petreceam aproape în întregime la 2 Mai și Vama Veche. Am vreo 4 cutii mari de carton cu toate negativele filmelor rămase din acea perioadă. Știu ce este pe ele doar 5%, sunt ca un fel de black-boxes. Am scanat doar citeva filme. 

De cîțiva ani folosesc exclusiv camere foto mirorrless și obiective OLYMPUS și ocazional telefonul, un iPhone.

 

Cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o ca fotograf

Cea mai importantă lecție, fundamentală, mi-a dat-o creatorul vizual Andreas Muller-Pohle (fondatroul European Photography). În 2002 sau 2003 am avut șansa să particip la o sesiune de portfolio-review ținută de el la Institutul Goethe din București.

După ce mi-a văzut portofoliul de imagini, Pohle și-a scos ochelarii și a spus așa: “Cristian, foarte bune imagini. Se vede că ai absolvit arte plastice, știi compoziție, știi culoare, știi grafică, ai ochi, ai tehnică. Dar acum gata cu asta. E timpul să te apuci să faci FOTOGRAFIE”. 

Am fost uluit. Deci fotografia era cu totul altceva decât niște imagini tehnice foarte bune, făcute cu o cameră bună, respectînd legile și normele. Și am început să cercetez să văd ce înseamnă asta. 

Și eu cred că e așa. Este creație vizuală de imagini - unele mai bune, altele mediocre, altele bune de aruncat. Fotografia este starea de grație la care poate ajunge o imagine bună. Nu orice imagine este fotografie doar pentru că s-a făcut cu o sculă care se numește aparat de fotografiat. Din păcate mulți cred asta în mod gresit: dacă e aparat de fotografiat, produce fotografii, nu? NU. Produce imagini. O fotografie este imaginea aia care ne spune mai multe decît ne arată. O imagine poate deveni fotografie și artă, în timp, prin consacrare. Sau poate ajunge la gunoi. Meritat sau nemeritat. Toți producem imagini. Unora ne mai ies și fotografii, dar rar. Nu e nimic rău în asta, imaginile bune pot fi foarte utile, ne pot înfrumuseța pereții, revistele etc. Fotograful american Jock Sturges spunea: “cele mai proaste imagini sunt alea pe care nu le-am făcut. Din toate celelate învățăm”. 

Am mai învățat că avea mare dreptate Willy Ronis cînd spunea “Nu camera face fotografia, fotograful face fotografia”. 

Rainy sunset 18.06.2020, Bucharest

Fotografia este emoție, poveste, mesaj, moment, stare de grație - NU tehnică. Este provocare, NU conformare. Este distrurbing, not pleasing. Ea dezvăluie onest, brutal uneori, nu cosmetizează estetic. 

Uitați-vă cine a luat prestigiosul premiu al Fundației Hasselblad pe 2019. Daido Moryiama, fotograful japonez care toată viața a lucrat cu camere împrumtate, second-hand, mici, point-and-shoot, simple, ieftine. Pe film sau digitale. Și nu a făcut niciodată vreo imagine cu o cameră Hasselblad! Este un caz din care cine vrea să înțeleagă ce e aia fotografie, are multe de învățat.

Tehnica fotografică trebuie adaptată la structura personală, la cine ești, la ce experiență de viață ai, la ce ai învățat, la cum vezi lucrurile, la viziunea ta. Dacă nu știi toate astea, poți să ai cea mai bună și mai scumpă cameră foto din lume, că nu o să faci nimic cu ea. 

Coming home 21.06.2003, Giurgiu County

Singurele instrumente “tehnice” reale pe care le are la îndemînă un fotograf sunt punctul de stație și momentul declanșării. Atît. Fotografia se întîmplă în capul tău, înaintea camerei foto, nu în camera foto și nici după camera foto.

Am mai învățat că arta nu este asa un club social în care ești admis, dacă faci frumos, ai bani, relații și dacă meriți și faci chestii “artistice” drăguțe. Și știi PR sau îi pui pe alții să-ți facă PR.

August 2011

Eu nu mă consider artist. Mi se pare o prostie. Cum să mă auto-numesc eu artist? Păi atunci Mozart ce a fost? Brâncuși? Vermeer? Cartier-Bresson? Ernst Haas? Saul Leiter? Robert Frank? William Klein? Hemut Newton? 

Arta este o stare de grație la care ajunge creația cuiva prin consacrare în timp. De aia avem fotografii iconice. Nu poți să te faci artist. Poți să te faci fotograf și dacă faci ce trebuie și ești onest poate că unele dintre fotografiile tale vor ajunge să fie considerate artă în timp.

Nu e nimic rău sau degradant să produci imagini bune, corecte, utile in diverse scopuri și situații, chiar să trăiești din asta, dar nu te îmbăta cu apă rece că e artă și că tu ești un artist. 

Adică tu pînă ieri erai orice altceva, azi ți-ai luat pensule și culori și pînză sau ai început să cînți frumos la prieteni sau ți-ai luat cameră foto și gata, ai intrat în clubul artei? Esti deja artist dacă te ocupi cu chestii artistice? Nu, ești o persoană care a făcut pasul spre a-și descoperi și exersa creativitatea, ca să vezi dacă ai talent și imaginație. Și asta este foarte bine, dar o să descoperi cu uimire că nici astea nu sunt nici pe departe suficiente să te facă artist. 

Nightfall 09.12.2018, Bucharest

Cum spuneam, doar pentru că se numește cameră fotografică, nu înseamnă că produce automat fotografii. Tot așa, dacă te ocupi cu “chestii pecepute de oameni ca fiind artistice” NU înseamnă automat că ai intrat in lumea artei și că ești artist.

E o chestiune de onestitate, pînă la urmă. Cine este cu adevărat onest, nu poate fi decît modest, văzîndu-și de pasiunea lui. Și nu are nevoie de diplome cu ștampilă, etichete pompoase, titulaturi, medalii și premii cu coroniță.

 

Primii bani din fotografie

Eu nu mi-am cîștigat banii din fotografie, am fost jurnalist și grafician. Am lucrat și în publicitate, dar nu ca fotograf. Deci nu am făcut imagine comercială. Eu am făcut asta pentru plăcerea mea personală, că mie îmi place să văd și arăt lucruile cum le percep eu, nu cum vor alții sau cum e la modă. Dar primii bani i-am cîștigat din albumul meu DIGITAL SESSIONS vîndut în 2 tiraje în toată lumea. Nu, nu m-am îmbogățit. De banii aia mi-am luat un computer Apple eMac, un aparat foto nou și am trăit cîteva luni. 

Am avut anumite proiecte fotografice, punctuale, rare, care mi-au adus sume de bani, dar nu am trăit și nu trăiesc din producție de imagine sau fotografie. Iar printuri am vîndut extrem de rar - cele mai multe cînd am avut expoziții personale.

 

Temele care te obsedează

Eu cred că fotograful trebuie să fie un voyeur. Adică să caute să descopere ceea ce oamenilor le este frică sau rușine să vadă, nu vor să vadă din ipocrizie, nu știu să vadă sau au uitat să vadă. 

Frie Leysen (curator si director de festivaluri belgian) spunea bine: “We created a culture of pleasing that is now hijacking us. We want to please everybody: the audiences, the subscribers, the sponsors, the press, the colleagues… a big mistake! Art should not please. On the contrary. Art has to show where it hurts in our societies, in our world. We urgently need the courage back to pick up this role of disturbers again”.

Ideea asta mă obsedează. Și încerc să o aplic în ceea ce creez. Și în special în fotografia de nud.

Mă interesează să fotografiez tot ceea ce creierului meu îi place să perceapă prin intermediul ochiului. Viața este un șir de întîlniri. De tot felul. Multe memorabile. Astea merită suprinse și merită efortul de a le transpune în imagini memorabile, adica fotografii.

Therapy April 12, 2015, Bucharest

 

Cum îți relaxezi subiecții

Nu există așa ceva. Nu mă interesează. Poți crea o fotografie foarte bună și atunci cînd omul din fața ta nu e relaxat. Ce e asta? Toate portretele trebuie să fie cu oameni neapărat relaxați, zîmbitori și frumoși, ca și cum tocmai și-au luat calmantele? Nu. Oamenii trebuie provocați, tocmai, ca să se poată demasca. Oamenii trebuie surprinși. Scoși din zona lor de confort, din locurile comune, din clișeele “inofensive”. Aici e miza. Onestitatea. Unicitatea identității.

 

Povestea a trei fotografii

Uite, ajungem la ce spuneam cu cenzura asupra creatorilor în general și a fotografilor în special. 

Eu aș vrea să aleg 3 fotografii cu nuduri. Că probabil oamenii care au descoperit fotografiile mele recent habar nu au că de fapt primul meu album DIGITAL SESSIONS (publicat de DAAB, Koln) este cu nuduri și că am apărut în 3 antologii internaționale de fotografie nud - două publicate de TASCHEN (“The New Erotic Photography” și “The Big Book Of Pussy”) și una publicată de LOFT/FKG (“The NUDE”). 

În ultimii ani s-a intensificat cenzura împotriva fotografiei de nud în social-media. Se expun toate ororile, dar tot trupul uman nud este mai periculos. Dacă acum aș alege 3 fotografii nud și dacă voi nu ați avea probleme să le publicați, cu siguranță link-ul la interviul ăsta ar intra pe lista neagră pe Facebook și inițial distribuirea lui ar aduce suspendări de cont celor care ar face-o.

Și atunci acestui inrerviu i-ar fi limitată sever distribuția și audiența. Și cum, în ziua de azi, ca și creator (de orice fel) dacă nu ești prezent pe platformele mari de social-media nu exiști, trebuie să te conformezi. Trebuie să consimți la cenzura asta. Și eu nu admit să-mi expun fotografiile nud cenzurate cu blur, dungi colorate sau negre, puncte, steluțe sau fluturași în “părțile sensibile”. Aici, altă absurditate: dacă sfîrcurile și pubisul sunt blurate sau acoperite sub orice formă, gata, e ok, e safe - ca și cum nu și-ar da seama oricine că ăia sunt niste sîni și că in imagine e un trup uman nud. După care, altă mare ipocrizie: dacă ești un fotograf celebru, acreditat, poți expune un “full-frontal nude” ușor cenzurat. Dacă ești în schimb un tînăr fotograf necunoscut, chiar dacă imaginea ta conține doar 5% dintr-o fesă, ești avertizat, ți se șterge imaginea și într-un final ți se suspendă sau chiar închide contul. În schimb, este perfect politically correct să dai celebra expresie “Grab them by the pussy!” și să ajungi președinte de țară.

Așa că nu mai expun fotografie nud de multă vreme online. Cenzura asta absurdă și ipocrită este o jignire imensă la adresa creației și creatorilor, a istoriei artei și o încălcare a libertății de gândire și exprimare. Și o ofensă la adresa libertății umane ca valoare fundamentală. Eu și colegii mei, la 14-15 ani, în clasa a opta la liceul de artă aveam ore de studiu de desen, pictură sau modelaj cu model viu nud - cu modele femei și bărbați. Tot pe atunci Vama Veche era stațiune de nudiști 100%. Și eram pe vremea dictaturii comuniste!

Mi-e greu să aleg 3 imagini. Pentru mine o imagine este un portret al unei amintiri. Dacă am făcut-o și am expus-o, atunci pentru mine a fost si este important. Și este greu de ales dintre atîtea.

1. Tatăl meu, cînd a împlinit 70 de ani, în iunie 2014. A murit anul trecut în decembrie, era foarte bolnav. Viața nu a fost deloc blîndă cu el și, din păcate, cel mai mare dușman al lui a fost el însuși. Dar a fost fundamental un om bun și deși a făcut multe greșeli, nu le-a făcut din răutate. El mi-a cumpărat, cînd aveam 4 ani, prima cutie cu acuarele la tub, pensule și un bloc cu foi mari de hîrtie, să pictez. 

Cînd am făcut imaginea asta, era foarte trist și singur, resemnat cumva, deși eram acolo membrii familiei, îl sărbătoream.

2. August 2010, pe plajă în Cap Aurora, la Marea Neagră. Eram cu fiica mea, Alexandra, a fost un moment foarte special cu ea. Ne-am plimbat mult pe plajă, pînă aproape de mizeul nopții. Eram amîndoi fascinați de lumina lunii peste apa mării. Acum, după ani de zile, îmi dau seama că ar imaginea asta este, de fapt, un portret al Alexandrei, al spiritului ei. Adînc, vast, misterios, melancolic, sclipitor.

3. Eleutherophobia, 25 martie 2017. Asta e o imagine din seria mea de ficțiuni, începută acum mai mulți ani. Eleutherophobia este un cuvînt din limba greacă, un vechi concept antic și înseamnă frica de libertate. Mi se pare o caracteristică fundamentală pentru punctul în care a ajuns omenirea în secolul XXI. Imaginea este realizată prin suprapunerea a doua imagini și editare în Photoshop.

 

E important ca publicul să înțeleagă intenția fotografului?

Nu știu dacă se poate ca publicul să înțeleagă 100% sau măcar 50% din intenția mea. Nu cred că mă interesează foarte tare. Uneori, anumiți oameni, pornind de la fotografiile mele, și-au creat povești și emoții poate mai interesante decît ceea ce am avut eu în cap și ce am simțit cînd am declanșat. 

Dar ar trebui să simtă că demersul meu vizual este onest. Și ar trebui ca fotografia respectivă să-i spună mai mult decît îi arată. Și să-l scoată din obișnuitul vieții sale. Și să-l pună pe gînduri, să-l provoace, să-l irite, să-l deranjeze. Fotografia aia ar trebui să-i arate stări, idei, emoții, expresii, nu să-i descrie lucruri, obiecte sau trupuri. 

În ceea ce priveste evoluția publicului de fotografie pot să spun doar că nu se cumpără fotografie în România. Fotografia se consumă din păcate doar în ritmul și sub forma superficială al scroll-ului pe Facebook sau Instagram. 

 

Ghid personal de etică

Ghidul meu personal de etică are un singur articol: fotografiez și expun doar ceea ce îmi place mie. Eu nu sunt fotograf de agenție de presă sau foto-jurnalist. Nu fac fotografie documentară și nici socială. Nu fac imagine comercială. Nu fac imagine de eveniment sau corporate.

Dar există în ultima vreme o mare presiune din multe direcții asupra fotografiei și fotografului în sensul unei cenzuri de tip politically correct. Începînd cu oameni care se iau de tine pe stradă că de ce faci poze și pînă la social media, unde nu poți expune decît imagini safe, corecte, care să nu ofenseze pe nimeni. 

Eram odată pe o stradă lîngă o clădire veche, frumos renovată, o ambasadă și am vrut să trag cîteva cadre. A și ieșit polițistul din gheretă să mă oprească. Am intrat pe telefon pe Google Street View și i-am arătat că acolo imaginea clădirii e necenzurată și accesibilă oricui. A zis că am dreptate, că e o prostie, dar așa are ordine și că dacă văd șefii pe camerele de supraveghere că m-a lăsat, are probleme. L-am înțeles.

Seen (Homage to Rene Magritte) 15.11.2018, Bucharest

Există o paranoia la noi în legătură cu făcutul de fotografii în spațiile publice. Imediat apare cineva opărit foc și se răstește: “alo, domnu’, de ce faceți poze!?”. Odată în zona aia de clădiri înalte de birouri din zona Aviației-Pipera eram pe trotuar la vreo 100 de metri de o clădire și mi-a plăcut mie cum se reflecta cerul cu nori albi pe fațada de sticlă. Imediat a apărut la mine o coproratistă d-aia arogantă și a început să behăie că ea e directoare de resurse umane (îmi flutura prin față o legitimație) și nu am voie să fac poze la cladire, că îmi arată ea regulametul lor și că cheamă poliția. În parcare la un mall m-a oprit unu de la security. Și i-am zis: “da’ pe ăia care fac poze cu telefonul mobil îi oprești? Că mulți au telefoane mai scumpe decît aparatu’ meu foto!”. A rămas mut. 

Am pățit de zeci de ori așa ceva și colegii mei de breaslă pățesc mereu la fel. Asta e paranoia. Și mă gîndeam serios sa facem ceva, un demers legal, să ne apărăm dreptul de a fotografia, că altfel vom ajunge să avem desemnate locuri speciale de fotografiat cum sunt alea de fumat.

Cum să ai un public consumator avizat de fotografie cînd trăiești într-o țară lovită de paranoia asta? Nu poți face jucării frumoase într-o fabrică tristă, vorba unui prieten. 

Cold evening 06.02.2019, Bucharest

 

Ce transformă un obiect obișnuit într-un subiect care merită fotografiat

Percepția mea. Dacă eu consider că trebuie fotografiat, atunci pentru mine nu este un subiect obișnuit. Și dacă imaginile mele reușesc să transmită asta și privitorului, atunci e bine. Oricum, privitorul va avea la rîndul său propria percepție. Totul e să-l detemini, prin impactul imaginilor tale, să reacționeze. 

Versus 28.06.2019, Bucharest

 

Trenduri în fotografie

 În creația de imagine, da. În fotografie nu. Fotografia e cum vezi tu. Dacă o mediezi cu un trend, dacă o subordonezi unei mode, o alterezi și nu mai esti tu acolo. Nu mai e nimic original. Faci ceea ce vor alții să vadă. Mie subiectele care mă intersează îmi cer ele anumite moduri de a fotografia sau edita, nu trendurile. Subiectele se cer percepute într-un anumit fel. A aplica filtrul unui trend peste percepția ta și peste subiecte nu e onest. Recent am citit o prostie imensă pe un grup de pe facebook. Cineva a spus: “scopul fotografiei de nud este acela de a arăta frumusețea estetică a corpului uman”. Inițial m-a pufnit rîsul și apoi m-am îngrozit. 

Dar ceea ce influențează producția de imagine din Romania - și nu numai - este tehnicismul superficial menit să producă imagini așa, frumoase, drăguțe, safe, pastelate, colorate, care să placă tuturor și să nu supere pe nimeni. “Să facem să fie bine și frumos ca să nu fie rău și urît”. Evacuarea emoției, onestității, expresiei și conținutului original prin înlocuirea lor cu clișee, șabloane, tehnică fotografică, prejudecăți, platitudini colorate și corecte tehnic. Există și creatori originali care se încăpățînează să facă doar ce simt și ce văd ei. Dar aceștia rămîn într-o nișă. Nu au audiența pe care ar merita-o.

Și apoi este enorma influență a social-media. Cred că de fapt a și apărut deja de ceva vreme un anumit stil de imagine: stilul social media, cu sub-genurile Instagram, Facebook etc.  

Playground. 24.06.2020, Bucharest

 

Cum te-ai pregătit pentru atelierul Walk & Shoot

Mie nu-mi trebuie pregatire specială, am totul în cap, spun doar ceea ce știu, ce am învățat eu în toți anii ăștia. Nici nu am să arăt cursanților imagini făcute de mine, sa nu-i influențez, nu am vanitatea asta. Se prespune că cineva care se înscrie la un workshop de-al meu și-a făcut temele, știe cine sunt și ce fac. Că de aia participă. 

Pregătirile au fost împreună cu organizatorii în ceea ce priveste subiectele (oamenii care vor fi fotografiați), locul de desfășurare, programul, sesiunea de feed-back. Este vorba de un workshop de portret în lumină naturală, unde cel mai important lucru este identitatea modelului, felul său unic de a se lăsa fotografiat, liber, natural. 

Redress 24.05.2020, Bucharest

Eu la work-shop-urile mele nu predau tehnică fotografică. Aia o înveți singur, teoretic și practic. Este totul pe Internet. 

Învățăm cum să scăpăm de clișee și de tirania tehnicii pentru a ne concentra pe cine suntem, cum vedem, ce vedem, care este punctul nostru de vedere unic și cum să percepem și să redăm identități puternic conturate. Nu mă interesează esteticul, frumusețea, canonul. Astea sunt subiective și discutabile. Mă interesează onestitatea percepției. Ieșirea din zona de confort. Diferitul, alteritatea, accidentul, ineditul, suprinzătorul, inovația. Provocarea, nu aplatizarea aplicării canonului. 

Când fotografiezi un portret trebuie să se vadă că o identiate, o personalitate, a fotografiat o altă identitate a unei personaliăți. Nu că oricine a pozat pe oricine. Întîlnirea cu identitatea unei ființe umane trebuie percepută ca un eveniment memorabil, unic, care merită imagini pe măsură.