![[Minte & suflet] Ligia Moise: Le recomand oamenilor să nu se mai lase păcăliți de cuvântul ”stres”](https://media.iqads.ro/2020/07/coloj-cover-850.jpg)
Poate că nu tot timpul ceea ce simțim și trăim în anumite momente ale vieții are legătură cu stresul. Dar suntem obișnuiți să dăm vina pe el pentru orice stare mai proastă, insomnie sau nervi întinși la maxim. Este mult mai comod, altfel am fi nevoiți să căutăm mai adânc cauza problemelor noastre și poate ar deveni inconfortabil.
De cele mai multe ori, nici nu este vorba despre stres când vine vorba despre stările noastre, ne spune psihoterapeutul Ligia Moise. Ci despre cum am fost învățați să reacționăm la ceea ce trăim zi de zi. Uneori călărim noi viața, siguri pe noi, totul pare ușor. Alteori apar niște tsunami care dau tare cu noi de pământ. Atunci ne este greu și invocăm, invariabil, stresul.
”Ceea ce le recomand oamenilor este să nu se mai lase păcăliți de cuvântul ”stres” sau de mult uzitatul ”nașpa” și să învețe să identifice care este cuvântul cel mai potrivit ce descrie starea emoțională pe care o trăiesc în momentul respectiv. Pentru că, plecând de la acel cuvânt, va veni și soluția care să îi ajute să aibă un răspuns echilibrat la ceea ce li se întâmplă.”
Cu Ligia Moise povestim în continuare despre stres, efectele pandemiei asupra psihicului și despre preocuparea tot mai mare a oamenilor pentru imagine. Ligia este psihoterapeut de 15 ani și a ajuns la această profesie după ce a fost asistentă medicală într-o secție de neurochirurgie și a văzut câtă nevoie au pacienții de sprijin terapeutic.
Scurtă istorie profesională
Am 51 de ani de viață și 24 de ani de când muncesc în domeniul acesta al vindecării oamenilor. 8 ani am lucrat ca asistentă medicală într-o secție de chirurgia coloanei vertebrale și cam de 15 ani sunt psiholog. Munca de asistentă într-un domeniu atât de greu al neurochirurgiei m-a condus către cealaltă profesie pentru că m-a ajutat să observ că mai lipsea ceva din îngrijirea pe care o acordam pacienților. Atunci, la finele anilor 90, în Spitalul Bagdasar era un singur psiholog și un singur psihiatru în condițiile în care spitalul avea mai mult de 500 de paturi din care foarte rar se întâmpla ca să fie câteva goale. Practic, cei doi nu aveau fizic cum să acopere un așa volum de muncă. Astfel încât, din interacțiunea cu bolnavii care aveau o patologie gravă și invalidantă am înțeles că există această component emoțională de care nu se ocupa nimeni dar care putea să influențeze în rău sau în bine evoluția medicală a unui pacient.
Așa am ajuns să mă înscriu la facultate pe care am făcut-o la zi în timp ce continuam să muncesc în ture de zi și de noapte la spital ca asistentă medicală. Am continuat cu Masterul în psihoterapii cognitiv-comportamentale, o formare în „Terapie sistemică cuplu-copil-familie”, una în psiho-oncologie și foarte multe cursuri organizate de Institutul Român de Psihoterapie Adleriană care mi-au deschis și alte orizonturi și modalități de abordare a pacientului.
Cum funcționează psihoterapia
Demersul psihoterapeutic e drumul pe care îl faci către tine acompaniat de un om care s-a pregătit, s-a specializat în domeniul acesta destul de vast al psihoterapiei. Ce înseamnă acest drum către tine? Înseamnă să știi despre tine care sunt părțile bune și care cele mai puțin bune sau chiar rele. Înseamnă să te accepți cu toate acestea pentru ca astfel să poți să ajungă să te iubești. Înseamnă să înțelegi care sunt amintirile, evenimentele, oamenii și cuvintele spuse de ei, care te-au înfluenețat și care determină și azi, în tine, anumite reacții emoționale și comportamentale chiar și după mult timp după ce acestea au avut loc.
Relația terapeutică
Să lucrezi cu un psihoterapeut înseamnă să accepți ca un om perfect străin să te ia de mână și să începeți să pășiți în intimitatea minții tale, a sufletului tău pentru ca astfel, împreună, să descoperiți că ar cam trebui să faci ordine și curățenie pe acolo conștient fiind de faptul că doar așa ai să poți să rezolvi problemele care te-au determinat să pui mâna pe telefon și să-ți faci o programare la psiholog.
Terapeutul potrivit este acea combinație dintre prieten+profesor+figură parentală+persoana pricepută și de aceea, oricât am încerca, nu vom mai regăsi niciodată, în nicio altă relație, de niciun fel, sentimentul pe care ți-l creează relația terapeutică. Acest sentiment este cel care te determină să te „desțelenești” din locul în care erai și care nu-ți mai plăcea sau chiar îți făcea rău. Pentru că, dacă ți-ar fi plăcut nu ai mai fi venit la terapie. (wink!)
Cum știm că am găsit terapeutul potrivit
Răspunsul este: când te face să ai încredere în tine că ai să poți să faci schimbarea și în aceeași măsură încrederea pe care terapeutul ți-o câștigă te face să găsești și puterea de a face schimbarea, de a fi în fiecare zi cu juma de pas măcar mai aproape de viața pe care vrei să o trăiești.
Ce mecanisme psihice sunt acolo, câtă migală a cuvintelor bine alese necesită și câtă evlavie din partea terapeutului pentru că a fost primit (încă o dată) în sufletul unui om, toate acestea vor creea sentimentul de siguranță. Pe care nu știu să îl descriu, dar pe care îl recunoști de fiecare dată când îți este dat să îl trăiești.
Efectele pandemiei
Eu cred că încă nu putem să tragem o linie și să vedem exact cu ce rămânem după acest eveniment major de viață. Cu siguranță emotional și comportamental s-au produs schimbări atât la nivel macro cât și la nivel micro. Cred că cel mai de folos ne-ar fi să învățăm să alegem dintre toate întâmplările și trăirile care sunt acelea care m-au învățat ceva bun despre mine sau poate mi-au arătat o latură mai puțin bună sau chiar rea și care, pentru că nu mi-a plăcut, m-a determinta să fac eforturi să schimb ceva la mine.
Și, făcând acest exercițiu, dar și lăsând timpul să le mai aștearnă, spre final de an să putem cu adevărat să înțelegem cum „ne-a lăsat” pandemia asta.
Pentru că, atât timp cât vor exista știri care încep cu număr de morți, bolnavi, riscuri vom trăi tot sub o sabie a lui Damocles asupra căreia nu avem nici o putere de a o influența. Cât timp va mai exista amenințarea data de existența aestui virus și, mai ales, până când nu vom avea un leac împotriva bolii pe care o dezvoltă nu ne vom simți cu adevărat liniștiți.
De ce au nevoie oamenii acum
Intima mea convingere este că această pandemie ne-a surprins exact în contextul cel mai potrivit care să ne ajute să ne rezolvăm cea mai stringentă problem, dar care era și cea mai bine ascunsă acolo, într-un colț de suflet, tocmai ca să nu dăm peste ea toată ziua, buna ziua.
E, și a venit pandemia care a răsturnat situații sau a creat altele noi, ne-a adus în prim planul conștiinței noastre, în fața ochilor, fix acea problemă amânată cine știe de când, care nu ne plăcea, ne deranja chiar, dar cu care învățasem să trăim. Altfel spus ne-a dat ceva de lucru nouă, tuturor, astfel că au ajuns la terapie oameni care amânaseră mult timp. Cred că putem considera că asta e parte bună a pandemiei. :) Pentru mine este evident că pandemia a grăbit spre terapie o categorie de oameni care amânau de mult timp să facă acest pas.
Încercările acestui an
De foarte mulți ani îndemn oamenii să învețe să trăiască armonios, adică să fie conștineți de ei, de reacțiile lor, de emoțiile trăite, să învețe să le exprime într-un mod social acceptabil pentru că astfel să poată să aibă o calitate a vieții superioară. Cei care au învățat mi-au mărturisit că le-a fost mult mai ușor să facă față încercărilor venite odată cu pandemia.
Chiar pe la început de pandemie am adresat această întrebare pe facebook „Cum te-a ajutat ceea ce ai învățat în psihoterapie să faci față pandemiei?” iar răspunsurile pe care le-am adunat și le-am pus pe blog. Cred eu că sunt mult mai valoroase pentru că au răspuns și oameni care nu mi-au fost pacienți așa că acolo sunt „remedii” din mai multe curente din psihoterapie.
Ce ne așteaptă pe termen scurt
E bine ca în continuare să fim atenți la „derapaje” de genul: nopți de insomnie mai dese ca cele în care ne odihnim, irascibilitate mai mare decât știam noi că putem :), stari de neliniște sau chiar anxietate care se prelungesc și cărora le fac față cu greu, modificări ale comportamentului alimentar și dacă se întâmplă una sau mai multe dintre acestea (ar mai fi, dar nu mai adaug ca să nu vă dau idei :)) să apeleze la un specialist; să nu lase până când ajung epuizați de nesomn și neliniște pentru că, de acolo, lucruile devin mai complicate și revenirea la o normalitate necesitp mai mult timp.
Preocuparea oamenilor față de sănătatea lor mintală și emoțională
Eu am observat că s-a mai diminuat numărul oamenilor care privesc cu neîncredere demersul terapeutic și cred că asta se datorează într-o bună măsură faptului că cei care au făcut schimbări în viața lor datorită terapiei au spus răspicat ”am făcut terapie”. Dar și faptului că și noi, terapeuții, am început să ne dăm întâlnire cu oamenii în afara cabinetelor, le-am dat posibilitatea să interacționeze cu noi, să ne cunoască, să vadă ce înseamnă apropierea aceasta emoțională, dar și valoarea unor întrebări bine puse care conduc către noi înțelesuri.
Așa cum este și proiectul „Cortul Terapeutic” care trece în al treilea an de existență deja și care are ca obiectiv informarea oamenilor asupra exitenței psihoterapiei care ne poate conduce către acel „AHA!” modelator de destine și dătător de bună calitate a vieții.
Cortul Terapeutic
Aș putea spune că iubesc fotografia asta. Dar e mult spus. Cred că ceea ce iubesc este faptul că este o "ancoră" (cum o denumim noi, psihologii) un "ceva" de care știm doar noi (sunet, melodie, obiect etc) și care ne aduce aminte de un altceva.
Fotografia asta am făcut-o vara trecută în Vamă când eram acolo cu Cortul Terapeutic și cred că am ajuns să iubesc fotografia asta pentru aportul de bine pe care îl aduce în viața mea de fiecare dată când o văd.
Iar dacă e să îi dau o înțelegere mai profundă este pentru că atunci, la Cort, în cadrul acelui proiect am simțit că fac ceva pentru profesia mea. Nu pentru mine ci pentru profesia mea despre care le-am vorbit oamenilor în zilele alea toride de vară. Am pledat și am adus argumente care să convingă oamenii că psihoterapia este un demers bun în cadrul căruia voi căpăta instrumente pe care le voi putea folosi toată viața și pe care le voi dai mai departe copiilor mei.
Da, pot spune că am iubit momentele alea în care am povestit oamenilor despre psihologie asa cum povestești despre o mare iubire pe care o trăiești. Am iubit să le spun oamenilor că psihoterapia este un drum care mă împrietenește cu mine, cu acel "mine" cel mai autentic și mă face să mă iubesc pentru tot ce sunt eu pe lumea asta.
Toate câte le-am zis mai sus vrem sa le povestim elevilor de liceu cu care vrem să facem ateliere de dezvoltare personală, de orientarea vocațională și profesională care să-i ajute să se construiască frumos, să crească un pic mai drept în aceste vremuri nu tocmai prielnice; vrem să îi învățăm să iubească ce fac, să iubească ce sunt și să se iubească frumos.
Poate printre voi sunt câțiva care în urma cu ceva ani ați fi vrut sa primiți așa un ajutor specializat, dar nu a fost sa fie. Și știți ca asta ar fi făcut diferența în ceea ce privește calitatea vieții voastre. Dacă da, poate ne dați o mână de ajutor.
Comunicarea actuală și efectele ei
Comunicarea este bună dacă este și autentică. Ori, nu toată lumea știe că o comunicare autentică este despre cum mă simt, ce îmi doresc de la interacțiunea cu tine, de la viața pe care o trăiesc lângă tine, de la job-ul ăsta în care îmi ești șef sau coleg. Și, în același timp, comunicare înseamnă să știu să ascult activ pentru a putea să îl înțeleg pe celălalt și a putea astfel să îi dau un răspuns care să facă posibilă continuarea dialogului.
Altfel suntem doar într-un dialog al surdului cu orbul, ne plângem că nu ne înțelegem, suferim, ne despărțim (sau ne dăm demisia) ca să ne dăm seama de multe ori că nici așa nu e bine dar tot de multe ori nu învățăm să ne ascultăm sufletul ca să putem să îi spunem celuilalt despre noi, despre cum ne-am simțit nu să îl arătăm cu degetul pentru că, din momentul acela, mai nimic nu e posibil și iar ne certăm și iar ne despărțim și suferim în loc să trăim. Și, huh! Ce mai roller coaster emotional trăim având drept cauză faptul că nu știm să comunicăm autentic.
Ce înțeleg oamenii greșit prin stres
Stresul a fost definit de Hans Selye - neurologul care l-a descris și studiat - ca fiind reacția persoanei la ceea ce se întâmplă, nu evenimentul de viață în sine, care s-a întâmplat. Ce trebuie să înțelegem de aici este faptul că tot ceea ce numim stres reprezintă de fapt felul în care eu am învățat să reacționez la ceea ce se întâmplă în viața mea.
Așa încât, în loc să afirm „Vai, ce stresat sunt că am făcut pană la mașină” să stau să mă gândesc la felul în care mă simt ca până la urmă să decelez că poate sunt frustrat că s-a întâmplat așa și poate am întârziat undeva dar am posibilitatea să sun și să îmi cer scuze că întârzii și așa îmi mai diminui din stres. Sau poate sunt dezamăgit că mașina nu e așa de bună pe cât credeam, dar asta înseamnă ca m-am cam amăgit că am o mașină mai bună decât este sau m-am lăsat amăgit, și asta e.
Adică ceea ce le recomand oamenilor este să nu se mai lase păcăliți de cuvântul ”stres” sau de mult uzitatul ”nașpa” și să învețe să identifice care este cuvântul cel mai potrivit ce descrie starea emoțională pe care o trăiesc în momentul respective. Pentru că, plecând de la acel cuvânt, va veni și soluția care să îi ajute să aibă un răspuns echilibrat la ceea ce li se întâmplă.
Cuvântul anului pentru tine
Este o sintagmă: A D A P T A R E emoțională.
Cum rămânem activi online în siguranță
Internetul cu toate ale sale este la fel ca grupul de prieteni și cunoștințe lângă care aleg să trăiesc. Pot să aleg ce prieteni am pe facebook sau oricare altă rețea conștient fiind de faptul că de acolo îmi vor veni foarte multe inofrmații care nu au alt scop decât să îmi fie utile și/sau plăcute.
La fel e și cu gașca de prieteni, atât la adulți cât și la copii. Doar că la copii ar cam trebui să intervină cenzura unui adult responsabil din simplul motiv că aceștia nu au capacitatea să discearnă ce este benefic pentru ei. Chiar și adolescenții și tinerii nu sunt cu totul trecuți de toate primejdiile pe care le conține internetul. La fel cum, pentru mulți adulți, încă mai atârnă mult în balanță faptul că a citit „pe internet” sau a auzit la televizor și asta face ca informația respectivă să fie validă și fără echivoc.
Contribuie retelele sociale la însingurarea oamenilor
Rețele sociale ne cam fură din interacțiunea față în față, vie, autentică și în același timp, încă ne influențează felul în care noi ne percepem pe noi și viața noastră pe care o vedem prin acest „filtru al vieților roz” pe care ceilalți o expun pe aceste rețele de socializare. Practic, am ajuns să ne făurim crâmpeie de viață, cosmetizate, supradimensionate care să spună lumii că ne este bine fără să mai realizăm că după cele câteva click-uri care urcă pe rețele pozele respective, revenim la aceeași viață pentru care nu facem nici un efort pentru a o face mai frumoasă, mulțumindu-ne că ne-am arătat lumii într-o lumină favorabilă, lumină care niciodată nu va ajunge și în sufletul nostru, nu ne va menține pe față zâmbetul și nici nu ne va da posibilitatea de a trăi sentimental de trai bun, liniștit și împlinit.
Ce avem de făcut este să schimbăm proporțiile și să depunem mai mult effort pentru a-mi face viața reală mai bună și să petrec cât mai puțin timp în făurirea de povești bune de adormit intrenetul. Că, oricum, nimeni nu mai crede pe nimeni că îi este viața atât de fumoasă precum se vede pe rețele.
Preocuparea oamenilor de imagine
Preocuparea pentru imagine a venit odată cu democrația și corporațiile care au venit cu modelul „bun de vândut” care împlică multă exagerare și pe alocuri minciună atât din partea angajatorului cât și din partea aspirantului la un post.
Nașpa (ca să mă întorc la termenul folosit mai devreme :)) este când oamenii se întâlnesc dincolo de imaginile vândute și de acolo începe dezamăgirea. În loc să ne preocupăm de cum să mai cosmetizez CV-ul și frazele de la interviu mai bine investesc timpul ăla și energia să mă îmbunătățesc pe mine personal pentru ca astfel să mă vând autentic la interviu. Iar angajatorii, în loc să fie nerezonabili în cererile lor, mai bine și-ar dezvolta abilitatea de a acționa înspre binele angajatului care va sesiza intenția și astfel va performa, va livra la timp iar toate acestea vor genera profit.
Și, uite așa, iar am ajuns la comunicare autentică în care cei doi protagoniști se știu și de buni și de răi - cum spun românii – dar măcar au încredere că ceea ce au vorbit a fost într-un registru al sincerității.
Schimbări actuale față de statutul profesional
Dacă în spatele statutului se află un „om” care are o scară de valori ce cuprinde cinstea, corectitudinea, grija față de aproapele său, respectul față de sine și față de ceilalți, atunci omul se va purta la fel în orice împrejurare. Nu statutul îl ajută să aibă relații frumoase cu cei in jur – indiferent cine sunt aceștia – ci calitatea umană care chiar poate fi dobândită oricând, având ca singură condiție să realizezi că nu e niciodată prea târziu să devii om, că poți oricând să devii mai bun.
România lui 2020, la capitolul sănătate mintală
În primul rând, instabilitatea sistemului de sănătate din România duce și la lipsa decontării orelor de psihoterapie de către Casa de Asigurări. De parcă asta nu ar fi o suferință, nu ar necesita vindecare și oamenii nu ar trebui și în acest caz să poată să spună „Am plătit dări la stat pe care le regăsesc în servicii.”
Lipsește (cu toate că există în hârtii) un sistem bun de recuperare a persoanelor dependente de droguri sau a persoanelor alcoolice știut fiind faptul că există anumite etape pe care aceștia trebuie să le parcurgă pentru a se putea declara vindecați, etape care necesită un „lanț” de servicii, care să comunice între ele și care să preia pacientul. În absența acestor servicii, mulți oameni se pierd, familii întregi suferă, noi ca societate avem de suferit pentru că, și dacă nu vreți să admiteți altfel, calitatea vieții noastre este influențată de fiecare homeless cu care ne întâlnim, de fiecare „aurolac” care ne cere ceva pe stradă sau de fiecare copil sau adult pe care îl vedem trist pentru că are în familie un „consumator”. Care, din păcate, nu sunt puțini.
În România nu există un serviciu care să informeze aparținătorul bolnavului psihic ca acesta să poată să înțeleagă suferința rudei sale pentru ca astfel să poată să-i fie de un real folos acestuia. Dar, mai ales, să nu îi fie influențată starea sa emoțională de toate cuvintele, gesturile pe care bolnavul le face în raport cu el. Pentru că, la aparținătorul bolnavului psihic, apare o suferință care, în mare parte, se datorează lipsei de informații care implicit face ca acesta să ia toate evenimentele legate de viața lor foarte personal. Aparținătorul trebuie să înțeleagă că nu e vorba despre el ci despre boala rudei sale. Dar pentru asta cineva trebuie să îl învețe, să îl ajute să înțeleagă. Cineva...
