Ar fi nevoie de-o preistorie, nu? Acum doi ani, o mână de tineri creativi, nemulțumiți de felul în care funcționează democrația în stat, de multele fărădelegi care s-au grămădit după ani buni de guvernare a unor partide oligarhice, au făcut echipă și au pornit o mișcare civică cu o denumire simpatică: Occupy Guguță. Mișcare formată din hipsteri, studenți, ong-iști, fotografi, jurnaliști, activiști civici etc - oameni diferiți, dar care aveau în comun o idee. După ce rezultatele alegerilor locale din Chișinău au fost anulate, în Piața Marii Adunări Naționale s-au auzit tobe. Tobe de protest. Muzică de protest. Pancarte desenate cu carioci colorate. Nu pentru că acești tineri ar fi susținut vreun anumit candidat, ci pentru că motivul invalidării alegerilor a fost... un live pe facebook, calificat drept agitație electorală.
OG a făcut un soi de rebranding al protestelor clasice cu megafoane și lideri care îndemnau lumea la lozinci politice. Astfel, chiar și cei dezamăgiți de eficacitatea protestelor au ieșit în stradă. Am vorbit cu câțiva din membrii OG (Cristian, Anna, Corina, Ana-Maria și Andrei), care ne-au povestit despre începuturi, primul protest, despre intimidări și presiuni, de ce oamenii nu-și revendică drepturile, despre protestele din pandemie ș.a.
„OG a venit să-și folosească unicele instrumente de influență: VOX POPULI, dacă tot bani nu avem. OG a venit pe un teren în care nu credea nimeni și s-au făcut auziți”.
Occupy Guguţă
Corina: Este o mişcare civică care promovează ideea de protest permanent. Oricine are aceleaşi valori asemănătoare poate fi considerat membru Occupy Guguţă.
Am apărut absolut natural, iniţial ca un grup restrâns de oameni nemulţumiţi de rezultatele alegerilor locale invalidate din primăvara 2018. Apoi, în urma sfaturilor și discuţiilor, s-au formulat mai multe teme, direcţii dureroase comune care au atras din ce în ce mai multă lume. Aşa au apărut cele 3 revendicări ale OG la început. A fost nevoie de OG pentru că nu prea a existat o mişcare de protest civică, fără vreo apartenență politică în Moldova, protestele aproape 100% fiind conduse de lideri politici care şi-au demonstrat în timp iresponsabilitatea și indiferenţa faţă de cetăţeni.
Anna: Mi-am dorit să se schimbe ceva, era deja insuportabil și credeam că toți tinerii de-alde mine au plecat din țară și au rămas doar papă-lapte ale acestor părinți bogătani care fură continuu bucățica asta de țară. Vorba mamei mele care a muncit din greu o viață: „E imposibil să-ți faci cinstit vilă și mașină luxoasă în condițiile de muncă în Moldova”. Mergeți pe străzi să vedeți câte vile și mașini de lux avem și trageți concluziile singuri.
OG a venit să-și folosească unicele instrumente de influență: VOX POPULI, dacă tot bani nu avem. OG a venit pe un teren în care nu credea nimeni și s-au făcut auziți. Din păcate, lumea e destul înăsprită de sistem și fricoasă ca să-și asume un protest în localitatea sau raionul lor, pentru asta trebuie să crezi în ceea ce faci, timp în care toți te arată cu degetul și critică.
Ana-Maria: De ce a fost nevoie de OG - în Moldova cam lipsesc grupuri activiste organizate pe orizontală. Deși nu pot să zic că acesta a fost un „proiect” care ne-a reușit 100% și aș avea niște critică la cum funcționează „colectivismul” și „solidaritatea” în OG, dar oricum este un pas înainte. La noi a fost ceva destul de nou. Și ceva foarte necesar - căci deja frica și controlul pe care îl exercita Plahotniuc era așa de mare, că lumea chiar se simțea foarte reprimată. Noi l-am criticat și chiar am făcut glume pe seama lui de la început și cred că asta a fost pentru mulți un fel de supapă care a eliberat tensiunea. Lumea a văzut că totuși se poate să critici, că totuși e fun și necesar de protestat (nu neapărat în modul tradițional prin ieșitul în stradă). În același timp, am vorbit mereu despre subiecte care erau ori tabu, ori prezentate distorsionat, și ne-am spus mereu punctul propriu de vedere cu ajutorul propriilor canale media (live-ul pe fb, postări și articole pe blog).
Andrei: Ce este (a fost?) OG: o scindare (aproape ad hoc) de cetățeni activi, indignați, curioși, idealiști și pe alocuri naivi, neinformați despre teoria, principiile și tacticile acțiunii nonviolente, cu o slabă coeziune de grup și procedură de participare și luare a deciziilor.
Scop
Ana-Maria: A fost unul destul de clar și cred că pe parcurs el s-a extins și a prins alte contururi. Inițial era foarte clar: lupta cu sistemul dictatorial și oligarhic instaurat de Plahotniuc. Această luptă a fost declanșată de anularea rezultatelor alegerilor locale din Chișinău, care a pus capac la toate fărădelegile comise până atunci. Dar dat fiind că ne-am ales ca loc de întâlniri și simbol Cafeneaua Guguță, asta ne-a extins lupta pe alte teme dureroase la noi în țară/oraș: privatizarea excesivă și construcțiile ilegale, corupția, dispariția spațiilor publice etc. Eu aș spune că mișcarea noastră este una intersecțională (deși nimeni din noi nu a folosit anume termenul ăsta) - promovăm și feminismul, și ecologia, și anti-discriminarea față de orice grupe sociale/ sexuale/ etnice. Căci ne dăm bine seama că toate sunt interconectate și interdependente.
Cristian: Cred că scopul nostru s-a schimbat în funcție de context. Inițial, când apărusem, eram în mare parte o mișcare anti-oligarhie, anti-Plahotniuc și pro-democrație. Evident, atunci când ai un dușman bine definit, unul ce are un nume, îți este mai ușor să aduni oameni. Eram atractivi cred că pentru majoritatea cetățenilor pentru că ostilitatea față de guvernare, față de toate schemele și porcăriile lor, plutea în aer.
Andrei: Scopul meu subiectiv este de a nu sta degeaba și a face revoluție/ filozofie/ politică la bucătărie sau de pe un profil pe social media. Ci de a face acțiune nonviolentă directă, atunci când sunt lucruri pe care vrem să le schimbăm. Pornind de la lucruri punctuale (de scară mică - cauza cafenelei Guguță), până la formarea unei societăți bazate pe democrație directă, autosuficiență, autonomie, ajutor reciproc, cu luare de decizii în mod participativ (dialog pe mai multe nivele și trans-secțional), diminuarea formelor de violență din structurile de organizare socială.. .revoluție permanentă senină, cu mine însumi și cu mediul din jur.
Membrii OG
Anna: Hipsteri și activiști civici laolaltă. :)
Cristian: În mare parte, studenți, freelanceri și ong-iști din diferite domenii. Plus, cetățeni care nu sunt constrânși de angajatorii lor să nu participe în activități cu caracter politic (ceea ce auzim foarte des). Vara și iarna ni se alătură și diaspora.
Ana-Maria: Câțiva sunt freelanceri în diferite domenii: fotografie, design, artă, traduceri. Asta și le dă flexibilitatea programului, care le permite să protesteze și dimineața la judecătorie și să ia prânzul în fața președinției (ca formă de protest) și să călătorească prin Moldova, împărțind ziare #protestpermanent. În principal, protestelor se alătură oamenii tineri, deși avem simpatizanți și printre persoanele de vârstă medie. Dar suntem de obicei puțini oricum.
Corina: Contingentul oamenilor care ni se alătură diferă de tematica protestelor, dar important e că ni se alătură cei care simt că ceva nu funcţionează şi simt nevoia de a-și manifesta pașnic această nemulţumire. În perioada pandemiei mulți dintre membrii OG au fost implicaţi în activitățile de voluntariat, „împreună împotriva Covid”, „Coliba Albastră”. La fel ne-am ajutat reciproc, unii aflându-se într-o situaţie precară.
Andrei: Greu de spus la moment, pentru că OG e într-o perioadă de hibernare pe termen nedeterminat. Cu ce se ocupă acum? Care cu ce poate, ca și în trecut. Unii au plecat din țară la muncă sau studii. Cineva s-a implicat în alte inițiative civice, alții în politica locală, alții bat toba cu RoR, cineva s-a îndepărtat cu totul de grup la un moment dat ș.a.m.d.
Experiența primului protest
Cristian: Au existat mai multe „prime proteste”. :D Unul înainte de existența OG și altul care a marcat începutul mișcării. E vorba despre un protest împotriva unui gard instalat ilegal în una din cele mai populare locații pentru tinerii din Chișinău, care a fost mai degrabă un picnic post-paște cu ouă roșii și tartine. Atunci am participat o bună parte din viitorii membri ai mișcării. A fost un protest de succes, pentru că ne-am atins scopul.
Apoi, e vorba despre protestul de pe 24 iunie împotriva anulării rezultatelor alegerilor din Chișinău. Atunci a fost prima oară când ne-am adunat cred că mai mult de 50 de persoane și am organizat un atelier de făcut pancarde. Oamenii ne-au întâmpinat cu mult fast când am ajuns în Piața Marii Adunări Naționale (PMAN), primeam tot felul de felicitări, gen „bravo, tineretul, bine că ați ieșit și voi”. Peste 3 zile, am organizat primul nostru sfat, am pus bazele mișcării și am stabilit care ne sunt revendicările, iar peste câteva zile am ieșit la un nou protest de amploare împreună cu partidele de opoziție.
Ana-Maria: Primul protest nu a fost pentru toți același. Unii s-au alăturat mai târziu. De exemplu, eu n-am fost la primele proteste în stradă după anularea rezultatelor alegerilor. Pentru mine primul protest a fost „Cauza de masă” - care de fapt era un eveniment ciclic în fiecare joi, când făceam un picnic și luam prânzul în fața președinției.
Reacții
Corina: Au fost extrem de calde. Oamenii veneau cu apă sau snack-uri când ne vedeau epuizaţi. A fost emoţionant. A fost drăguț când la un moment dat echipa RoR (ritmurile rezistenței) aka tinerii cu tobele, au preluat conducerea protestului, lăsând în umbră figurile politice prezente la protest. La acest protest nu ţin minte să fi fost presiuni, deşi, ulterior, am observat că cel mai probabil suntem ascultaţi sau avem lume infiltrată în mişcare. Am simţit presiune din partea părinţilor care erau îngrijoraţi pentru noi sau pentru ei, în cazul în care erau bugetari (perioada lui Plahotniuc). Am devenit foarte precauţi atunci, am început să lucrăm pe interior, să discutăm care sunt limitele noastre, la ce suntem de acord să mergem şi la ce riscuri nu vrem să ne expunem.
Anna: Reacțiile au fost diverse, de la euforie la critică aspră, dar în esență a fost o mișcare auzită.
Andrei: Am avut parte de o generozitate și abundență plăcută și neașteptată din partea unor oameni care au auzit de noi și au ajutat cu ce au putut. Cel mai prețios a fost că lumea a donat propriul timp și efort pentru o cauză ce ar putea părea destul de dubioasă, neclară, vagă, poate chiar hilară.
Presiuni și intimidări
Anna: Telefoanele multor membri erau ascultate, grupul era permanent supravegheat de carabinieri în parc.
Cristian: Au existat de la început. Eram cumva uimiți de cât de mult timp liber au la dispoziție organele noastre de forță. Oameni plătiți din banii cetățenilor care ne urmăreau 24/24, cu scopul de a scormoni o ilegalitate cât de mică din partea noastră și de a arăta cu degetul la noi. Spre marea lor dezamăgire, acest lucru nu s-a întâmplat. Pe lângă faptul că suntem niște cetățeni înrăiți, ne cunoaștem drepturile și obligațiile civice. Am și fost evacuați de două ori de poliție, deci avem o relație specială. #ACAB
Ana-Maria: Cred că 3 cele mai proeminente peripeții au fost când ne-a fost evacuat cortul și toate lucrurile după protestul de pe 26 august 2018, evacuarea de la statuia lui Ștefan cel Mare din dimineața de 27 august 2018 și oprirea de către poliție în drum spre Nisporeni (locul de baștină a lui Plahotniuc) în ziua dinainte de alegerile parlamentare din februarie 2019.
Andrei: La început presiuni și intimidări nu prea au fost, probabil asta a fost o surpriză pentru mulți. Ele au urmat abia mai târziu. Eu m-am confruntat la un moment cu sentimentul că OG e o inițiativă cu dublă identitate. Sentimentul că un grup restrâns se întâlnește înainte/ după sfaturi, evenimente și gestionează pe secret mobilizarea din parc. Aveam senzația că e o chestie conspiraționistă sau planificată.
Provocări
Cristian: Cea mai mare provocare cred că erau ploile torențiale și căldurile din timpul verii. :D În rest, totul se dezvolta destul de organic. Aveam ateliere de pancarde, poezii politice, sfaturi organizaționale, discuții politice, întruniri la bere și idei pe bandă rulantă (cred că am organizat în jur de 50-60 de evenimente în prima vară). Se găsea un rol pentru fiecare din noi (jurnalist, programator, designer grafic, cameraman sau artist plastic). Eram un laborator de proteste punky, progresist, imprevizibil, dar cu mult gust.
Apoi, pe parcurs, am rămas mai puțini, dar cei mai entuziaști. Plus, când se mai întorc niște prieteni din diasporă, se alătură și ne ajută cu ce pot. În prezent, cred că se dezvoltă o antipatie generală față de președintele Dodon și guvernarea actuală. Cred că nu doar noi, dar și alte comunități și inițiative se vor activiza. Posibil că vom avea parte și de o mișcare nouă, cu viziuni și mai bine determinate decât ale noastre. Absolut totul e posibil.
Ana-Maria: Cred că să menținem o echipă activă mare. Ea cu timpul s-a micșorat destul de tare. O altă provocare mi se pare menținerea coagulării grupului. Mulți membri OG sunt obișnuiți să activeze singuri (eu îi numesc activiști free-rangers sau individuali) și nu tratează OG ca pe o comunitate atare - cel puțin nu așa cum eu înțeleg cuvântul comunitate. Asta a provocat multe discuții, dezbateri în grup.
Anna: Provocarea de bază a fost încercarea de a lipi un grup măricel de oameni de facturi diferite, ceea ce evident e greu de obținut, pentru că fiecare vedea democrația în felul său, însă nu tot timpul se luau decizii care să-i mulțumească pe toți, ceea ce a rărit lumea în jurul ideii.
Andrei: Cred că nicio acțiune de protest nu poate atinge în totalitate doleanțele/ nevoile celor ce participă. E destul de imposibil. De aici și #protestpermanent. Din provocări aș enumera: identitatea de grup, scrierea manifestului sub care ar putea subscrie majoritatea, reflecția critică și sistematizarea informației circulată între membri, lipsa unei platforme unitare de comunicare, planificare și organizare, lipsa de pregătire/ învățare/ formare pe teme relevante pentru grup. Sunt și altele, dar mă opresc aici. :)
Protest Permanent
Cristian: E un concept într-un continuu proces de redefinire. În mare parte, înseamnă să conlucrezi cu celălalt. Să-l înțelegi, să dezbați idei, să te faci înțeles, ca până la urmă să ajungi la un consens și să pui în practică ideile de comun acord. Cred că cea mai mare greșeală a persoanelor care nu prea obișnuiesc să participe la proteste e de a le asocia cu un rezultat imediat și cu un „Noi” exclusivist. De aceea, încă pe la începuturi am stabilit că incluziunea, consensul, diversitatea, buna intenție, dezbaterile, acceptarea propriilor greșeli și aplicarea teoriei în practică (deseori, teorie care reiese din lecțiile obținute din practicile anterioare) vor fi caracteristicile noastre de bază.
Ana-Maria: Noi nu avem momentan niște obiective, pe care dacă le atingem, gata. Nu așa funcționează mișcările. Existăm în general. Pentru a aduce un alt discurs în societate pe anumite teme, pentru a promova niște idei mai puțin populare, dezbătute la noi. Existăm ca să fim acolo când se întâmplă o nedreptate și putem interveni, când se întâmplă ceva cu care nu suntem de acord. Suntem ca să îi ținem responsabili pe politicienii de la putere ca să nu-și facă de cap. Suntem pur și simplu un grup de cetățeni/ne activi/e, cu viziuni similare, care vor să se implice în treburile urbei. Asta nu e pe un timp definit. :) Cred că motive să existăm sunt și vor fi mereu. Întrebarea e dacă vom mai avea energia și determinarea de a ne organiza împreună.
„Așa sună democrația”
Cristian: E o adaptare la „This is What Democracy Looks Like”, slogan pe care îl auzi foarte des pe la protestele din occident. Cred că am stabilit că vom utiliza acest slogan cu câteva zile înainte de protestul de pe 26 august la una din repetițiile noastre cu tobe. În română, traducerea mot-a-mot sună aiurea, e greu să cânți „Așa arată democrația!”, parcă ai oase în gât. Cu „sună” sună mai bine. :D
Corina: A fost foarte catchy și a prins bine la oameni. Tobele la acel protest au fost o noutate pentru protestele din Moldova, o metodă care s-a arătat eficientă, care pe lângă gălăgie şi forfotă, mai oferă oamenilor un fel de curaj în timpul protestelor.
Andrei: Dacă cineva rezonează cu lozinca asta, e deja foarte bine. Vom face acțiune nonviolentă (nu-s mare fan al cuvântului „protest”), atât timp cât va fi nevoie ca să trăim într-o societate în care se respectă demnitatea umană și justiția socială.
Acte pe tobe
Cristian: Nu avem și ne bucurăm că și poliția a ajuns, anevoios, dar totuși a ajuns la ideea că tobele nu sunt nici arme, nici contrabandă.
Andrei: Dar se găsesc. Mai avem carton! Dacă trebuie tare, desenăm și-n Paint.
Schimbarea la față a protestului
Corina: Cred că faţa protestului s-a schimbat destul de mult. Acum toţi îşi scriu pancartele pe carton cu carioci colorate, oamenii au devenit mult mai creativi. Nu ştiu în ce măsură a influenţat această schimbare OG, dar acum câteva zile, chiar și pancartele protestatarilor partidului Șor tot aveau acelaşi stil. OG probabil a demonstrat că protestul nu e doar despre aducerea organizată a oamenilor din raioane, discuţii interminabile în PMAN şi cântece patriotice de pe scenă. Protestele pot fi creative şi cu impact doar cu 2-3 participanţi. Protestul nu înseamnă obligatoriu strigat în megafon în faţa guvernului, poate fi o noapte cu chitară la monumentul lui Ştefan cel Mare sau chiar un concert.
Cristian: Cred că mai mulți oameni s-au despărțit de ideile că protestul trebuie să fie de amploare, să fie organizat în PMAN și că e nevoie de „o idee națională”. Acum, parcă vezi tot mai multe comunități cu propriile lor proteste, slogane și revendicări. E ok acest lucru și benefic pentru consolidarea societății și spiritului civic. Mulți vor rezultate imediate, dar acest lucru este imposibil. Până a ajunge la un rezultat, e nevoie de multă răbdare și dialog cu tovarășii de protest. Fără un consens și fără a învăța din propriile greșeli, nu poți aduce schimbarea. Schimbarea e un proces, nu un simplu moment de turnură.
Ana-Maria: Au apărut mai multe mișcări civice și tinerii văd implicarea ca pe ceva fain, mai ales pe fundalul exemplelor din străinătate. Deja nu mai este un peisaj straniu să vezi tineri cu mesaje scrise pe carton.
Dacă noi am protesta pentru rezultate imediate și vizibile, cred că demult ne-am fi „dat demisia” de protestatari. :)) Din păcate schimbările vin greu. Dar și simplul fapt de vizibilitate a dezacordului nostru, de lansare în spațiul public a unor idei progresiste și de manifestare că totuși există cineva care va pune presiune și va face gălăgie, poate oprește unele persoane din a comite ilegalități sau cel puțin arată societății că e ok să te împotrivești și să-ți manifești nemulțumirea. Cu timpul, încet-încet, poate va deveni ceva mai mare, și atunci presiunea civică nu va mai putea fi neglijată.
Andrei: Am încercat să folosim metafore, imagini vizuale și acțiune nonviolentă, pentru a arăta mesajul nostru, mai degrabă, decât să cădem în predicare, propovăduire, discurs moralizator, laudă de sine sau să spunem publicului ce să gândească. Cred că ne-a ieșit în mare parte. Intervențiile creative eficiente necesită un echilibru judicios între artă și mesaj. Nu este doar ceea ce spui, ci este cum îl spui. Rolul artistului este de „a aprofunda misterul”. Rolul artistului politic este de a folosi arta ca o unealtă care reflectă oamenilor realitatea. Cred că am folosit brandingul în avantajul nostru și nu am împins lumea în consumerism prin asta. Când rămânem pe mesaj, comunicăm exact ceea ce dorim ca publicul nostru să știe. Creăm armonie între cuvintele, imaginile și acțiunile noastre și oferim un apel clar la acțiune, puternic și irezistibil. La asta mai avem de lucrat, eu cred.
Bariere
Cristian: Graficul rigid de lucru, presiuni din partea angajatorului, sărăcia și o listă lungă de dezamăgiri. Eu nu cred că e nevoie de prea mulți oameni pentru a produce o schimbare. E nevoie de câteva zeci, iar dacă cei din exterior văd determinare și sesizează pericolul pe care îl reprezintă protestatarii pentru cei de la guvernare, se alătură. Așa s-au produs cam toate protestele și marile revoluții din lumea întreagă.
Ana-Maria: Acesta e un subiect foarte complex și pe lung. :) Eu scriu o întreagă teză de masterat ca să cercetez asta. Dar pe scurt, oamenii nu simt competența autorităților și legitimitatea guvernării. Deci nu se așteaptă absolut deloc la vreo șansă de câștig și văd protestul ca pe o pierdere de timp și energie, căci schimbarea oricum va întârzia să apară. Des se vorbește despre lipsa „voinței politice”, fără de care, după părerea unora, nu se va putea schimba nimic. Alt lucru este că oamenii trăiesc destul de precar, nu găsesc timp liber și energie ca să se mai implice și în proteste. De aceea, ele uneori par un fel de privilegiu al upper-middle class-ului.
Corina: Faptul că, de regulă, protestele sunt iniţiate şi conduse de lideri politici, care văd oamenii doar ca pe nişte unelte în atingerea unor scopuri politice, iar oamenii sunt deja profund dezamăgiți de asta (PPCD, PL, PLDM etc); apatia generală, sentimentul că nimic din ce faci şi ceea ce te revoltă nu mai are sens, fraza „aşa a fost mereu în Moldova” fiind un motto al dezamăgirii generale; și frica pentru locul de muncă, pentru cariera părinţilor, copiilor, amenzile, consecințele care potenţial pot apărea în urma unui protest.
Din experienţa mea, oamenii în Moldova, dar probabil şi peste tot, nu prea privesc problemele sistemic. Ei devin interesaţi de anumite probleme, doar după interacţiunea personală cu o anumită problemă. Adică, până nu ai o rudă care nimereşte la oncologie sau la vreun penitenciar, problemele în cauză par a fi irelevante pentru tine personal și nici nu simţi vreun motiv de a te implica. Probabil este nevoie de o coagulare a societăţii, o înţelegere a faptului că în societate toate sistemele trebuie să fie funcționale şi pentru ele trebuie de luptat, chiar dacă pe tine direct nu te afectează. Noi, ca societate, suntem destul de individualişti şi nu prea avem această responsabilitate şi implicare socială.
Anna: Bariera principală este frica. Frica de a fi dat afară de la muncă, frica de a fi criticat de societate, frica de a ieși din zona de confort și deprinderea de a aștepta că cineva o va face în locul lor.
Andrei: Eu nu am avut parte de educație civică, politică. Cred că-s mulți așa ca mine. Învățarea, în genere, la moldoveni nu e în lista de priorități. Mie îmi place să cred că sunt nenumărate modalități și posibilități de a lua atitudine/ de a nu fi indiferent față de ceea ce te privește. Cred că oamenii încă nu au aflat despre ele. La felul cum arată protestele în Moldova, nici pe mine nu mă trage să particip la ele. Aici OG a jucat un rol în lărgirea spectrului posibilului și a abordat creativ pregătirea pentru acțiuni nonviolente.
Ultimul protest
Corina: Probabil a fost celebrarea zilei de naștere a lui Dodon. Atunci am organizat un atelier unde am făcut avioane din hârtie, pe care erau imprimate biografiile profesorilor răpiţi ilegal şi „vânduți” de către statul nostru în Turcia. A fost mai mult un flash mob, decât un protest. Ulterior, aceste avioane au fost lansate în ograda președinției. Nu ştiu dacă această „felicitare” a ajuns la preşedinte, dar evenimentul a fost mediatizat şi păcatele lui Dodon readuse în vizorul public.
Consider un protest de succes pride-ul LGBTQ de anul trecut, când marşul în sfârşit și-a atins punctul final, în pofida tuturor contra manifestanţilor. La fel, a fost protestul ecologic cu pachetele de plastic al Extinction Rebellion Moldova, în care la fel, mulţi membri OG s-au implicat, în urma căruia s-a modificat legea referitoare la pungile și obiectele de plastic de unică folosinţă. Consider, la fel, protestele şi acţiunile OG legate de cafeneaua Guguţă un mic succes, aceasta încă fiind intactă în parc, iar noi în continuare monitorizăm procesele de judecată şi încercăm să readucem tema patrimoniului în discursul public.
Cristian: Am participat la Marșul de 8 martie. Am reiterat poziția noastră față de această sărbătoare, față de rolul femeii în societate, libertățile ei și am cerut Ratificarea Convenției de la Istanbul. Cel mai mare rezultat e un număr mai mare de participanți decât la Marșul de anul trecut.
Toate protestele și-au atins cel puțin unul din scopuri, pentru că niciodată nu există doar un singur scop. Premisele noastre sunt mult prea ambițioase pentru a ne limita la un singur scop. Cred că suntem un soi de dialecticieni, în acest sens. Încercăm să identificăm momentele oportune, să analizăm bine situația și să obținem schimbare cu pași mărunți. Dacă un „scop” mai vechi se epuizează și nu se încadrează în noul peisaj, atunci renunțăm la el sau îl adaptăm după noua situație.
Andrei: Pentru aceleași lucruri ca de obicei - justiție și echitate socială, limitarea violenței structurale etc. Am pus presiune pe reprezentanții statului să-și de-a seama cui aparține suveranitatea
Cel mai grandios eveniment
Corina: Probabil a fost protestul din 26-27 August 2018, alături de cetăţenii nemulţumiţi din Moldova şi diasporă. A fost un protest cu adevărat civic, organizat şi de partidele politice, dar care nu au ieşit cu vreo simbolică a partidului.
Ana-Maria: A fost un lucru fain să putem avea „blocul” nostru protestatar, separat de partide politice și politicieni și să atragem oameni care își doreau să protesteze, dar nu găsiră până atunci un context în care să se simtă confortabil făcând asta. Niciun eveniment organizat 100% doar de noi nu a fost de amploare. :) Însă cele co-organizate cu alte grupuri civice merg foarte bine. Noi avem deja adunată oleacă de expertiză vizavi de ce trebuie pentru protest și cum ne organizăm. De ceva timp aveam și ideea asta de a crea un ghid al protestatarului, tocmai pentru a facilita pentru oricine organizarea.
Cristian: Am avut mai multe evenimente grandioase, o zic cu toată modestia. :D Cred că cel mai bine organizat a fost cel menționat de Corina și Ana-Maria. Am organizat diverse ateliere (tobe, pancarde, proteste co-organizate cu diaspora), am creat propriul imn, ne-am creat propriile maiouri și am tipărit propriul ziar. Am fost cei mai vizibili și gălăgioși în acea zi și internetul e plin de reportaje la acest subiect.
Totuși, protestul meu preferat rămâne cel organizat de noi împreună cu Art-Labyrint și toate organizațiile și inițiativele ce se adăpostesc la Muzeul Zemstvei. Mi s-a părut un protest frumos pentru că am putut scoate în piață persoane care se consideră „apolitice”, iar pentru mulți din ei acesta a fost primul din viața lor. Am avut parte de tot ce vrei, de la toboșari, la cavaleri medievali și până la aruncători de flăcări. :D
Andrei: Probabil mobilizarea înainte de alegeri. Pentru mine personal a fost epuizant, frustrant, costisitor (energie, timp, bani etc.) - dar cred că efortul a meritat.
Etapele organizării unui protest
Corina: Un protest de amploare necesită efort considerabil, atât la etapa de pregătire, cât și la protestul propriu-zis. Trebuie clar formulate revendicările protestului care ar rezona cu toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa politică, socială sau naţională. La protest trebuie asigurată protecţia tuturor participanţilor, un canal sigur de comunicare pe toată durata evenimentului, oameni care ar avea grijă să nu apară violenţe sau provocări şi o colaborare sănătoasă cu forțele de ordine. Deci e vorba de nişte eforturi logistice, materiale, de coordonare eficientă.
Cristian: Despre etapele organizării, am eu un text mai vechi. E cu caracter arțăgos, dar destul de informativ, părerea mea. :D
Andrei: Sunt o grămadă de resurse disponibile pe tema asta. De ex. - Handbook for Nonviolent Campaigns (WRI). Ele toate variază în funcție de scopul, sfera de acţiune, resursele și posibilitățile disponibile, gradul de informare/ cunoaștere în cadrul grupului și multe alte condiții. Nu pot să spun că noi suntem un exemplu de urmat în ceea ce privește procesul organizatoric.
BLM
Corina: Sunt un răspuns modest al populaţiei de culoare la nedreptăţile sistemice care au loc de când a existat statul american. Eu nu mai cred că situaţia creată în state putea fi rezolvată paşnic, or taberele implicate nu se află nici pe departe pe poziţii simetrice. Nu poţi să te aştepţi la un răspuns paşnic la nişte acţiuni inumane, nepedepsite şi sistemice care se întâmplă zeci de ani la rând. Şi citând o protestatară din Minnesota, „ei trebuie să aprecieze că noi vrem doar egalitate, nu şi răzbunare”. Sunt total solidară cu protestatarii din SUA şi cred că aceste evenimente vor schimba pe viitor abordarea acestei probleme.
Cristian: Am scris despre asta în ultimul nostru articol de pe blog.
Protest în vreme de pandemie
Ana-Maria: Se poate organiza un protest sub formă de depunere de mesaje/ cartoane/ postere la o instituție. Fiecare trece la altă oră, în felul acesta nu ne intersectăm și nu contactăm direct. Noi am fost pe 10 iunie la Judecătorie, unde are loc judecata dintre firma care vrea să dărâme Cafeneaua Guguță și autoritățile locale. Am făcut un live pe FB de la fața locului și am expus un banner pe care am scris un paragraf din Codul Civil despre cum bunurile domeniului public sunt inalienabile.
Corina: Mi-au plăcut protestele Extinction Rebellion din lume, organizate cu respectarea distanţei sociale, mi-au plăcut protestele din Polonia, unde femeile trebuie să lupte cu un guvern oribil de dreapta şi să-și apere dreptul la avort şi sănătatea reproductivă, un drept, care în învălmăşeala pandemiei s-a încercat a fi violat.
Cristian: Ultima oară ne-am întrunit la începutul lui martie, încercăm să respectăm toate măsurile necesare pentru a nu suprasolicita sistemul nostru medical. Deși am fost mai puțin activi, ne-am ocupat fiecare de activitățile noastre legate de job, care oricum au tangențe cu tot ceea ce înseamnă stat de drept, drepturile omului, chestii legate de urbanism și dialogul cu autoritățile publice locale. Încă nu știm cât de curând ne vom întruni la vreun sfat, dar cred că în viitorul apropiat. Dacă nu offline, atunci online. :)
Andrei: Oh, au fost prea multe ca să le enumăr pe toate. Cel mai important e că lumea și-a exercitat dreptul la libera exprimare în ciuda restricțiilor impuse de pandemie. Ca idei de proteste: Withdrawal from the Social System - 65. Stay-at-home.
