[Spre Gopo] Andrei Huțuleac: În România nu se scrie film de calitate pentru public. Filmul trebuie să existe pentru public

În România, prăpastia dintre așa-numitul film de artă și public este înțeleasă greșit, spune Andrei Huțuleac, și ajunge să fie umplută cu niște produse submediocre, care jignesc inteligența spectatorilor. Andrei este regizor, scenarist și actor, iar scurtmetrajul lui, Havana, Cuba este nominalizat la Gopo, la categoria Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune. Gala Premiilor Gopo va avea loc în aer liber, pe 29 iunie. 

Andrei a scris primul draft „Havana, CUBA”  în câteva ore și apoi, la o analiză ulterioară, și-a dat seama că scurtmetrajul este o manifestare inconștientă a felului în care privește viața. Ca o glumă amară. Vorbim în rândurile de mai jos cu Andrei Huțuleac despre filme, scurtmetraje, teatru, public, comercial și artă: 

În România trebuie ca făcătorii de film să înceapă să se situeze la jumătatea balanței dintre artă și comercial. Filmul trebuie să existe pentru public. 

Începutul în regie

Prima data când am început să mă gândesc activ la idea de a scrie și de a regiza film a fost într-o perioadă în care lucram ca actor la un proiect cinematografic pe care îl găseam submediocru. Și asta, cum se întâmplă de foarte multe ori, mi-a dat curaj. M-am gândit că pot și eu să fac asta și că cel mai probabil pot să o fac mai bine decât oamenii implicați în proiectul respectiv.

Așa că m-am apucat de scris o versiune a primului meu scurtmetraj, Offstage, care în primă fază a fost un melanj haotic copiat după Fincher, Tarantino și alții ca ei. Am trimis povestea unui focus grup format din 7 prieteni, am așteptat recenziile lor, și oriunde vedeam că părerile a mai mult de trei dintre ei coincid, încercam să modific, pe principiul simplu al bancului: „Dacă trei oameni îți spun că ești beat, te duci să te culci.” Și așa am scris primul scenariu.

Etapele de formare

 N-aș fi ajuns niciodată să fac film dacă n-aș fi făcut teatru mai întâi, într-o echipă extraordinară, alături de un regizor mare, împreună cu oameni alături de care am înțeles cum funcționează un mediu de expresie din care filmul își trage, la urma urmelor, seva. Lucrul la teatru m-a făcut să iubesc actorii, să iubesc poveștile și să încep să înțeleg mecanica scrierii lor atât pentru scenă cât și pentru ecran.

În spectacolul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, la Teatrul Metropolis

În plus, am o pasiune veche pentru istoria începutului industriei americane de film. Pasiune născută întâmplător, cu cărți cumpărate la grămadă din anticariate. Deci poate că bucuria fascinată pe care o simțeam când eram copil, citind despre D.W Griffith și Lillian Gish, a rămas un combustibil important care m-a condus în direcția asta.

Iar în plan concret, ca să revenim cu picioarele pe pământ, primele două scurtmetraje pe care le-am făcut (Offstage și Havana, CUBA) se datorează încrederii pe care mi-au acordat-o, pe rând, Dan Chișu și Tudor Giurgiu.

Scurtmetrajul nominalizat la Gopo

Primul draft al scurtmetrajului „Havana, CUBA” a fost scris în câteva ore și la o analiză ulterioară am înțeles că a reprezentat o manifestare inconștientă a felului în care privesc viața. Sună ușor pretențios dar e adevărat. Spiritul filmului conține foarte mult din grila de lectură pe care eu o pun asupra vieții. Mai simplu: viața mi se pare o glumă amară. Și vreau să cred că filmul exprimă cu success această viziune.

Cea mai grea parte

Pentru că nu am făcut facultatea de film, mi-am propus ca prin primele trei filme pe care le fac (două scurtmetraje și un lung) să compensez pentru anii de studiu pe care nu i-am avut. În această idee, cu „Havana, CUBA” am vrut, printre altele, să mă pun în situația de a filma într-o mașină. Să văd ce presupune efortul de producție pentru un asemnea demers.

Am filmat patru nopți, la un sfârșit de Februarie, în diverse locații din București, într-un taxi. A fost groaznic din multe puncte de vedere dar a fost o experiență relevantă pentru mine ușurată și de faptul că am avut alături actori valoroși care au ridicat nivelul ansamblului: Alin Florea, Mirela Oprișor, Tudor Istodor și Marian Râlea. Pentru lungmetrajul cu care sunt acum în postproducție, de exemplu, mi-am propus să scriu ceva cu foarte, foarte multe personaje. Ca să văd ce probleme întâmpin. Și am văzut. A fost la fel de provocator dar am scos-o la capăt.

Partea bună este că în timp am reușit să coagulez o echipă în care am mare încredere și cu care reușesc să duc la capăt proiectele. Lucrez împreună cu directorul de imagine Constantin Ene Jr., un nume de care veți mai auzi și cu scenografa Adeline Andreea Bădescu, un alt nume cu un viitor la fel de important.

Primul scurtmetraj 

Când eram la liceu am fost selectat într-un proiect al TIFF care se numea Let’s Go Digital și care punea adolescenții pasionați de film în contact cu profesioniști din domeniu. Am fost câteva zile la 2 Mai, într-o iarnă. Recunosc că nu-mi mai amintesc foarte bine ce s-a întâmplat acolo dar țin minte două persoane: Sorin Botoșăneanu (fost decan al facultății de film) și Iulia Rugină. Fac o paranteză mai lungă dar ajung unde trebuie, promit. Așadar, îmi amintesc cu drag două lucruri: 1. Că Sorin Botoșăneanu a remarcat despre filmul pe care îl improvizasem alături de alte două colege selectate în proiect: „E mare lucru să n-ai nicio idee și totuși la final să-ți iasă ceva.” – Mi se pare și acum o definiție minunată pentru procesul de naștere al unui film. E un truism, desigur, dar un truism drag mie: pornești cu nimic și sfârșești cu ceva.

Și al doilea lucru pe care mi-l amintesc e că mi s-a părut foarte interesantă regizoarea Iulia Rugină. Nu mai țin minte exact de ce. Probabil pentru că era mai aproape de vârsta noastră decât ceilalți profesori. Și când m-am întors la Galați, am căutat-o pe internet și i-am găsit scurtmetrajul de licență: era o poveste polițistă din România anilor 2000 cu Irina Velcescu în rolul principal. Printre altele, în scurtmetraj se povestește prin montaj un accident de mașină. Poate dacă l-aș revedea acum nu mi s-ar mai părea ceva atât de extraordinar dar la vremea aia era prima dată în viața mea când conștientizam că există această opțiune de studiu academic, regia de film, și că sunt oameni care chiar iau note pe asemenea lucruri.

Ce au special si unic scurtmetrajele

În România și poate nu numai, scurtmetrajul e perceput mai degrabă ca o bornă kilometrică în drumul regizorului spre lungmetrajul de debut. Și poate că ăsta nu e neapărat un lucru rău dar mi-aș dori ca oamenii care regizează filme de scurtmetraj să nu le trateze doar ca pe niște „poze de portofoliu” în care să surprindă cuminți ceea ce consideră ei că este „potențialul lor regizoral”.

Cred că scurtmetrajul e un gen de sine stătător și are povești care i se potrivesc în mod specific. Așa cum în literatură avem povestirile scurte, nuvelele sau schițele, așa avem și în film scurtmetrajul. Nu e doar un prilej să-ți încordezi mușchii ca să arăți unui eventual finanțator de ce ești în stare. E un prilej să spui o poveste. Când creatorii vor respecta acest lucru, publicul se va aduna în mod natural în jurul lor. Așadar, necunoscătorii nu trebuie să știe nimic. Trebuie doar să capete încredere în filmele românești. Și ca s-o capete, filmele românești, la rândul lor, trebuie să înceapă să merite această încredere.

 Reticența publicului

Nu știu dacă există sau nu o reticență. În orice caz, cinematografia românească are probleme mai mari decât dacă publicul e sau nu reticent față de filmele de scurtmetraj. În România nu se scrie film de calitate pentru public. E atât de mare problema încât prăpastia dintre așa-numitul film de artă și public ajunge să fie umplută de oameni care înțeleg greșit conceptul de „comercial” înaintând spre consum niște produse submediocre, care jignesc inteligența spectatorilor. În România trebuie ca făcătorii de film să înceapă să se situeze la jumătatea balanței dintre artă și comercial. Filmul trebuie să existe pentru public. Pentru publicul larg. Lui trebuie să ne adresăm dar nu trebuie să picăm în capcana de a crede că doar coborând nivelul ne putem adresa publicului larg. Făcând filme proaste și scuzându-le apoi zicând că sunt fie „de autor” fie „de public” nu facem decât să ne ascundem neputințele. Un film bun e un film bun. E înțeles de mulți și e structurat pe niveluri de înțelegere astfel încât o mare paletă de oameni să-și poată lua lucruri din el pentru casă.

Producția de scurtmetraje

Punctele slabe sunt metodele de finanțare și în general lipsa banilor. Faptul că, aproape de fiecare dată ajungi să te chinui să faci mult cu puțin. Nu așa se nasc voci într-o cinematografie. Nu din sărăcie și nu din lipsă de fonduri. Vor veni unii și ne vor da eternele exemple cu Van Gogh care nu a vândut niciun tablou în toată viața lui sau, și mai și, cu contemporaneitatea în care poți să faci un film și cu telefonul mobil dacă-ți pui mintea. Că, vezi Doamne!, s-a democratizat forma de expresie. Dacă se democratiza erau cinematografele pline de filme făcute cu telefonul. Nu sunt.

Ca să faci filme bune îți trebuie bani. Și dacă ești producător, trebuie să te asiguri că pui banii ăia în brațele cuiva cu potențial. Punctul forte este că sărăcia, în mod paradoxal, oferă totuși o oarecare libertate artistică. Cu alte cuvinte, când cineva nu te plătește, nu te finanțează suficient, nu poate să țipe la tine. Nu poate să-ți impună atâtea lucruri. Deci relația cu producătorii e, cred, ceva mai umană decât în culturile mari și există în mod implicit mai mult spațiu pentru experiment și inovație.

Premiile Gopo

Premiile Gopo sunt oglinda industriei Românești de film. Dar ăsta nu e, cum ar putea să pară din toate cele spuse mai sus, un prilej de depresii și anxietăți. Toți trebuie să începem de undeva iar vestea bună este că în România lucrurile stau, per total, mult mai bine decât stăteau în urmă cu câțiva ani. Iar peste 10 ani vor sta și mai bine. Și tot așa.