[Spre Gopo] Lucia Chicos: Peisajul de film din România pare complicat și problematic din multe puncte de vedere, însă și suficient de ofertant

Lucia Chicos nu se vede făcând filme în altă țară. Poveștile pe care vrea să le spună se întâmplă aici, spune ea, unde are șansa să cunoască lucrurile în profunzime. Și apoi, s-a obișnuit să îi placă lucrurile complicate și problematice. Lucia este la Master la UNATC, anul I, și are două nominalizări la Gopo: la categoria Tanara Speranta si la Cel mai bun scurtmetraj documentar, cu Munca noastra cea de toate zilele. 

Anul acesta, în premieră, Gala Premiilor Gopo va avea loc în aer liber, pe 29 iunie. În așteptarea ei, vorbim cu regizorii nominalizați despre industria de film, inspirație și bugetele necesare de a o pune in practica.

Mai jos, povestea Luciei Chicos: drumul ei în regie, care a început în clasa a 12-a la TIFF, cele două scurtmetraje realizate până acum, unul de ficțiune și altul documentar, temerile și întrebările din jurul primelor creații:

În cazul filmului de ficțiune, cel mai greu mi-a fost să-mi stăpânesc fricile. Contraindicații are un subiect foarte personal, caz în care nu poți fi niciodată sigur că oamenii vor rezona cu situația și personajele din film.

În cazul documentarului, cele mai dificile au fost problemele de etică. În timpul filmărilor mă simțeam într-o mare impostură. Filmam niște oameni și niște locuri pe care nu simțeam că le cunosc suficient de bine ca să îmi permit să le reprezint.

Începutul în regie  

Eram în clasa a X-a, deci pe la 15 ani, iar Muzeul Literaturii Române din Iași organiza aceste ateliere de scriere creativă, unde puteai opta pentru mai multe genuri, printre care proză, poezie, scriere dramatică, scenaristică.

Atelierul de scenariu de film era ținut de Florin Lăzărescu, iar eu l-am ales din curiozitate, tocmai pentru că era un domeniu despre care nu știam absout nimic. Îmi amintesc cu amuzament că după primele cursuri a trebuit să lipsesc o perioadă din cauza unei deplasări cu școala și că mi-a fost atât de jenă să mă întorc încât nu m-am mai putut duce.

Însă atunci mi s-a năzărit pentru prima dată ideea că mi-ar plăcea să fac asta. Am început să mă uit la filme mai sistematic. Prima carte despre film pe care am citit-o mi-a căzut și ea în mâini destul de întâmplător, o căpătasem de la un schimb anonim de cărți.

Abia când am citit cartea lui Andrei Gorzo, Lucruri care nu pot fi spuse altfel, într-a XI-a, m-am îndrăgostit
iremediabil de cinema. Până atunci, îmi plăceau filmele pentru că mă emoționau, într-o manieră foarte candidă.

Atunci am înțeles că cinemaul e discurs, e atitudine față de oameni și lume, și că există mult mai multe nuanțe de emoție. Mi se părea că regia se situează la intersecția a mai multe domenii, că solicită o varietate mare de cunoștințe și aptitudini iar asta o făcea să pară o provocare extrem de interesantă pentru mine.

Etape de formare

Într-a XII-a am fost acceptată la Let's Go Digital de la TIFF. Am plecat cu trenul spre Cluj chiar în dimineața de după Banchet. A fost una dintre cele mai zdravene și sănătoase experiență formatoare, care mi-a dezvoltat mult atenția, răbdarea și simțul de observație.

Am dat imediat după la Regie la UNATC, la 18 ani, și au urmat trei ani foarte intenși, în care m-am maturizat într-un ritm rapid, poate prea rapid, determinat de context și de situațiile în care mă găseam.

Fiecare film pare să devină din ce în ce mai complicat, îți pierzi curajul primelor încercări, îți pui din ce în ce mai multe probleme, și mizele cresc, presiunea crește și ea, și deși sunt încă studentă, acum la Master în anul I, parcă mi-e din ce în ce mai frică să nu „greșesc”, iar asta poate deveni extrem de inhibator.

Mai importantă decât cunoștințele și abilitățile pe care le-am dobândit la Facultatea de Film mi se pare descoperirea că munca la un film e în primul rând o muncă cu tine însuți.

Scurtmetrajul nominalizat la Gopo 

Contraindicații este filmul meu de licență și a pornit de la nevoia de a spune o poveste despre dinamica dintre două personaje atunci când unul dintre ele se află într-o ipostază extrem de vulnerabilă.

A fost nevoie de multe drafturi de scenariu ca să ajung la situația și personajele respective, iar scenariul s-a modificat mult la filmare, și chiar și în etapa de montaj. Munca noastră cea de toate zilele a fost creat în cadrul atelierului Mit dem Kopf durch die Wald, o colaborare între UNATC și Facultatea de Film Konrad Wolf din Babelsberg, Germania, coordonat de regizorul Andrei Schwarz și directoarea de imagine și profesoara Susanne Schule.

Am mers trei săptămâni în Penitenciarul Botoșani. A fost prima dată când intram într-un penitenciar, acest spațiu a cărei imagine e atât de denaturată din reprezentările din filme și media. Primul impuls a fost de a filma totul, însă am într-un final am ales spațiul atelierului de fierărie, unde grupul de muncitorii-deținuți ne-au primit cu brațele deschise. Era un spațiu cumva mai ferit de restul instituției, mai protejat, unde se muncea și se glumea mult, toate astea într-o atmosferă relaxată și foarte, foarte caldă.

Cea mai grea parte

În cazul filmului de ficțiune, cel mai greu mi-a fost să-mi stăpânesc fricile. Contraindicații are un subiect foarte personal, caz în care nu poți fi niciodată sigur că oamenii vor rezona cu situația și personajele din film.

Apoi, procesul de producție a fost cel mai complex de care am avut parte până atunci. Am ales să fac filmul în platou, pentru că exista această posibilitate în anul III de Licență, și deși știam că risc foarte mult, simțeam că e un exercițiu de care am nevoie, chiar dacă rezultatul ar fi în detrimentul filmului.

A trebuit să gândesc fiecare detaliu, arhitectura apartamentului, culoarea pereților, amplasarea mobilierului, fiecare obiect, fiecare mărunțiș, din sufragerie, dormitor, hol și baie. Am cotrobăit prin toată recuzita din școală, atât de la Film cât și de la Teatru, am făcut zeci de măsurători și sute de fotografii cu obiecte. Părinții mei au venit de la Iași cu mașina plină ochi cu variante de fețe de masă, draperii, perdele, obiecte decorative.

Am avut doar patru zile la dispoziție pentru construirea și amenajarea platoului, de aceea toată scenografia trebuia plănuită foarte meticulos dinainte. Practic, vedeai decorul în întregime pentru prima dată în dimineața primei zile de filmare. Filmările au durat trei zile, și totul a fost, ca de obicei, pe fugă.

În cazul documentarului, cele mai dificile au fost problemele de etică. În timpul filmărilor mă simțeam într-o mare impostură. Filmam niște oameni și niște locuri pe care nu simțeam că le cunosc suficient de bine ca să îmi permit să le reprezint.

Deși aveam acordul conducerii penitenciarului de a filma, nu-mi dădeam seama suficient de bine care
sunt granițele, mă simțeam într-un raport de putere foarte dezechilibrat față de oamenii pe care-i filmam, pentru că deși își dăduseră acordul să fie filmați și voiau să participe la proiect, lucrurile erau de fapt mult mai complicate.

Anumite situații pe care le filmam, precum aparent banalul prânz cu cartofi și cârnați, risca să-i pună într-o situație vulnerabilă, din cauza faptului că ei nu ar fi avut, teoretic, voie să dețină acele alimente. Coordonatorii atelierului mă încurajau să filmez aceste „scene interzise”, conducerea penitenciarului pretindea că nu există consecințe pentru deținuți, în timp ce aceștia simțeau că riscă foarte mult. Iar eu eram prinsă între aceste narațiuni concurente, simțeam multă vinovăție și confuzie.

Însă situația s-a limpezit iar nimeni nu a avut nimic de suferit. Ne-am despărțit cu greu de protagoniștii noștri, de care ne legasem foarte mult, și ei de noi, și aveam acel sentiment candid pe care-l ai când pleci din tabără și știi că n-o să-ți mai întâlnești prietenii pe care ți i-ai făcut.

Am fost șocată când am revenit în Penitenciar după mai bine de șase luni de la filmare iar din grupul de muncitori se eliberaseră aproape toți. M-am bucurat, bineînțeles, pentru ei, însă abia atunci mi-am dat seamă cât de specifică a fost perioada aia, pentru că atunci părea că eliberarea e un termen foarte îndepărtat, că timpul de acolo stă sub semnul veșniciei.

Cred că mai mult decât filmul, pentru ei cea mai importantă a fost compania noastră, faptul că îi tratam normal, tocmai pentru că ei se tem atât de mult, și pe bună dreptate, de prejudecățile pe care le au oamenii „dinafară” și de modul în care îi tratează.

Montajul a fost din nou o etapă dificilă. A durat mult timp până să găsim ritmul, structura și reprezentarea care erau cele mai fidele față de cum mă simțisem eu acolo, cu ei.

În cazul ambelor proiecte am avut alături de mine colegi extraordinari, oameni care au avut răbdare cu mine chiar și în cele mai dificile momente și care au contribuit enorm. Contraindicații - Emil Vasilache, co-scenarist, George Maftei, operator, Alexandra Diaconu, montaj și sunet. Munca noastră cea de toate zilele - Lasse Frobese, operator, Victoria Janssen, producător și priză directă, Alexandra Diaconu, din nou, montaj și sunet.

Primul scurtmetraj

Fața galbenă care râde. Aveam poate unșpe, doișpe ani, și îl văzusem la televizor, pe HBO, singurul loc unde mai vedeam pe atunci filme românești recente. Tot atunci am auzit pentru prima dată de „scurtmetraj”, era scris în programul de vizionare al televizorului. Îmi amintesc destul de bine surpriza pe care am avut-o când filmul s-a terminat după un sfert de oră.

Ce au special și unic scurtmetrajele 

Cred că ce e extraordinar la scurtmetraje e faptul că în doar 15-20 de minute ai acces la viața unor persoanje, fie ele fictive sau reale, și că de multe ori ating genul de emoție, intensitate și tensiune pe care suntem obișnuiți să le experimentăm cu lungmetrajele.

Mi-a luat destul de mult să-mi dau seama ce au special scurtmetrajele. Când te pregătești pentru admiterea la UNATC ai de văzut doar lungmetraje, iar eu doar asta făceam. Aveam povești destul de baroce în cap, care se desfășurau pe timpi filmici mai lungi, cu personaje complexe, și la începutul facultății mă enerva destul de mult faptul că nu puteam să facem decât scurt, doar câte șapte, zece, cincisprezece minute.

Mi se păreau exerciții și abia după vreo doi ani am început să îndrăgesc scurtmetrajele, pentru că mi-a dat seama ce fel de povești poți spune prin ele.

Pentru mine, provocarea la scurte constă în a împăca nevoia de a construi o poveste în mod eficient și nevoia de a da acțiunilor un ritm organic, o dimenisune senzorială, care de multe ori presupune dedramatizare, tăceri, momente care „nu împing narațiunea mai departe”.

Publicul român

Probabil că există o retincență față de scurtmetraje, așa cum există și în literatură față de povestiri scurte, din cauza prejudecății că ar fi mai „simpluțe”, mai puțin ambițioase. Am văzut însă sălile de cinema pline la o grămadă de proiecții de scurtmetraje, mai la toate festivalurile la care am fost, ceea ce e un semn bun.

Poate că pentru anumiți spectatori, un calup de scurtmetraje e mai puțin riscant decât un lungmetraj, pentru că se termină repede și există o varietate. Și dacă te uiți la comentariile de la scurtmetrajele românești de pe Cinepub.ro poți avea impresia că românii sunt interesați și de acest format, că au așteptări. Când critică, ei de fapt cer.

Dar să nu uităm totuși că circa 50% dintre români nu au călcat niciodată într-o sală de cinema, așa că nu ne putem referi, pe bune, la „români”, ci la un public limitat.

Producția de scurtmetraje

Îmi e greu să-mi dau cu părerea pentru că nu am avut experiențe directe cu producția de scurtmetraj din România, filmele mele fiind produse în cadrul UNATC-ului sau în proiecte partenere. Așa, de la distanță, pare complicat dar nu imposibil.

Pare că dacă ții morțiș să faci scurtmetraj, poți, de aici și numărul din ce în ce mai mare de
scurtmetraje produse, însă cred că majoritate sunt passion projects și nu poți trăiești efectiv din asta. E o diferență între a face „film cu prieteni” și a avea capacitatea de a și plăti oamenii cu care lucrezi.

Premiile Gopo

Încă încerc să-mi dau seama ce înseamnă aceste nominalizări pentru mine. E în mod clar o validare, pe care nici nu speram să o primesc atât de devreme, însă atunci când ești obișnuit cu un fel de scepticism și chestionezi foarte mult tot ce înseamnă festivaluri, premii și legitimitatea lor, îți pică puțin greu să te găsești tu într-o situație de asta, nu știi cum să o judeci.

Pe de altă parte, înseamnă și multă expunere, de care n-am mai avut parte până acum și care mă sperie, poate tocmai pentru că simt că se întâmplă foarte devreme. În sinea mea aș fi vrut să mă țin mai ascunsă, mai protejată prin statutul de student, și încerc foarte mult să nu las confirmarea asta, așa cum e ea, să pună și mai multă presiune pe mine.

Peisajul de film din România pare complicat și problematic din multe puncte de vedere, însă și suficient de
ofertant. Nu mă văd făcând filme în altă țară, pe de o parte pentru că simt că poveștile pe care vreau să le spun se întâmplă aici, unde am șansa să cunosc lucrurile mai în profunzime, și pe de altă parte pentru că m-am obișnuit să-mi placă lucrurile complicate și problematice.