Locuiește, creează și este profesor de artă în București de 15 ani. A ajuns aici după ce a ratat un job în Riviera Italiană și a primit la schimb unul la Școala Britanică. La o primă privire peste capitala noastră, s-a îngrozit de culorile închise ale clădirilor și de atmosfera sumbră a orașului. A descoperit apoi, ca orice expat sosit aici, energia vieții de noapte și a decis să dea o șansă ”Micului Paris”. De-abia atunci griul parcă nu a mai fost chiar atât de închis, iar diversitatea arhitecturii urbane a început să îl atragă.
Mark Williams este un artist britanic stabilit în România, chiar lângă Centrul Vechi al capitalei. Pe care l-a explorat pentru prima dată fără oameni, fără mașini, fără zgomot, în pandemie. Și i-a plăcut.
Deși arta joacă un rol important în viața mea de zi cu zi, am ales să folosesc timpul din carantină ca să mă concentrez în alte direcții. Evident că undeva în spatele minții mele tot apăreau idei noi, dar numai săptămânile acestea am început să produc din nou.
Mark pictează, desenează și execută colaje sofisticate și colorate. L-a atras de copil arta contemporană, mai mult fiindcă o percepea ca radicală, rebelă și fără reguli. Era, în plus, un mod de a-și îngrozi profesorii și de a protesta împotriva obligativității uniformei. Despre toate acestea, dar și despre altele, povestim în cele ce urmează cu Mark Williams.
Stabilit în România
Sunt din Anglia. Am studiat artele la Scoala de Artă și Design Exeter, în Sud-Vestul Angliei. Am făcut Masterul la Școala de Artă Chelsea din Londra. Stau în România din 2005 și sunt în prezent Șeful Secției de Abilități de la Școala Britanică din București. Sunt stabilit în România cu partenera mea și copilul nostru. Lucrez la vocabularul meu în limba română, sper să învăț să vorbesc cursiv până ajung la 75 de ani.
Profesor de artă în București
Mi-a trebuit o vreme ca să realizez că am nevoie și de un job în viață. Am studiat să devin profesor și am lucrat cu copii într-o galerie. Mă uitam la ei și vedeam acea atitudine care într-adevăr reflecta un artist. Dorința de a se juca, de a nu lua în seamă formule, instrucțiuni, le admiram calitatea de a fi rebeli. Deci am devenit profesor de artă.
Am aplicat pentru un job pe Riviera Italiană, dar se dăduse deja și atunci mi s-a oferit unul în București. Când am ajuns prima dată aici, nu mi-a plăcut deloc ce am văzut, era deplorabil. Zburam acasă la fiecare câteva săptămâni. Eu veneam din Brighton Anglia, un loc hip, plin de culoare, iar Bucureștiul mi se părea atât de gri.
M-am îndrăgostit de el și de România dintr-a cincea lună de stat aici. Am descoperit lumea cluburilor, care era dinamică, nouă și optimistă. A început să îmi placă atitudinea deschisă a oamenilor și atmosfera petrecerilor la care mergeam. Am explorat România mai mult și m-am lăsat captivat de peisaje, de munți, de întinderile de arhitectura urbană, glorioase și brutale deopotrivă.
Călătoria ta prin arta contemporană
Îmi amintesc că de la o vârstă destul de fragedă am privit arta ca având un soi de pericol atașat de ea, vedeam că publicul este foarte suspicios, în special față de arta contemporană. Mi se părea radicală și rebelă, nu îmi lasă impresia că are vreo regulă, era ca o carte nescrisă.
Îmi plăcea arta contemporană pentru că era dezordonată, haotică și neînțeleasă. În școala primară desenam ilustrații provocatoare, violente, stupide chiar. Îmi plăcea să îmi îngrozesc profesoara. Când aveam 16 ani și eram la școală, mă mânjeam periodic cu argilă la atelierul de olărit, ca să protestez împotriva obligației de a purta uniformă. Mă plimbam prin școală murdar așa, justificându-mi aspectul drept rezultat al unui act artistic.
Mai târziu, am fost vrăjit de puterea vizualului, de alunecarea și pluralitatea lui, de dihotomiile sale. Eram fermecat de materialitate și de modul în care narațiunea putea fi încorporată într-o formă, textură, culoare.
Primele mele lucrări conțineau elemente comice, comedie neagră, cred. Îmi plăcea kitsch-ul și îmi placea sublimul. Mi se parea ideal mash up-ul Anselm Kiefer și Jeff Koons. Mă bucuram mult de vibrațiile lucrărilor, îmi plăcea când deveneau dificil de interpretat. Era semnificativ, fără sens, sau ambele?
Prima expoziție
Prima oară când mi-am expus lucrările, a fost într-un beci al unui castel vechi. Lumina era groaznică, mirosul și mai rău. Am expus atunci desene în cărbune ale unor copii cu malformații. Mi-am dorit să le fac portrete frumoase, așa încât, atunci când le priveau, oamenii să fie atrași în primul rând de frumusețea lor înainte să fie șocați de vreo diformitate.
Nu am nici acum idee cum a perceput audiența aceste lucrări. Pentru că fiecare om privește și interpretează arta prin bagajul său personal și mereu leagă ceea ce vede de viziunea pe care o are asupra lumii.
Reacții
Nu-mi amintesc vreo reacție stranie. Am văzut, în schimb, destul de multă polaritate a analizelor. Unii îmi văd lucrările ca întunecate, alții spun că au umor, iar alții le văd pe ambele. Sunt oameni care vor explicații, vor să știe cum ar trebui să îmi înțeleagă lucrările, sunt oameni care își formează propriile păreri și își împărtășesc percepțiile cu mine.
Particularități și influențe în arta ta
Îmi găsesc inspirația în experiențele zilnice, în toate lucrurile pe care le văd și le aud în jur. Nu sunt influențat de vreun artist în mod particular, de vreun gen sau stil. Iau lucrurile de care am nevoie din toate zonele de la modă și design de produs, la arhitectură și arte.
În adolescență eram fascinat de Bacon, Basquiat, Koons, David Lynch. O adunare de artiști destul de predictibilă pentru un tânăr. Căutam artiști cu sau fără pretenții intelectuale, inocenți și serioși, superficiali sau profunzi.
Misiunea ta de artist
Nu am una concretă. Dacă ar fi ca un artist să aibă o misiune, atunci cred că aceea ar trebui să fie să continue să creeze. Uneori acest lucru este ușor, alteori de-a dreptul imposibil. Poate atunci când eram tânăr să fi simțit vreo dorință de a comunica idei clare audienței mele. De a-i învăța pe oameni ceva. De a-i stârni, supăra, deranja, dar și de a mă distra cu ei.
Acum doar îmi vin sute de idei, selectez la întâmplare una și mă combin cu ea fără să o întorc pe toate părțile ca să o analizez. Deși am o direcție generală când creez, îmi place ca lucrările mele să se reveleze fără o riguroasă planificare în jurul lor.
Abordare artistică și estetica lucrărilor tale
Prefer să las descrierea muncii mele altor oameni. Pierd emoția creației când încerc să îi evaluez intențiile și sensul. Eu lucrez intuitiv, instinctiv, nu planific în exces. Am înțeles că, cu cât mă gândesc mai mult la ceea ce fac, cu atât devine totul mai nefiresc și greu de realizat.
Presupun că lucrările mele sunt, în mod inerent și simplu, o expresie a experiențelor, intereselor și personalității mele. Să îmi analizez munca, ar însemna să mă analizez pe mine și nu sunt foarte preocupat de acest aspect. Nu investesc din timpul meu ca să îmi despic arta în mii de bucăți, o las doar să fie.
Sunt conștient de ele și îmi plac contrastele în estetica mea și în conceptul artei mele. Am lucrat în lucrări de asamblare în ultimii patru ani, deoarece a fost un process mai distractiv decât pictura și desenul. Devenise prea serios pentru mine să pictez și să dezenez.
Inspirația
Vine din lucrul efectiv. Procesul de creație generează noi idei, rareori am idei în perioadele când nu fac nimic. Mi-au plăcut mereu poveștile pe care le spune arhitectura urbană, îmi place diversitatea stilurilor din București, degradarea și măreția, urâtul și elegantul. Arhitectura reprezintă status și visuri, succes și eșec. Este, de asemenea, un mediu tranzitoriu, se erodează și se destramă, iar prin acest proces al trecerii timpului, se obține un nou tip de frumusețe, decolorarea către elementele texturale cauzate de eroziune.
Despre portretele tale
Nu am doar un proces prin care creez portrete. Folosesc pictura, printingul, manipularea digitală și colajul. De fiecare dată când creez un portret, o fac într-un alt mod. Portretele sunt accesibile pentru că fac lucrările mai ușor de interpretat. În portrete vezi aceleași detalii ca pe străzile din București.
Vânzarea lucrărilor de artă în România
Poate fi foarte dificil să vinzi artă în București, pentru că este o piață foarte mică. Din păcate, arta este scumpă, și de făcut și de cumpărat, pentru majoritatea oamenilor. În cazul meu, nu cunosc cumpărătorii lucrărilor mele, pentru că acestea sunt vândute de diferiți agenți. Am avut sprijinul lui Eduard Uzunov, care din prima mea expoziție în galeria sa mi-a vândut toate piesele până la ultima, și al Andreei Proll de la MKP care mi-a aranjat câteva expoziții.
Cum îți menții creativitatea vie
Am perioade intense de lucru și perioade lungi în care nu produc nimic. În trecut puneam multă presiune pe mine să fiu productiv, dar sunt mai relaxat acum când vine vorba de randament. Îmi place mult să lucrez cu elevii mei, mă împiedică să nu devind obsedat de gândurile mele și de blocajele creative. Mă obligă să gândesc din zbor, să fac legături, să construiesc poduri, să formulez idei, să rafinez concepte și să lucrez la estetică. Îmi reamintește faptul că există mereu o nouă direcție de urmat și că scopul de a face artă în stil mare nu poate fi unul în sine. Important este să creezi artă. De orice fel.
Creativitatea este ca un puzzle din care pot ieși infinite rezultate. Este ca o căsătorie între tehnică și poezie. Nu fac nimic să îmi mențin vie creativitatea, ea este acolo. Nu îmi imaginez cum ar fi să nu explorez idei, să nu mă joc cu materiale. Ce altceva aș putea face toată ziua?
Vremurile izolării pentru tine
Carantina m-a ajutat să încetinesc ritmul, în general, să fiu mai puțin înclinat către material, să cumpăr mai puțin. Să petrec mai mult timp cu partenera mea și cu copilul, să mănânc mai bine și să fac sport. Locuiesc aproape de Centrul Vechi al Bucureștiului și am trăit în izolare experiența lui fără oameni, fără mașini, fără zgomot. Mi-a plăcut mult.
Deși în mod clar aș fi avut ocazia să creez mai mult în această perioadă, am lucrat mai puțin. Și mi-a plăcut treaba asta. Deși arta joacă un rol important în viața mea de zi cu zi, am ales să folosesc timpul din carantină ca să mă concentrez în alte direcții. Evident că undeva în spatele minții mele tot apăreau idei noi. Din când în când, am făcut și niște schițe, dar numai săptămânile acestea am început să produc din nou.
Ce urmează
Fac artă în ciuda, dar și din cauza, circumstanțelor. Nu îmi fac planuri pe termen lung, deci nu pot spune că am o viziune pentru viitorul artei mele, dincolo de ceea ce fac în prezent. Ideile îmi vin în timp ce lucrările mele se dezvoltă și încerc să nu îmi pun limite. Sunt deschis și entuziasmat de fiecare dată de posibilitatea de a explora noi materiale și noi procese de creație.
Am început recent o nouă serie de lucrări care s-au dezvoltat din montajele mele și sunt nerăbdător să explorez procese noi. Lucrările de asamblare sunt complexe și greu de produs, pentru că este nevoie de multe instrumente, sortimente de materiale, precum și sprijin din partea altor persoane pentru încadrare, pentru imprimare, pentru tăiere. Iar eu descriu simplificat acum.
Un mesaj pentru iubitorii români de artă
Românii au trecut prin niște experințe intense, extreme chiar în ultimele decenii. Lupta cu corupția, credințele comuniste înrădăcinate, explozia noului, un element continuu de îndoială de sine, afirmarea de sine, precum și un puternic sentiment de libertate și deschidere către explorări.
Arta oglindește toate aceste trăiri și experiențe ale lor. Arta este un instrument de auto-evaluare care ne permite fiecăruia să reflectăm. Cred că iubitorii români de artă știu în ce moduri să exploreze toate acestea și sunt deschiși să se înțeleagă pe sine mai bine. Nu cred că au nevoie de mesajul meu, sunt oameni liberi, care sunt deja pe calea conștientizării și înțelegerii.
