[ONG de criză] Adelina Toncean: Am decis sa facem un efort pentru a achizitiona un avion pe care sa il transformam in ambulanta aeriana

Un vis mare cat o aeronava, care sa transporte copii bolnavi, dar si oameni mari ce au nevoie de ajutor medical, s-a nascut in pandemie. 7 zboruri organizate pentru pacienti, chiar in aceste luni de foc, și multe probleme rezolvate au ambitionat-o pe Adelina Toncean sa gandeasca si mai mare decat o face. Ea lupta de ani buni pentru drepturile copiilor bolnavi si singuri in spitale, iar de anul trecut a infiintat Asociatia Blondie.

Este nevoie acum de 2,5 milioane de euro, bani cu care se va cumpara un avion, se vor asigura mententanta lui si plata pilotilor.

O sa cumparam un avion. Si o sa continuam sa ajutam cea mai greu de ajutat categorie – copiii grav bonavi singuri. Vom gasi cai si mai directe de a afla despre ei. Vom gasi cai de a ajunge in comunitati, acum ca deplasarea a devenit un risc pe care un copil bolnav nu si-l mai poate permite.

Vorbim cu Adelina Toncean despre toate lucrurile bune pe care le-a facut Asociatia Blondie in aceasta perioada de rascruce pentru noi toti. Si aflam mai multe despre planul indraznet de a cumpara si dota o ambulanta aeriana.

Cum s-a simtit pana acum pandemia

Poate suna ciudat, dar perioada asta am simtit ca am reusit mai mult ca oricand inainte. Inceputul ne-a prins exact la mijlocul uneia dintre cele mai frumoase campanii pe care am organizat-o – Drumul spre casa – un proiect de suflet in care am invitat 2200 de oameni sa stea timp de o ora pe unul din cele 2200 de scaune care urmau sa lege simbolic Spitalul Marie Curie de Casuta Blondie, locul destinat copiilor care nu au unde sa mearga acasa, dupa externare.

Evenimentul, efectiv, trebuia sa se intample pe 14 martie. Am sperat, am incercat sa ne convingem ca vom resusi sa il facem in siguranta, dar cu cateva zile inainte am inteles ca trebuie sa il anulam. Am mutat evenimentul in online si sute de oameni ne-au trimis fotografii cu ei stand pe scaun pentru toti copiii singuri care au avut langa patutul de spital, un scaun gol.

Dupa asta, lucrurile s-au schimbat. Eu am ramas in autoizolare pentru ca Andrei al meu este copil in grupa de risc chiar daca sunt cativa ani de cand a fost operat pe cord. In primele zile m-am temut teribil pentru ca, ma gandeam ca, in situatia creata de noua pandemie, problemele copiilor bolnavi si singuri vor trece complet neobservate. Dar am inteles imediat ca tocmai perioada asta este cea mai potrivita pentru a vorbi despre ei, acum ca toata omenirea a ajuns sa traiasca asa cum ei au trait mereu – in izolare, in frica, in nesiguranta. Si din acel moment am stiut ca vom reusi!

Poate suna ca un cliseu, dar am invatat in aceasta perioada atat de mult despre noi, despre frica, despre oameni. Au fost oameni pe care nu i-am vazut niciodata – o voce la telefon care cerea ajutorul sau venea cu ajutorul. Au fost oamenii din institutii – la fel, majoritatea, pe care i-am cunoscut in perioada asta – care s-au implicat total sa fie siguri ca ducem cazurile pana la capat. Ba mai mult, dupa ce se rezolva tot ma sunau inapoi sa ma intrebe daca e totul in regula si daca mai pot ajuta cu ceva.

Comunicarea in criza

Am stat si ne-am uitat cu grija la momentul in care suntem si la ce vrem sa comunicam. Imediat dupa inceputul crizei, am realizat un video - am asezat niste bebelusi mici de ipsos pe strazile pustii din Bucuresti si am vorbit despre copiii ramasi “afara” dupa ce toata lumea s-a retras in siguranta in izolare. Mesajul, care a definit, de altfel si actiunile care au urmat, a fost – nu lasam pe nimeni in urma. Cred ca asta te face credibil – sa comunici real, autentic si in acord cu actiunile. Winning hearts and minds! Asa incercam sa comunicam – oferind suficiente informatii pentru ca problemele copiilor pentru care luptam sa fie intelese si spunand povestile si emotia care vin cu fiecare pas.

Cum v-ati descurcat, ce ati facut in aceste luni

In primul rand am incercat sa nu oprim proiectele pe care le aveam deja incepute si sa le adaptam la noua realitate. Primul proiect a venit natural – noi aveam Casuta Blondie, gata sa ii primeasca pe copiii cu afectiuni grave, dupa externarea din spital, pana la plecarea acasa. Pe de alta parte, din Italia urmau sa revina in tara copiii care plecasera pentru interventii chirurgicale pe cord si care trebuiau sa ramana 14 zile in carantina dupa intrarea in tara.

Si atunci am transformat Casuta Blondie in centru autorizat de carantina destinat lor. Casuta avea toate facilitatile pentru a monitoriza medical un copil, fiind legata printr-o aplicatie de Spitalul Marie Curie. In plus era locul de alint – asa l-am numit noi – pentru perioada care vine dupa atata greu. Cred ca una dintre imaginile cele mai puternice ale acestei perioade a fost pentru noi fotografia facuta pe camera de luat vederi instalata in casa, cand ambulantierul echipat cu combinezon si viziera, intra in casuta noastra colorata cu un bebelus in brate.

Pe rand, am avut in perioada starii de urgenta, 4 copii, toti grav bolnavi, impreuna cu mamele lor.

Casuta, insa, ne-a aratat inca o problema. Noi aveam solutia in tara, dar copiii si familiile nu mai aveau cum sa calatoreasca odata ce zborurile s-au inchis. Spitalele propuneau externarea, in toate tarile din “zona rosie” nu se mai gasea cazare, iar in tara nu aveau cum sa revina.

Primul zbor inspre casa

Asa am facut primul zbor cu un avion privat, pe 27 martie, in plina pandemie, din cea mai “rosie” zona a Globului, Milano pentru Darius, un baietel de 7 luni, internat la Clinica san Donato, operat de 5 ori pe cord si care trebuia sa revina in tara intubat si ventilat mecanic. A fost ireal de greu – intampinam probleme pe care nu le avusese nimeni in minte pentru ca erau situatii atat de speciale si pentru care raspunsul trebuia sa vina urgent. Costul transportului a fost de 17.500 euro, bani pe care i-am platit din donatiile stranse inainte de pandemie.

Urmatoarele 6 zboruri

Apoi au urmat Maya si Gabriela, doua fetite, ramase tot in Milano, care au “impartit”avionul nr. 2. Nr. 3 a fost Victoria care a zburat catre Palermo – nu repatriere, ci zborul care sa ii salveze viata. Cosmin si Cristi din Elvetia, zborul nr. 4. Ionut de la Roma, zborul nr. 5.

Cazul lui Ionut a fost, poate cel mai greu, pentru ca stiam ca il aducem acasa pentru a-i implini dorinta de a muri in tara si in mai putin de 24 de ore de la momentul in care am primit telefonul legat de el, era deja in Cluj. A murit cateva ore mai tarziu, asa cum ne-a rugat.

Apoi a urmat zborul nr. 6, Gabriel, tot de la Roma. Am crezut ca lucrurile vor deveni mai usoare odata cu redeschiderea anumitor zboruri de linie, dar am inteles ca pentru copiii atat de bolnavi, greul va ramane la fel de greu. Asa ca pe 12 iunie, am efectuat zborul nr.7 pentru Sara, de la Cluj la Milano unde trebuia sa ajunga pentru a fi operata.

107.300 euro a fost pretul pe care l-am platit pentru cele 7 zboruri. Am reusit sa raspundem absolut tuturor celor care ne-au cerut ajutorul si sa nu lasam pe nimeni in urma. Si am decis ca vom cumpara un avion pe care sa il transformam in ambulanta aeriana la dispozitia oricarui copil sau adult care are nevoie sa calatoreasca in scop medical.

Ambulanta aeriana Blondie, visul nascut in pandemie

Cred ca perioada care vine va fi mult mai grea decat cea a crizei propriu-zise, dar eu sunt foarte increzatoare ca vom continua si vom reusi ca si pana acum. Pentru ca deja ni se cere constant ajutorul in a ajuta atunci cand e nevoie de transport, am decis sa facem un efort pentru a achizitiona un avion pe care sa il transformam in ambulanta aeriana pe care sa o punem la dispozitia tuturor celor care au nevoie sa calatoreasca in scop medical.

Conform datelor CNAS, in anul 2018, 684 de cetateni romani au plecat in afara tarii prin formularul E112 care acopera cheltuielile de tratament in straianatate atunci cand problema medicala nu poate fi rezolvata in tara. Deci 684 de romani au calatorit intr-un fel in afara tarii si probabil ca numarul nu va fi mai mic nici in acest an. Pentru toti cei ca ei, trebuie sa luam un avion! Am inceput deja o campanie – treci pe mod avion pentru ei! – in care incurajam pe toata lumea sa isi aminteasca si povesteasca momentul cel mai important in care au trecut pe mod avion si au zburat. 

Alte planuri de bine pentru copii

Cunt sigura ca vom reusi sa facem mult, mult bine! Atat de recunoscatoare sunt pentru cat am invatat, pentru oamenii pe care i-am cunoscut, pentru toate provocarile pe care nici nu ni le imaginam, iar acum deja avem solutii. O sa cumparam un avion. Si o sa continuam sa ajutam cea mai greu de ajutat categorie – copiii grav bonavi singuri.

Vom gasi cai si mai directe de a afla despre ei. Vom gasi cai de a ajunge in comunitati acum ca deplasarea a devenit un risc pe care un copil bolnav nu si-l mai poate permite. Vom face laboratoare mobile, farmacii mobile, caravane. Vom cauta solutii software pentru a comunica in timp real cu toate institutiile care trebuie sa gestioneze un caz si medical si social. Vom gasi solutii in telemedicina aplicabile.

Caravana Blondie a continuat si ea

Ce am mai reusit – a fost sa continuam unul dintre proiectele la care, personal, tin foarte mult: Caravana Blondie, programul de monitorizare a gravidelor in risc social. Spun ca tin foarte mult pentru ca in 2018, cand, lucrurile nu erau afectate de criza COVID, in Romania au murit 1218 copii sub varsta de 1 an. Dintre acestia, jumtate provin din sarcini complet nemonitorizate. Ori criza COVID a lovit puternit in categoriile care erau deja vulnerabile, ira monitorizarea sarcinilor a fost pusa pe hold nu numai pentru gravidele in risc social.

Ca sa continuam si sa respectam limitarile date de distantierea sociala, am plasat un ecograf mobil in Constanta, in policlinica Spitalului Judetean si am adus gravidele una cate una cu masina noastra si cu soferul echipat conform standardelor de protectie obligatorii in cazul pacientilor COVID pozitiv. La fel a fost echipat si medicul care le-a examinat, iar dupa fiecare transport, am dezinfectat masina. Si a functionat!

Comunicarea cu autoritatile romane si branduri

Cu atutoritatile romane am comunicat impecabil! Pe parte de fundraising a fost complicat sa stam la discutie cu branduri despre altceva decat dezinfectant, manusi, viziere, combinezoane. Sa aratam ca mai sunt si alte probleme ale unor oameni care nu au ales pentru ei, dar care nu aveau cum sa se ajute singuri. De cele mai multe ori asta era raspunsul – am cumparat deja dezinfectant. Sau manusi. Sau ventilatoare. Dar, in final, am reusit. Nu pot sa spun ca nu am fost sprijiniti. Poate tocmai faptul ca faceam altceva a devenit la un moment dat “ofertant” in materie de comunicare.

Deciziile grele

Cu beneficiarii am trait alte provocari. Intr-o perioada in care nimic nu mai era sigur, ne asumam decizii grele si incercam sa le ducem la capat. Pe parcursul drumului, insa, daca nu ai incredere totala din partea parintilor, nu merge. Poate pare ca cerem prea mult, dar efectiv, nu merge altfel.

Le spuneam mamelor care aveau copiii internati la Milano – intre timp pe planeta Pamant a inceput razboiul. Si in razboi nimeni nu iti mai poate garanta altceva decat ca va face totul sa te salveze. La primul zbor, avionul era deja in aer cand am primit un mesaj de la Marie Curie ca nu mai pot primi copilul. Si am inteles ca avem 2 ore pana la aterizare in care trebuie sa gasesc o solutie. In cazul fetitei pe care am dus-o la Palermo a trebuit sa cerem aeroportului din Munchen de unde venea aeronaval, sa se deschida cu o ora mai devreme ca sa ajunga la Palermo la timp.

O privire asupra mediului neguvernamental

Cum spuneam, multe ONG-uri si-au abandonat sau au pus pe hold activitatea de baza si si-au asumat sa suplineasca lipsa acuta de materiale sanitare si de protectie din spitale. Da, in perioada COVID au existat initiative, unele foarte serioase de coalizare a mediului ONG. S-au creat fonduri de urgenta si de solidaritate, retele de ONG-uri care au lucrat sa isi acopere, in special, nevoile urgente si cheltuielile cel mai greu de sustinut – salariile si chiriile pentru spatii.

Participarea sectorului privat

A fost foarte puternica, cred ca mai puternic si mai decisiv decat in perioade fara provocari de genul crizei COVID. S-a actionat. Cred ca asta e cel bun cuvant. S-a actionat.

Implicare crescuta, dar si incrancenare

Cred ca implicarea a crescut in aceasta perioada. Pe de o parte, lumea a ajuns sa traiasca asa cum multe categorii de bolnavi traiau deja – cu frica de a se imbolnavi, cu amenintarea asupra vietii. Nu cred, insa, ca s-a schimbat totusi si intelegerea fata de persoanele care sufera.

Oricat de optimista as vrea sa fiu, am vazut atat de multa incrancenare fata de cei, de exemplu, intorsi din strainatate. Sau fata de alte categorii de bolnavi care aveau nevoie sa iasa din izolare pentru a se trata. Cred, insa, ca asta ne-a obligat ca pe viitor sa devenim mult mai eficienti si mai pregatiti pentru ca nu mai putem spune cu toata siguranta – mie nu o sa mi se intample nimic.

Promovarea faptelor bune

Cred ca oamenilor le e frica de suferinta. Stii cum se spune? “Nu imi mai povesti ca imi e mila!” sau “Nu mai vreau sa aud despre suferinta ca am si eu copii!”. Ba da, trebuie sa auzim, trebuie sa ramanem acolo pentru ca pentru cel in suferinta este singura solutie sa treaca peste greu. De aceea spun mereu – daca iti vine sa plangi de mila lor, plangi. Dar nu te da la o parte! Ce spuneam si mai devreme – oamenii au nevoie de bine. De bine, pur! Si au nevoie sa faca parte din el, sa stie continuarea, sa il atinga, sa il respire. Oamenii au nevoie sa stie ca nu renunti.

Ce ar fi bine sa invatam cu totii

Ca si asta va trece. Impreuna!