[Creația și noul normal] Sabina Ulubeanu: A fost un moment de cotitură în care am funcționat, toți protagoniștii acestui moment muzical, în perfectă sincronizare

Compune muzică contemporană și face fotografie, iar în izolare le-a făcut pe ambele. Exact înainte de starea de urgență, s-a luptat să termine o lucrare, atingând pragul de jos al inspirației. Așa că, în prima lună de izolare a lăsat muzica deoparte. S-a refugiat în fotografie, s-a rujat, și a imortalizat o parte din stările sale în selfie-uri artistice. În plus, a captat imagini din natură și din grădina sa. Apoi a început să compună muzică pentru diverse întâlniri creative online.

Sabina Ulubeanu s-a împrietenit cu muzica când avea 5 ani, iar de 20 compune lucrări pentru scene românești și internaționale. Este una dintre creatoarele de artă contemporană care a înțeles puterea online-ului, unde este prezentă constant. Cu toate că a văzut evenimente de cultură mutate de organizatori în spațiul virtual, ea a decis împreună cu colegii ei să anuleze ediția din acest an a Festivalului InnerSound.

”Un festival de acest gen nu e ceva ce poți translata viabil în online. Chestiunea cu "soluțiile creative" mă lasă complet rece. E un festival al premierelor, al primelor audiții, practic o platformă pentru nașterea unor lucrări pe viu. E ceva ce nu are cum să se demodeze și nici cum să poată fi trăit 100% digital”.

Cu Sabina Ulubeanu povestim în continuare despre provocările și trăirile unui om de creație în izolare. Și despre ce a compus ea printre orele de școală online ale copiilor, care au fost apăsătoare pentru toți.

Creator de artă și cultură înainte de pandemie

Aș putea să înșir mărețe realizări sau să scriu ce simt în momentul ăsta. Poate e mai amuzantă a doua variantă pentru spart gheața. Așadar, și înainte de pandemie, la fel ca acum, eram, pentru publicul larg, aceeași ilustră necunoscută. Ia un om de cultură de la noi și roagă-l să zică fără Google patru compozitori români din ultimii 60 de ani. Exagerez de dragul demonstrației, dar nu prea. Mă tem onest pentru rezultat.

Cercul nostru e destul de mic și neînsemnat pentru cultura așa zisă hip, chiar dacă România a dat unele dintre cele mai importante genii ale componisticii mondiale, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Myriam Marbe, Anatol Vieru, Ștefan Niculescu  de exemplu.

Asta nu înseamnă că în viața prepandemie nu ne luptam să schimbăm asta. De vreo 15 ani compozitorii și-au luat soarta în mâini, indepdendent, și s-au organizat în așa fel încât muzica lor să ajungă la cât mai multă lume. 

Anul 2019 a fost de pildă unul foarte bun pentru mine personal. A fost anul în care am scris cel mai mult din viața mea,  într-un crescendo accelerat, din februarie până în septembrie, de la lucrări solo la una pentru orchestră, în care am participat cu câte o lucrare la două turnee naționale ale unor interpreți fabuloși (în ordine cronologică Alexandru Tomescu și Delphine Benhamou- Turneul Stradivarius în mai-iunie, și Traversée du Fantasme, cu Matei Ioachimescu cu Mara Dobresco în luna octombrie, în serii de concerte cu lucrări solo, sau în contexte mai oficiale, cum ar fi lucrarea de orchestră #justacomposer în festivalul Enescu și alta în festivalul de muzică nouă Meridian.

Ce vreau să spun e că munca asta de a compune presupune prea puțin contact social în sine, doar la momentul repetițiilor și al concertelor, dar anul trecut a fost copleșitor de mult și frumos. Mă gândeam prin decembrie că e greu de egalat așa ceva. De prin ianuarie am simțit cel mai puternic punctul de jos al "post succesului”, dacă îl putem numi așa altfel decât ultra ironic.

M-am luptat cu o lucrare aproape nepermis de mult, petrecând, culmea, de câteva ori niște zile în izolare la Bușteni, pentru un alt turneu ce se anunța ubercool. Este vorba despre Legends, o serie de concerte în care interpreții au comandat unor compozitori români și din spațiul austriac piese care să pornească de la mare legende ale muzicii rock și oarecum pop.

Eu sunt obsedată de Depeche Mode de la 11 ani, așa că nici n-am conceput să scriu pornind de la altceva. Până la urmă am predat lucrarea cu 2 zile înainte de închiderea școlilor, cu 3 săptămîni înainte de turneu. Habar n-aveam atunci că realitatea mă va aduce, pentru prima dată, în fața unei predări mult avansate față de data concertului.

Cum te-a găsit pandemia

La fel ca în celelalte domenii ale culturii independente, erau în plan o sumedenie de evenimente care au suferit o amânare mai mult sau mai puțin indefinită. Cel mai important era pentru mine faptul că 2020 era anul InnerSound, festivalul de arte noi fondat împreună cu alți doi colegi compozitori în 2012. InnerSound e o bienală independentă de muzică contemporană pusă în relație cu artele vizuale și multimedia. E internațional, și evenimentele din cadrul lui sunt programate uneori și cu trei ani înainte, în funcție de disponibilitatea invitaților. 

Când s-a anunțat starea de urgență, eram în plină scriere de proiect AFCN pentru finanțare și aveam deja alte parteneriate încheiate. Primul meu gând a fost că este meschin să mă gândesc la un festival când în jur se moare. În scurt timp am realizat că, cel puțin în 2020, nimic nu va mai fi la fel. Colegii mei au simțit identic, așa că am decis să anulăm această ediție a festivalului și să încercăm la anul.

Un festival de acest gen nu e ceva ce poți translata viabil în online. Chestiunea cu "soluțiile creative" mă lasă complet rece. Însumate, sunt zeci de repetiții, probe tehnice, întâlniri și feedback, avioane, hoteluri, voluntar și concertele de câte o oră în care nu ai cum să te conectezi real cu ce se întâmplă pe scenă  din spatele unui ecran. E un festival al premierelor, al primelor audiții, practic o platformă pentru nașterea unor lucrări pe viu. E ceva ce nu are cum să se demodeze și nici cum să poată fi trăit 100% digital.

Privarea de libertate: bună sau rea pentru creativitate

În plan personal însă, pentru mine nu a fost o privare de libertate. Am plecat pe 11 martie la Bușteni, și, în afară de chinul cu aprovizionarea și dezinfectatul, nu am fost foarte afectată. Dimpotrivă, a fost pentru prima dată când am petrecut atât de mult timp aici și am putut documenta fotografic trecerea timpului în grădina proprie sau să stau nopțile să privesc luna.

De altfel, sunt obișnuită cu însingurarea voluntară și involuntară. Nu acum am descoperit „virtuțile introspecției” și nici timpul cu mine însămi, dar m-am machiat din când în când și mi-am făcut mai multe selfie-uri.

Ceea ce m-a chinuit și mă chinuie în continuare însă e ceea ce au simțit copiii mei în această perioadă. Ei au aproape 18 și 13 ani, și pentru adolescenți a fost mult mai greu decât pentru noi adulții, care abia așteptăm să ne retragem un pic din tumultul social. Nebunia cu școala online a fost tare apăsătoare, și e cumplit să realizez că acesta va fi viitorul, cel puțin parțial.

N-am citit 100 de cărți, nu m-am uitat la 100 de piese de teatru și nici n-am văzut toate operele celebre difuzate la liber. Am făcut împreună teme kilometrice, am setat programe de comunicare online și cont de google classrooms, am gestionat depresii de lipsă a prietenilor și, cea mai gravă, a unui viitor amânat pentru cel mic, care urma să înceapă o nouă viață, într-un context mai artistic decât cel al școlii generale. Pentru el a fost cea mai nefericită această perioadă și ca să mă  gândesc la vreo nouă creație monumentală în acest context ar însemna să fiu un monstru insensibil și egoist. Nu mă pot detașa dacă copiiilor mei nu le este nu neapărat foarte bine, dar măcar nu foarte rău. 

Creația în izolare

Timp de o lună, nu mi-am propus absolut nimic artistic, poate doar fotografia, pentru că asta îmi vine cel mai ușor. Însă în Joia Mare am primit un telefon de la prietenul meu Alexandru Tomescu, mă ruga să scriu foarte repede partea de vioară pentru Tatăl Nostru de Anton Pann, căci urma să imprime și să filmeze cu Angela Gheorghiu. A fost unul din acele momente în care nu ai timp să te gândești prea mult și pur și simplu lași instinctul să ia conducerea. Practic în trei ore am scris partea de vioară, a doua zi ei au imprimat și au filmat, apoi totul s-a montat și a apărut la TV și pe internet.

Nu e deloc vorba despre vreo reinventare, dar a fost un moment de cotitură în care am funcționat, toți protagoniștii acestui moment muzical, în perfectă sincronizare.

Nu mult timp după am primit un alt telefon, de la un alt prieten și unul dintre cei mai titrați artiști independenți ai momentului, coregraful Cosmin Manolescu. El mi-a propus ceva complet în afara zonei mele de confort. Deși contribuția mea urma să fie în primul rând muzicală, m-a rugat să intru tiptil în lumea mișcării și să filmez un dialog de la distanță. Procesul de lucru a fost mai lung, am schimbat între noi video-uri, am apelat la o prietenă pianistă care trăiește în Austria  pentru a înregistra o parte din muzica scrisă special pentru acest film de dans, m-am uitat la cer în alt fel decât până atunci.

Rolul de mamă creatoare

Unul dintre proiectele la care am participat îmi este în mod special apropiat pentru că e vorba de o nouă inițiativă în domeniul artelor, ce vizează componenta feministă a ei. 13 artiste minunate m-au cooptat într-o colectivă (Locomotive Arts Sorority) pe care o numim sororitate și al cărei scop este să devoalăm calitativ și cantitativ arta feminină și feministă în România și recunoașterea ei ca valoare intrinsecă a artei contemporane românești.

Prima noastră apariție în spațiul public a fost chiar în noaptea în care s-a trecut de la starea de urgență la starea de alertă, și anume o lucrare video colectivă în care fiecare am „ atacat” o anumită problematică într-un singur minut.

Rolul meu în această poveste a fost acela de mamă creatoare. Și am pornit de la ceva ce nu are treabă cu feminismul, ci mai degrabă cu ecologia. În plimbările mele permise în această perioadă am dat peste o porțiune de pădure tăiată sau marcată pentru tăiere, utilaje care tăiau, transportau, răscoleau în jur, pe scurt un adevărat măcel într-o arie ce era până de curând protejată.

Am filmat în prostie acei copaci, i-am trimis unei pagini de FB care se ocupă de orașul Bușteni, lumea a fost indignată, au venit controale etc. Mi se pare și acum halucinant cum s-a profitat de această stare de urgență pentru așa ceva. Am inclus în clipul meu acele trunchiuri, terenul devastat și pagini de partituri care nu s-au cântat niciodată, pentru că vreau să rămână undeva marcate aceste momente care m-au exasperat până la lacrimi.

Ce vreau să spun e că nu ai e unde să știi ce stimulează creativitatea. Nu poți pune degetul pe ea, practic trebuie să fii atent la tot ce se întâmplă în jurul tău. Resursele sunt, ca de obicei, doar în tine și în comunicarea cu ceilalți. 

Posibile schimbări în zona de cultură și artă

Cultura a fost oricum dintotdeauna Cenușăreasa bugetelor în România. Nu sunt deloc optimistă. Situația multor artiști independenți este acum dezastruoasă. Legislativul s-a bâlbâit și acum face a treia schimbare deja în ceea ce privește accesul la acea faimoasă indemnizație, la momentul la care scriu aici încă nu poți câștiga nimic pe lângă ea, ca și cum un proiect de 300 de lei te-ar putea ține pe linia de plutire încă o lună. E nevoie de schimbări profunde, sistemice, iar mai multe grupuri de profesioniști lucrează demult la ele. Nu știm însă dacă, ce și cât din propuneri se vor implementa.

La modul concret, probabil se vor alinia la ce fac instituțiile de profil din Occident. Deja au fost câteva concerte cu publicul spațiat și instrumentiști cu măști - priveliștea e de un nefiresc puternic. Oamenii au nevoie de artă, dar mă întreb câți din cei care au văzut concertele Filarmonicii din Berlin și Operei din Viena pe gratis vor merge apoi la Ateneu.

Online-ul, muzica clasică și contemporană

Foarte mulți interpreți de muzică clasică au continuat activitatea în online, s-au străduit să țină legătura cu publicul, să nu-și iasă din mână, dar întreg procesul consumă anumite resurse emoționale pe care nu le știai că trebuie să le accesezi. Iubitorii de muzică clasică și contemporană sunt oricum obișnuiți cu imprimările, filmările sau transmisiile în direct. Muzica oricum înghite tot, nu ai cum să nu te absoarbă.

Interpreții sunt mai puțin obișnuiți cu sala goala altfel decât la repetiții. Cred că ceea ce se pierde prin platformele online e sentimentul de trăire unică, irepetabilă, ritualică, emoția e acolo, dar în altă formă. Apreciezi cu siguranță o multitudine de fațete ale recitalului, cred că analiticul funcționează mai bine și asta nu e neapărat ceva rău, dar nu e nici scopul final al muzicii.

Ce ți-a atras atenția

Pe lângă instituțiile consacrate,  pe mine cel mai mult m-au impresionat inițiativele independente și cele de coeziune. Mi-a plăcut că mulți au decis să folosească tehnologia în avantajul lor și că nevoia de perfecțiune a fost undeva în subsidiar, a primat dorința de comunicare.  Poate că acesta e marele câștig  al acestei perioade, renunțarea la perfecționism, un termen pe nedrept adorat în școlile vocaționale. 

Învățături pe care le vei transpune în arta ta

Munca mea tehnică de compozitoare nu e deloc impresionată de tragediile exteriorului.  Un compozitor se distruge și se reface pe sine însuși odată cu fiecare lucrare scrisă, pentru că dacă nu o face, e o mare problemă. Ce se schimbă  în  creația unui artist depinde de foarte mulți factori și ia timp.

Dacă cineva-mi spune că statul acasă și număratul bolnavilor pe Worldmeter i-a influențat instant creația, n-am să  cred. Ca să  fii autentic, trebuie timp. Nimeni nu are cum să internalizeze niște schimbări profunde în 70 de zile.  Cel mult te poate stimula un eveniment de acest tip să lucrezi cu un anume tip de discurs pe care îl cunoști. Da, pe baza lui poți varia și inova. Dar adevărata invenție se întâmplă mult mai miraculos decât atât.

Dacă ar fi așa de simplu, am avea cu toții rețeta și pe lume nu ar mai exista decât capodopere. Or eu sunt o fană a ratării. Nu înseamnă să promovezi ratarea ca pe o reușită, sau să te încăpățânezi să o lași liberă prin lume, dar Eșecul îți arată că ai avut curaj să încerci.  Că te-ai dezbrăcat de hainele comode și și te-ai expus privirilor nemiloase.

Mi-e frică de artiștii „care n-au greșit niciodată”. Îi iubesc pe cei care, după momentul inițial de furie, se uită cu duioșie la greșeală și cresc din ea ramuri sincere, care ajung direct la inima publicului.