[Creația și noul normal] Radu Afrim: E amuzant sa-i auzi pe toti cum zic “ma reinventez”. Fiecare se teme ca celalalt va iesi mai reinventat decat el din carantina

Privarea de libertate, restrictiile si toata presiunea din perioada izolarii si distantarii sociale s-au simtit diferit pentru fiecare. Este clar ca nu toti s-au gandit lunile acestea cum sa isi dea un mare restart sau cat de bine le-a sta reinventati. Unii au vrut doar sa supravietuiasca, fara costuri prea mari. Si s-au adaptat, timid sau indraznet, vremurilor dificile.

Am vazut multi creatori de arta suferind in aceasta perioada fiindca nu se pot exprima pe deplin. Am vazut altii care au creat din casele lor noi povesti artistice special pentru mediul online. Cu totii sunt de apreciat. Unii pentru ca au rezistat, ceilalti pentru produsele culturale de pandemie, care ne-au facut viata mai colorata. Cert este ca, in vremuri de criza, toti artistii au incercat sa isi mentina creativitatea vie, fie si doar cu cateva batai pe minut. Pentru cand vor veni vremuri mai bune si se vor putea manifesta liber, cu toata forta.

Ne-am gandit sa vorbim cu cativa dintre ei despre lunile de izolare si provocarile lor, despre creatia in captivitate si despre cum cred ca se va schimba lumea culturala romaneasca, dupa pandemie.

Incepem, direct si fara vorbe dulci, cu Radu Afrim, unul dintre cei mai cunoscuti creatori de arta teatrala contemporana. Si un artist fotograf pasionat de portret si natura.

“Nu voi lansa imediat dupa starea de alerta nimic nou. Voi incepe sa lucrez la ceva nou. Care va lua forma vremurilor, forma pe care nici eu nu o stiu inca si asta ma bucura. Dar nici n-o sa-i  multumesc virusului ca a dat buzna prin noi sa ne spuna ca ar trebui sa ne updatam.”

Inainte de vremurile pandemice

In vremurile intens culturale de dinainte de pandemie cantam the same old song. Bun, rau il puneam in loop. A venit pandemia, mi-a pus masca pe gura si nu-l mai cant. Unii ar zice ca inainte de virus lucrurile mergeau de la sine. In cazul meu, lucrurile nu mergeau de la sine nici inainte sa fie virusate. Munceam serios ca ele sa miste. Un metru, doi, un kilometru. Pot sa va spun cum era viata mea de artist. Nu as zice creator. Desi la noi, artiste sunt numite in general prostituatele de lux care apar la TV. Doar detaliul face diferenta. :)

Pe mine ma inspira (off record: e la prezent, nu am pe laptop diacritice) munca. Si de ani buni ma inspira  munca in grup. Acuma ia grupul asta de unde nu-i.  E drept ca pot acumula senzatii, informatii, mesaje de provenienta incerta in absenta grupului. Insa teatrul se face in grup. Si, culmea, pentru un grup. Care inainte de pandemie putea sa ajunga pana la 1000 de oameni in sala mare a TNB. Ca virusul a adus record de spectatori online, asta e o chestie care ne da de gandit.

Foto: Radu Afrim

Viata ta de artist in Romania 

Una peste alta, viata mea de artist in Romania era foarte frumoasa. Aveam de toate: actori care nu se temeau sa se atinga, sa se sarute, sa danseze impreuna, aveam actori care scuipau cand vorbeau, insa o faceau cu crez artistic, aveam spectatori scandalizati ca vad sex pe scena si care acum spera ca nu vor mai avea motive de ingrijorare, dar spera degeaba, aveam actori care vorbeau la microfon si aveam mai multi actori care puteau folosi acelasi microfon pentru ca un microfon bun costa mult, aveam actori cu  masti de bizoni si draci populari  sau actori care isi bagau capul intr-o varza (productie autohtona) insa o faceau in scopuri estetice nicidecum sanitare. Cum virusii au umblat mereu printre noi asa cum o fac acarienii pe pielea noastra, la masa de lectura ceream uneori masca de protective, insa un actor rebel  protesta ca iau masuri abuzive.

Doua lucruri erau strigatoare la cer inainte de corona prin teatre: trusa medicala umpluta cu chestii inutile, dar golita de chestii folositoare si arhiva video cu spectacole. De fapt, fara spectacole. Inainte de pandemie, in timpul repetitiilor actorii cadeau tot timpul de pe picioare, isi zdrobeau genunchii, salile erau pline de sange, faceau entorse, isi rupeau degetul mare de la picior si apoi il tarau dupa ei prin scena. Eu trimiteam dupa trusa medicala, recuziterul se intorcea cu o trusa fara nimic util in ea. Cu greu o sa uit   sentimentul de vinovatie adanc intiparit pe chipul si in sufletul recuziterului. Desi nu era el vinovat. Cat despre spectacolele nefilmate sau prost filmate am tot vorbit in primavara izolarii.  

Adaptarea la realitatea izolarii

Am mai stat izolat doua luni si altadata. Si nu intotdeauna fiindca asa as fi vrut eu.  Artistii pe rit vechi se izoleaza. E drept ca nu se lasa izolati de altii. Nu a trebuit sa ma adaptez la nimic nou. A fost o perioada de teama la inceput. Nu pentru mine. Si nici pentru toata omenirea evident. Lucram la Iasi in iarna si am vazut pe telefon un bloc urias din China, lumea prin balcoane strigand “adu-mi orez ‘’sau asa ceva. Si pe atunci nu vedeai in fiecare zi sute de oameni inchisi in bloc, strigand in eter ceva de neinteles.

I-am aratat videoul unui actor si el a zis ca e fake. Ca de la China te poti astepta la orice . Nu a trecut mult si am vazut Venetia mai goala decat in nuvela lui Thomas Mann. Surreal si absurd. Putem coabita cu surrealul, insa cu absurdul  nu. Si de aceea mereu l-am banalizat. Societatea a facut tot ce a putut ca absurdul sa devina banal prin asumarea si cultivarea lui. Ceea ce parea o gluma excentrica - faza cu mastile fashion – a devenit o banalitate. Curand vei auzi pe strada  ”saracu’, e actor  independent, nu-si permite decat  masca de patru lei”. Care in martie costa 40 de bani. Dar si asta e o absurditate transformata in banal. Cu acordul  acestui animal sedat  care e omul capitalist.  

Provocarile acestor luni

Din fericire n-a trebuit sa ma gandesc ce pun pe masa zi de zi sau atunci cand lumea va iesi din rahatul asta. Asta ca sa nu spun ca va ramane un timp in rahat pana la glezne cel putin. Stiu ca altii, nu putini, sunt foarte speriati. Asa ca, a vorbi despre marile idei artistice, care mi-au venit mie in izolare ar fi de prost gust. Nu m-as diferentia cu nimic de pitipoanca  izolata in apartamentul ei din Dubai care zicea la  tv ca a scris (!) in fiecare zi cate un hit pe care abia asteapta sa-l auza urechile noastre.

Ce am facut artistic? Am sheruit pe Facebook: fotografii si filmulete cu natura care a dus-o mai bine ca niciodata. Cel putin de cand o stim noi. Provocarea cea mai mare a fost sa nu devin mizantrop  - mai ales la inceput - cand vedeam lumea apucand - cu mainile, cu gura, cu sexul - baxurile de  drojdie in supermarket.  

Foto: Radu Afrim

Ce ai invatat

Am invatat chestii pe film. Sunt constient de faptul ca teatrul se va folosi din plin de film, era mult video in spectacolele mele si pana acuma. Vor fi la mare cautare video artistii, oamenii care fac video mapping, cei care vor crea iluzia relatiei intre oameni asa cum o stiam noi.

Foto: Irina Moscu

Teatrul romanesc va putea fi vazut si in afara contra cost gratie tehnologiei. Sigur, se vor produce spectacole care sa aiba sens atat pe scena cat si online. Inainte, multe din ele nu aveau sens nici macar pe scena. Cei care detestau tehnologia in teatru vor avea de inghitit in gol o vreme. Conservatorii vor gusta doar teatru la conserva. 

Noile produse artistice post-pandemie

Nu voi lansa imediat dupa starea de alerta nimic nou. Voi incepe sa lucrez la ceva nou. Care va lua forma vremurilor, forma pe care nici eu nu o stiu inca si asta ma bucura. Dar nici n-o sa-i  multumesc virusului ca a dat buzna prin noi sa ne spuna ca ar trebui sa ne updatam pentru ca:

1. Eu o faceam si pana acum. 
2. Lumea teatrului trebuia sa realizeze si singura ca e intepenita in proiect, nu avea nevoie de acest impuls sinistru.

Experienta ta cu teatrul filmat

Formula asta de teatru filmat ne era utila noua, mai ales actorilor sa vada ce e bine si ce e penibil in ce fac, pentru ca pe film se vad mult mai bine toate stridentele si ingrosarile, in general reminiscentele scolii (vechi) de teatru. Vizionam impreuna si schimbam daca e cazul, apoi le erau bune sa-si reaminteasca dupa o depravare de 2 luni prin insule grecesti ce au de jucat pe scena la intoarcere. Incet au inceput sa se faca trailere, montaje cat de cat destepte, s-a parasit cadrul larg si s-au filmat detalii. In cazurile fericite.

In cele mai multe cazuri, insa, a fost desemnat de catre director un angajat al institutiei  - secretara literara sau pompierul - sa filmeze cu o camera din fundul salii. Sa urmareasca cu camera activitatea actorilor de pe scena. Prestatia lor, ,cum ar veni. Eu am avut parte si de experiente fericite. Filmari cu trei sau cinci camere. Cu filmarea chipurilor, cu lacrima in gros plan.

Teatrul online si emotia

N-o sa pornim acum in cautarea emotiei pierdute online. E clar ca experientele nu se compara. Dar nici sa zici la finalul unui shou vazut online ca el n-are emotie, cand tu ai terminat de facut o salata de boeuf in timp ce te uitai la piesa pe laptop nu e onest. Pe final cand cei doi indragostiti mor imbratisati tu tocmai pui ultima petala de margareta pe ornamentul din albus de ou cu morcovi.

Macar nu aplauzi in picioare cum fac cei din sali care s-au uitat pe telefon tot timpul spectacolului. Parerea mea e ca a fost nesperat acest cadou. Teatrele care au oferit spectacole merita tot respectul. Iar oamenii care s-au uitat ies din case mai frumosi . inainte sa ajunga la frizerie. 

Cum ti-ai hranit creativitatea in izolare: ritualuri si rutina

Am stat mult afara. Afara din casa si din mine. Stau inafara orasului am iesit cu cainii, cu bicicleta. M-am umplut de verde. Nu promit c-o sa dau afara tot verdele asta la repetitiile care vor veni.

Am vazut inceputuri de filme si inceputuri de spectacole online. Am citit cu greu. Mai mult poezii. Desi aveam alte planuri in acest sens. Am pus flori prin curte. Am vazut cum cresc.

Foto: Radu Afrim

De ani de zile in lunile astea lucrez in intunericul teatrelor. Si cand ies din sala de repetitii stau in loc cateva secunde sa ma uit la oamenii care trec prin fata mea pe strada. Munca in teatru e tot o forma de izolare. De lumea din afara. Despre care, in mod paradoxal, vorbesti in spectacolele tale. Exceptia de la regula e atunci cand faci teatru de teren, cand te imparti intre actori si oameni reali.

Posibile schimbari 

Mi-e teama ca schimbarile nu vor fi cele organice, cele la care ma astept eu. Vor fi unele de conjunctura, impuse cu titlu provizoriu, insa ele se vor eterniza. Si trebuie sa actionam impotriva acestora. Altfel, dupa aceea vom fi nevoiti sa le parodiem, sa facem misto de ele, sa facem glumite de sezon despre atingeri sau apropieri si sa nu mai scapam de zoom-ul asta inestetic si diletant.  

Toata lumea facea glumite cu Dancila, dar femeia aia era in continuare prim ministru. Putin conteaza acum ca memoria ta refuza sa duca mai departe aceasta informatie trista. Si femeia aia parea in ochii bietului votant bine intentionata. Tot asa si masurile pe care politicienii sau epidemiologii le-ar putea lua pentru scena. Sau pentru filme. Sunt de acord ca sala de spectacole trebuie rarefiata pentru inceput. Dar sa nu intre in munca mea. Sa nu-mi faca ei compozitiile scenice si sa nu-mi taie saruturile de pe scena. Ca in Cinema Paradiso. Nu acesta e sutul in cur care va propulsa teatrul inspre noi orizonturi.

Foto: Radu Afrim

Muzeele din Romania au anuntat ce au facut pentru ca putinii vizitatori sa fie safe in timp ce admira anemonele lui Luchian, dar nu au anuntat cum atrag cat mai multi oameni sa vada anemonele alea. Poate ca nu mai ajung doar anemonele. Si atunci ce facem? Dam vina pe oameni ca sunt niste inculti nesimtiti pentru ca nu le plac anemonele ? Si ca nu cunosc viata trista a pictorului ? Iti amintesti ce cozi sunt la muzeu in noaptea muzeelor si te intrebi oare de ce. Si zici: “pai pentru ca-i gratis”. Insa in noapte aia la coada stau si cei care-si permit sa ia cina in restaurantul care e acum in casa memoriala a pictorului. Si atunci te gandesti: cine e directorul muzeului si cine l-a pus acolo ? Cine e directorul teatrului si care o fi primaritza care l-a uns director.

Marea schimbare o sa fie acest dublu impact: pe scena si online. Regizorii vor gandi doua versiuni ale aceluiasi proiect. Sau una care se dezvolta din cealalta. Prima intrebare care le vine multora in minte acum e “de ce?”. Pai d-aia, ca traim din plin  sindromul “nu –se- stie -ce –mai- vine”. Daca nu v-ati prins deja.

Schimbari in comportamentul consumatorului de arta

Am observat ca unii oameni stiu sa scrie “multumesc” pe pagina teatrului dupa ce au vazut gratis un spectacol. Altii nu.  

Foto: Radu Afrim

Proiecte care ti-au atras atentia 

Muzica. Am descoperit multa muzica buna. Am aruncat un ochi la unele spectacole pe care am evitat sa le vad in sala si bine am facut. Am vazut dans contemporan. Asta fac oricum din anii `90.  As fi vrut sa vada cate ceva si cei care fac spectacole de opera la noi. Poate n-o sa mai arate ca pe vremea imperiului austro-ungar. Evident fara extravagantele de atunci. Pentru alea iti trebuie organ si portofel.

 Foto: Radu Afrim

Cum crezi ca vei fi tu, ca artist, dupa pandemie

Vreau sa fiu luat prin surprindere de catre mine insumi. Merit atata lucru. E amuzant sa-i auzi pe toti cum zic “ma reinventez”. Fiecare se teme ca celalalt va iesi mai reinventat decat el din carantina.

Artistii care n-au reusit sa se reinventeze suficient se vor retrage in munti unde se vor autoflagela pentru incapacitatea lor de reinventare totala.  

Artistii care ies din izolare fara sa-si dea restart vor fi aratati cu degetul, amantii si amantele ii vor parasi pentru artistii restartati, iar directorii de teatre reinventati si ei vor fi lucrand deja cu manusi de guma la arhivarea teatrului secolului 22 facand bancuri pe seama unei vorbe scapate de cineva in primul an din secolul 20: “daca am sti, daca am sti”.