Un cuvânt pe care cei mai mulți dintre noi nici nu l-am băgat în seamă înainte de luna martie. Chiar și gândul la el era difuz, ca atunci când depărtarea îți dă voie doar să ghicești formele unui contur. Un cuvânt pe care, între timp, am învățat să-l trăim împreună, deși separați, cu toate simțurile și cu toate emoțiile de care nu ne știam capabili.
„Șocul initial, dorul de lumea de afară, furia și frustrarea, cedarea, ascunderea sub plăpumioara ei caldă, greutatea de a ieși cu adevărat din ea, atunci când în sfârșit poți.”
Așa sună dinamica izolării, trăită de Alexandra Rusu, editor de carte la editura Nemira, al cărei cel mai recent proiect poartă pe coperta virtuală un singur cuvânt, scris cu litere mari – IZOLARE. Ebook-ul apărut pe site-ul nemira.ro e o antologie de 20 de texte despre izolare, din interiorul ei, scrise de scriitori români contemporani și care funcționează ca instrument de fundraising pentru Asociația Dăruiește Viață.
20 de experiențe în care te scufunzi ca într-un exercițiu de exorcizare cu putere vindecătoare. Experiența terapeutică a poveștilor e și ce a inspirat-o pe Alexandra să pornească, alături de Cărturești, sesiunile de terapie prin lectură, care se încheie cu o listă de recomandări de titluri care îți hrănesc sufletul și mintea. La fel cum se încheie și articolul ăsta.
Vechiul și noul normal
Înainte de pandemie, tocmai începeam un job nou, la Nemira, și îmi plăcea – aveam planuri mari, pe termen lung. Jobul îmi place în continuare, dar planurile s-au schimbat și se schimbă de la o zi la alta, trebuie să ne adaptăm foarte rapid la o ecuație care se compune în timp ce vorbim.
Înainte, jonglam cu jobul și cu creșterea copilului de 7 ani, cu treburi casnice și dorințe mai puțin domestice, duceam o luptă pentru spațiu și timp. Jonglam ca un clovn cu prea multe portocale, încercând să fac cât mai multe, cu o rată de succes cât mai mare. Nu mă refer la succes în sens de confirmare, ci de a duce un lucru la bun sfârșit fără să-l strici. Asta era normalitatea mea.
Noul normal este un derivat din cel vechi, în care compușii sunt mult mai tari, soluția mult mai acidă. Diferența dintre înainte și după e de fapt cea dintre perioadele de creștere și perioadele de supraviețuire. Chiar dacă faci aproximativ aceleași lucruri, scopul e diferit: de la ,,să le faci bine”, apoi din ce în ce mai bine, la ,,să le faci, pur și simplu”.
Povestea mea din izolare
Izolarea e o veche prietenă, de care nu mi-era dor. Sunt o introvertită sociabilă, îmi plac oamenii, străzile aglomerate, băile de mulțime, dansurile corp la corp. Am avut parte de izolare, la diverse vârste și sub diverse forme, îi știu dinamica și paradoxurile: șocul initial, dorul de lumea de afară, furia și frustrarea, cedarea, ascunderea sub plăpumioara ei caldă, greutatea de a ieși cu adevărat din ea, atunci când în sfârșit poți.
Nu sunt un fan al izolării și nici măcar al singurătății, deși la ultima fantazez uneori. Mi-aș fi dorit ca scrisul și cititul, pe care le iubesc, să nu fie niște preocupări atât de solitare. Am încercat, când și cum am putut, să le dau în proiecte o dimensiune comunitară, pentru motivul sincer că eu am nevoie să le integrez astfel.
Ce am descoperit la mine, în perioada asta, a fost că acum nu-mi mai e jenă să ies din carapace și să caut oameni, să dau primul mesaj, să zic când mi-e greu. Poți fi cu oameni și în izolare, se găsesc soluții, dacă vezi sensul. Spațiul meu e unul confortabil și generos – cred că scopul vieții burgheze e să alunge frica de moarte, lucru pentru care am simpatizat-o mereu, deși am ridiculizat-o pe alte teme.
Mi-am dat seama că nu știam multe lucruri despre casa în care locuim, cum cade lumina la anumite ore, că avem un vecin care ascultă BUG Mafia, că cineva are probabil un păun la bloc (?), iar acesta scoate niște sunete îngrijorate de trei ori pe zi.
Povestea mea despre izolare este, prin urmare, tristă, caldă, anxioasă, miraculoasă, rezilientă, disperată, veselă.
Iată câteva rânduri din textul pe care l-am scris pentru antologia la care lucrez, despre izolare:
,,Toată lumea pare mai reală, cu frica pe față. Și curge frica în firișoare, în pârâiașe, în fluvii, în glume și meme-uri, în strigăte de ură-ajutor, în convocări la solidaritate, în normalizarea izolării și în denunțarea ei, în înfierarea celuilalt care ar putea lua asupra sa, la o adică, întreaga vină, în sanctificarea celuilalt care, la o adică, ar putea salva lumea. Dar nu te poți juca cu un copil când ți-e frică. Nu poți iubi pe cineva când ți-e frică. Nu poți rosti mi-e frică exact atunci când ți-e frică. Poți face banana bread când ți-e frică. Poți face dragoste când ți-e frică. Poți vorbi cu accent britanic când ți-e frică.”
Ideea unei antologii de texte despre izolare
A apărut undeva prin săptămâna a treia de izolare, când totul era în același timp mult mai nou și mult mai greu. Scrolam obsesiv pe Facebook după știri și absolut toate erau îngrozitoare, și cele fake, dar și cele reale, însă printre orori mai zăream și firimituri de echilibru, de compasiune, de speranță. Simțeam nevoia să adun aceste bucățele, să le pun undeva la păstrare sau, de ce nu, la crescut, ca să-i mai aline temporar și pe alții.
Așa a venit ideea antologiei, din nevoia de a exprima și exorciza ce trăim, la cald. Imediat ce am început s-o discut cu Ana Nicolau, directorul Nemira, a apărut și ideea de fundraising, a fost o continuare firească. Nu poți face abstracție de context, nu poți face business as usual – chiar dacă nu e vorba atât despre sumă, cât despre un gest de solidaritate, despre nevoia de a fi util, atât cât poți.
Antologia e gata și a fost lansată în format ebook, singurul disponibil momentan, pe 5 mai, pe nemira.ro.
Scriitorii
Am pus pe hârtie primele nume care mi-au venit în minte, iar criteriul mai degrabă inconștient a fost o calitate umană a scrisului lor. Adică un mix de onestitate, curaj, organ pentru context imediat și lipsa fertilă a mizei, adică un no bullshit literar. Foarte important de spus că sunt și alți scriitori care îndeplinesc aceleași criterii, eu i-am luat pe cei din proximitatea emoțională și electronică imediată.
Răspunsul primit în fereastra de Messenger a venit rapid, de la absolut toți cei întrebați – rapid însemnând în medie 7 minute J. Am avut emoții să dau buzna așa peste oameni, cerându-le o părere (la început, când încercam să-mi dau seama dacă e o idee bună) sau un text (când prinsesem deja curaj). Dar reacțiile au fost calde și bune, la fel ca textele care au urmat.
Despre izolare, din interiorul ei
Nu au existat criterii, doar o ramă: ca textul să fie scris la cald, despre izolare, din interiorul ei. Registrul, forma, tonul au fost la alegerea autorilor, cum e și firesc, cred. Așa ne-am ales cu genuri și stiluri foarte diferite, ceea ce mă bucură enorm: de la povestire la bandă desenată, de la poezie la teatru. Textele sunt originale, adică scrise aici și acum. Foarte puține dintre ele au mai fost publicate, pe fragmente, tot în această perioadă. Există un poem pe care l-am citit în altă parte și am cerut apoi voie autorului să-l includem, pentru că și în acest volum e locul lui.
Ca teme, pe lângă izolare, aș trece rapid în revistă: cuplul, viața de familie în pandemie, teama de pierdere, sexul, relația cu obiectele (hoarderi vs. minimaliști), linia întâi.
Povești cu putere terapeutică
Da, eu așa cred. M-am ferit de acest cuvânt din teama de a nu asocia antologia cu zona motivațională psi, căreia nu-i aparține și nu aș vrea să inducem în eroare. Cele mai multe texte din antologie se întorc asupra propriei experiențe, o consemnează și o ridică la o putere relevantă și pentru alții. Acest lucru e puternic și eliberator – și așa a fost mereu. E un mecanism fundamental al literaturii și, probabil, motivul pentru care o iubim atât.
Biblioterapie - terapie prin lectură
A fost o întâlnire la cafea – suspin: întâlnire, cafea, oameni – cu Ana și Oana de la Cărturești. Eu le scrisesem, spunându-le că aș vrea să fac recomandări personalizate de lectură unor oameni care simt nevoia. Sau ai căror părinți sau prieteni vor să le facă o surpriză, un cadou. Dar nu personalizate așa, în funcție de ce au mai citit – asta face foarte bine Amazonul. Ci în funcție de ce au mai trăit, ce dileme au, în ce moment sau context de viață se află, la ce lucrează și încotro vor s-o apuce.
Eu începeam o frază, ele o terminau, cam așa a fost acea întâlnire, în care ne pasiona în mod evident aceeași idee, dar nu știam cum să-i spunem. Până când Ana, cred, a zis ceva de biblioterapie, că se practică afară și să vedem despre ce-i vorba, că prea seamănă cu ce ne propunem noi. Am făcut research și am descoperit treptat că nimic nou sub soare, că biblioterapia se practică sistematic de la începutul secolului XX (dacă nu dintotdeauna), că a fost folosită chiar și în cazuri clinice de depresie (există studii), că a fost timp de niște ani disciplină de studiu universitar în UK. Eu nu sunt psiholog, ci editor de carte – prin urmare, am adaptat metoda la orizontul meu.
O sesiune începe cu un chestionar trimis pe mail, care mă ajută să situez un pic persoana cu care urmează să mă văd. Dar nimic nu pregătește cu adevărat întâlnirea și surprizele pe care le poate aduce! Discuția live care urmează este mereu diferită, ca dinamică și instrumentar folosit, pentru că ce încerc să aflu sunt temele mari ale persoanei respective. Uneori mă bazez mai mult pe intuiție, alteori pe bibliografie; uneori pun întrebări, alteori doar pun pe masă temele mele și văd unde ne întâlnim; uneori vorbesc mult, alteori ascult și notez.
Scopul este ca, la finalul ședinței, să pot da niște recomandări de cărți care chiar să conteze, să fie relevante pentru omul cu care am petrecut o oră și jumătate. De cele mai multe ori, și eu plec cu recomandări, titluri cu care nu m-aș fi întâlnit, poate, niciodată.
Biblioterapie pe timp de pandemie
Pandemia nu a schimbat lucrurile prea mult, sigur că nimic nu bate întâlnirea fizică, dar lucrurile chiar nu sunt mult diferite în online: procesul este același, scopul este același, în locul limbajului gestual intră limbajul obiectelor din casă.
Fiecare criză accentuează doar ceea ce exista deja, prin urmare fiecare sesiune începe cu pandemia, care este un catalizator al vieții de dinainte, cu împlinirile și conflictele ei. Deci nici lumea, nici sesiunile de biblioterapie nu se termină cu pandemia, chiar dacă ea este filtru universal. Diabolic mod de a exersa perspectiva, dar, ca să vedem și partea bună, probabil util.
Listă de lectură
E imposibil să recomanzi titluri care să se potrivească oricui, în orice situație. Dar, pentru că avem în comun o pandemie, diferențele de interese și de motivații, adică de gusturi, poate că s-au mai estompat.
La non-ficțiune, am două recomandări: Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor Frankl, și orice titlu de Boris Cyrulnik (psihiatru care a introdus conceptul de reziliență în uzul său actual).
La ficțiune, Paul Auster, În țara ultimelor lucruri, e un roman scurt și blând despre o lume care se termină, odată cu cuvintele. Saramago și Cortázar sunt atât de bogați, încât sunt inepuizabili, plus că merg întotdeauna spre fundamente, cum cred că e nevoie acum.
Pentru evadare și dacă vă e dor să călătoriți, o saga de familie ca Leii Siciliei, de Stefania Auci, poate fi medicament. Elena Ferrante are suficiente volume și incredibila calitate de a se citi ușor, în ciuda lucrurilor grele pe care le are de spus și a sincerității obținute prin nuanțare repetată.
La autori români, Frica de umbra mea a lui Cezar Paul-Bădescu este o carte vie și fermă, iar poezia Anastasiei Gavrilovici, o experiență marcantă. Bonus: cartea mea preferată despre inteligența copacilor, Viața secretă a copacilor, de Peter Wohlleben, în special dacă vă e dor de păduri.
