Răzvan Oprescu scrie în această perioadă. Scrie la unul din multele scenarii care vor răsări după această pandemie, după cum glumește el. Încearcă să iasă din Groundhog Day, să țină inspirația sus și să dezvolte o disciplină mai bună în legătură cu screen time-ul de pe telefon.
Soluţiile cred că stau în modul în care alegi să te raportezi la situaţia actuala: ca la o criză care-ţi distruge planuri şi-ţi ia tot mojo-ul sau ca la un exerciţiu de creativitate în condiţiile unui “teatru sărac”, de apartament.
Răzvan e obișnuit să își antreneze creativitatea în condiții mai puțin prielnice. Spune că l-a împins mai puternic răul decât binele şi a fost mai productiv pe timp de “foamete”. A scris primul scenariu în cămin. Se numea Casc, şi era despre 3 prieteni care se mutaseră împreună într-o garsonieră. A continuat să descopere limbajul cinematografic, iar anul acesta, scurtmetrajul său, Trofeul Tinereții, a fost nominalizat la Premiile Gopo, la categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar. Evenimentul a fost amânat din cauza pandemiei, dar noi continuăm să spunem poveștile creatorilor din lumea filmului.
Mai jos, Răzvan povestește despre ce face un cineast în izolare, dar și despre începuturile lui în regie, filmările prin România, scurtmetrajele românești și premiile Gopo.
Starea de izolare
Nu mă simt neapărat izolat, cât încuiat şi cu frică să deschid uşa, dar în rest viaţa merge înainte. Din păcate, mi-a crescut considerabil screen time-ul de pe telefon… nu ştiu de ce mi-am dezvoltat un tic din a urmări cursul euro-leu, dar probabil va trece.
Recunosc că nu am mai petrecut atât timp pe balcon de când mă ştiu, şi jur că nu mi-am dat seama până acum că aşa repede înfrunzesc copacii. E totuşi interesant să vezi că oamenii nu prea mai stau pe geam (cel puţin, în jurul meu; sunt câteva blocuri care probabil sunt doldora de oameni, şi le privesc într-o măsură considerabilă în ultimele săptămâni, şi nu văd să se stea aşa… la o bine meritată studiere a parcării sau a vreunui vecin mai scarandiv).
Adevărul e că m-am întrebat cum ar fi fost această criză fără internet… dar să luăm pe rând dezastrele şi scenariile distopice
Concluzii
Am descoperit că, oricât de mult mi-ar fi plăcut filmul Groundhog Day, nu e deloc o plăcere să ai impresia că-l trăieşti în fiecare zi.
Inspirația pe timp de criză
Am trecut din nou la pix şi hârtie şi am făcut bătrâneşte un program cu ore şi minute şi cu pauze de masă. Nu se mai putea cu atâtea filme, atâtea platforme şi recomandări pe minut… evident că mă culcam la 4 dimineaţa şi mă trezeam la 12 şi părea că sunt într-un limbo continuu al micului ecran.
Cu inspiraţia stau bine, respiraţia mi-e îngreunată de atâta indoor, dar scriu şi eu la unul din multele scenarii care vor răsări după această pandemie… cumva, mi-e foarte milă de producătorii noştri şi cantitatea de scenarii ce la va cădea pe genunchi după lunile astea. Pe mine întotdeauna m-a împins mai puternic răul decât binele şi am fost mai productiv pe timp de “foamete”. E adevărat că nu mi-am acordat aşa mult timp ca acum, dar pare că se coagulează nişte momente bune la masa asta de dormitor.
Proiecte
Suntem pe final cu al doilea produs Baia Băieţilor. Finalul montajului ne-a prins în criză şi atunci am montat la distanţă cu discuţii online şi notiţe în word, timeline-uri peste timeline-uri şi cut-uri telefonice, dar l-am terminat şi se lucrează la sound design acum, sperăm ca în iunie să începem să-l trimitem în festivaluri, dar să vedem ce se întâmplă şi în ce ape se va scălda circuitul festivalier în acea perioadă.
Lucrez la research-ul pentru proiectul Baia Băieţilor 3 de anul acesta, sperăm în octombrie să putem să ne urcăm în maşina şi să plecăm din nou pe drumuri, pentru că tare ne-am săturat între pereţi şi cu parchetul sub picioare.
Efectele asupra zonei artistice
Zona artistică pare să plutească, să se reinventeze constant, printre scaune şi mese de bucătarie, cu dansuri simple şi coregrafii complexe în sufragerie, cu testimonial, vloguri şi chiţibuşuri. Soluţiile cred că stau în modul în care alegi să te raportezi la situaţia actuala: ca la o criză care-ţi distruge planuri şi-ţi ia tot mojo-ul sau ca la un exerciţiu de creativitate în condiţiile unui “teatru sărac”, de apartament.
Începutul în regie
Asta cu regia e o chestie organică, cred că oricine o are intrinsec, până la urmă cui nu-i place să le spună altora ce să facă?!? La mine a fost o combinaţie, după mulţi ani petrecuţi în şantier, ca inginer, şi un background bine tăbăcit de teatru în liceu şi ceva film cu prietenii prin facultate.
Prin 2013, aveam 26, am făcut un atelier de scenaristică cu Cristi Puiu şi Cecilia Ştefănescu. Scrisesem un scenariu fără dialog, mi se părea atât de Aurora pe vremea aceea... Evident nu era, dar acele câteva luni cu Puiu au fost mană cerească. La finalul cursului trebuia să terminăm scenariul unui lungmetraj. Filmele pe care ni le-a pus şi discuţiile cu Puiu m-au făcut să-mi pun atâtea întrebări încât am renunţat să mai scriu. Încă mai sunt ecouri în mine de atunci; şi mai cred că fascinaţia ar trebui să aibă distanţa ei. De abia acum, după 7 ani am reluat acel scenariu.
Drumul e o chestiune care lasă urme în mine - mereu a avut mai multă apasare în mine decât destinaţia, asta pentru că de multe ori nici nu am atins finish-ul, dar paşii până acolo şi-au făcut treaba.
Etape de formare
În liceu eram atât de sigur că drumul meu era spre actorie încât am dat la Construcţii. Am trecut rapid de la Beckett la betoane şi din scenă pe schelă, dar au rămas multe poveşti din acei ani de navetă pe tren cu muncitorii. Se cânta pe interval, iar căminele de Construcţii aveau un farmec aparte faţă de restul - par la marginea fenomenului studenţesc - o stare de periferie care îmbrăca mai tot ce se întâmpla acolo.
În cămin am scris primul scenariu, se numea Casc, şi era despre 3 prieteni care se mutaseră împreună într-o garsonieră şi erau într-o simbioză bolnavă, se răseseră în cap şi-şi lăsaseră mustaţă, dar nu-şi vorbeau. Cred că era un răspuns la toată masculinitatea în care mă scăldam, în nişte blocuri cu doar un etaj de fete.
The Wannabes s-a născut prin 2011, din nevoia de a fi din nou într-o trupă, ne-am strâns cei care făceam teatru în liceu şi ne-am apucat de film. Am mai luat câte un premiu, am mai cumpărat câte o lavalieră, am învăţat să montăm şi mai ales să ne certăm. Era perioada în care genericul nu trebuia să conţină decât un nume, şi acela era The Wannabes, dar ca toate perioadele populiste, nu a ţinut foarte mult. Ne-am oprit prin 2014, dar au ieşit câteva scurtmetraje, exerciţii foarte bune şi am prins gustul de a fi în spatele camerei.
Au urmat 4 ani de aşezare, în care am lăsat iarăşi filmul pe bancheta din spate şi am stat cu casca-n cap, dar am intrat într-o comunitate în care părea că sunt un observator al unei scene mai puţin călcate, şantierul. Fără să vrei, asişti la un altfel de comportament uman, o permenantă stare de oboseală, inferioritate şi frustrare, o lume în care totuşi se întâmplă atâtea poveşti, unde empatia te face slab, iar orice şef are un şef. Am fost purtat pe braţe când am căzut de la etajul 1, am fost felicitat pentru alegerea parfumului de către un muncitor necalificat, am văzut un şantier întreg cu toxinfecţie alimentară şi bătăi de MMA printre barăci.
Am luat decizia prin februarie 2018 să-mi dau demisia şi să mă apuc de altceva. Şi după atâţia ani, am ales să ne strângem din nou, prieteni din liceu, dar de astă dată doar în formula de 3, eu, Alin Boeru şi Vlad Ghinea.
Baia Băieţilor e despre 3 băieţi într-o garsonieră mobilă, confort 1... care nu se rad în cap şi deşi tentaţia ar fi mare să-şi lase mustaţă, aleg doar să-şi vorbească încontinuu. Plecăm să filmăm prin ţară 2 săptâmâni şi apoi lucrăm vreo 6 luni pentru un produs (sperăm noi anual), şi o s-o facem până ne-or ţine genunchii şi frânele.
Scurtmetrajul nominalizat la Gopo
Când stai foarte mult pe drumuri ajungi să ai o relaţie foarte specială cu maşina ta, nu intimă, dar specială! Și când am terminat cu munca, mi-a mai rămas o perioadă maşina şi am vrut să am cu ea un last kiss.
Iniţial voiam un fel de Comedians in cars getting coffee, cu prietenii - să mergem în locul preferat al fiecăruia din Bucureşti, apoi am vrut să merg prin oraşele transformate din comune în oraşe prin legea nr.2-1989, pentru îmbunătăţirea organizării administrative, acele oraşe fantomă precum Pogoanele, Aninoasa, Bicaz etc. - s-ar fi numit Oraşe în post, sau un documentar despre oraşele port la Dunăre, numit Pulsul Dunării, dar niciunul din aceste subiecte nu trezeau ceva în mine, până când am văzut o ştire cu singurul festival de muzică uşoară desfăşurat fără oprire de 50 de ani din România - Trofeul Tinereţii, de la Amara şi m-a lovit brusc amintirea excursiilor cu bunicii prin staţiunile balneoclimaterice şi aşa am făcut traseul: Amara – Sărata Monteoru – Covasna – Băile Tuşnad – Sovata – Borsec – Sângeorz Băi – Ocna Şugatag – Băile Felix – Geoagiu Băi – Băile Herculane –Băile Olăneşti – Băile Govora.
Am început să scriu scriptul, trebuia să implice câte o poveste din fiecare oraş, un portar din Amara, o bucătăreasă din Sărata, un taximetrist din Şugatag, un fost vânzător de casete audio din Felix etc., toate personaje pe care le-am întâlnit în copilărie, nu aveau chip în memoria mea, dar îşi lăsaseră amprenta în mine.
Îi convinsesem pe băieţi să plecăm şi pe 16 martie ne-am pornit. Erau aproape 25 de grade când am ajuns la Amara, dar chiar şi aşa staţiunea era goală, iar când am înaintat spre munţi situaţia a devenit critică, codul portocaliu de ninsoare s-a instaurat şi pe cât de goale erau oraşele acestea până atunci, au devenit şi mai goale. Drept pentru care am ales să le filmăm pe ele, aceste oraşe însingurate, care au tras pe dreapta şi aşteaptă.
Întorşi acasă, am scris textul pentru voice over, un fel de omagiu pentru ce reprezintă bunicii pentru mine. Un text pe care, văzând produsul final, îl simt mult mai natural decât ar fi fost discuţiile cu acei oameni rămaşi prinşi în acele oraşe de cadă, cum îmi place mie să le spun. Şi odată cu această concluzie, în această angoasă triunghiulară am devenit Baia Băieţilor, oameni ce ar vrea să facă filme despre lucrurile care ţipă în ei.
Temeri, obstacole
Clar condiţiile meteo, am condus pe cele mai alunecoase drumuri naţionale, judeţene şi mai ales comunale, am mers pe drumuri de munte şi ne-am împotmolit în noroaie şi zăpezi de juma de metru. Cazările au fost şi ele un aspect important, nu credeam că dormitul în trei prieteni este atât de dificil, fiecare cu tabieturile şi mic dejunurile, temperatura şi somnul lui. Şi muzica folosită în film - am căutat foarte mult timp, ni se părea că vocea de pe fundal are nevoie de o soră bună şi… noi credem că am găsit-o.
Nu am avut temeri pentru că a fost primul nostru produs şi nu au fost mari aşteptări, dar cumva eram toţi siguri de ceea ce am făcut. Adevăratele emoţii au fost când l-am văzut pe ecran mare cu publicul de la Festivalul Anonimul de anul trecut. E o emoţie foarte ciudată pentru că nu vezi filmul ca pe un tot, ci eşti atent la sunet, imagine, să nu fie vreo problemă cu proiecţia, să nu vorbească lumea… în fine, deloc natural! Dar când feedback-ul e pozitiv, te relaxezi şi aştepţi următoarea proiecţie.
Primul scurtmetraj pe care l-ai văzut
Primul nu cred că mai ştiu, dar primul care s-a înfipt în mine a fost Lampa cu căciulă, eram, cred, în anul II de facultate, unul din colegii de cămin sforăia groaznic şi am deschis laptopul. Aveam o arhivă cu scurt metraje româneşti, atunci am văzut şi Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea şi Marilena de la P7.
Mi-au plăcut pentru că mi s-a părut că oamenii vorbesc acolo ca oamenii şi nu spun doar textul dintr-un scenariu. Limbajul şi felul în care oamenii reacţionează mi se pare cea mai importantă calitate a unui film bun. Pentru mine cinema înseamnă accesul la intimitatea acelor personaje, care sunt oameni, care trebuie să respire şi să gândească ceea ce spun, nu doar să dea replică peste replică. Mă rog, aceste filme au deschis apetitul şi mă bucur că au fost acestea şi nu altele.
Ce au special scurtmetrajele
Scurtmetrajele mi se pare că au capacitatea de a transmite un mesaj într-un timp scurt -treaba aia cu esenţele tari în sticluţe mici. Dacă la un lungmetraj ai timp să te întinzi la vorbe şi să sapi mai mult în adâncimea unor personaje, aici, la filmele scurte, totul se întâmplă într-un alt ritm. Mi-e greu să cred că există foarte mulţi „necunoscători” ai fenomenului, dar, aceia care sunt, ar trebui să fie deschişi la forma asta de cinematografie, să caute să vadă cât mai multe şi să descopere frumuseţea unor „poveşti scurte”.
Există peste tot acces la aşa ceva: canalul de Youtube Cinepub oferă o gamă largă de scurtmetraje româneşti, festivalurile de film din România au început să-şi îmbogăţească oferta cu filme scurte foarte tari şi, mai nou, unele televiziuni includ în programul lor, printre picături de publicitate sau emisiuni elaborate şi câte un scurtmetraj.
Atitudinea românilor față de filmele scurte
Asta cu „atitudinea românilor” sună puţin a titlu de studiu de piaţă! Din câte am putut eu vedea, pe la diferitele festivaluri sau proiecţii (atât cele în care Trofeul Tinereţii a fost inclus, cât şi altele, independente de asta), există o poftă foarte mare pentru scurtmetraje.
E o formă de conţinut uşor de consumat, calupurile programate pe la festivaluri oferă diversitate, te introduc rapid în lumea lor şi „livrează” rapid. Nu cred că există o reticenţă faţă de ele, ci, din contră, e o apetenţă din ce în ce mai mare. Dacă vorbim de „consumatorul de rând”, acela care se bazează mult pe TV pentru conţinutul video consumat şi nu frecventează prea des festivalurile de film sau platformele VOD sau free de pe internet, atunci putem spune că ne aflăm într-o fază incipientă, dar cu potenţial mare.
De fiecare dată când vreun titlu de scurtmetraj românesc e selectat la vreo competiţie internaţională şi un nume de regizor începe să-şi facă loc printre pixelii şi punctele de GRP, publicul devine brusc foarte interesat. Vezi cazul scurtmetrajului „Cadoul de Crăciun”, al lui Bogdan Mureşanu, care a fost foarte aproape de a intra pe lista de nominalizări de la Oscar. Televiziunea Română a simţit potenţialul şi a difuzat filmul, în preajma Crăciunului, făcându-l accesibil unui public larg, care intra, astfel în contact cu lumea asta – a poveştilor spuse bine, prin filme scurte.
La unul dintre evenimentele unde au fost proiectate şi filmul nostru şi al lui Bogdan, cineva din public spunea că a venit tocmai pentru că auzise de succesul filmului şi văzuse o parte din el la TVR şi voia să-l mai vadă încă o dată, în prezenţa cuiva din echipa de filmare, pentru a putea pune întrebări şi discuta pe marginea subiectului.
Producția de scurtmetraje
Producţia de scurtmetraje... se întâmplă! Mult mai mult decât o ştie publicul larg, dar, din câte ştiu eu, se fac scurtmetraje în România. De la unele făcute „în şcoală”, de către studenţi ai facultăţilor cu profil cinematografic, la altele făcute independent, în parteneriat cu firme private sau cu finanţare de la CNC.
Procesul este unul de durată, chiar dacă e vorba de un film scurt. Pe lângă partea de filmare propriu-zisă, turnarea unui scurtmetraj, la fel ca în cazul unei producţii de lungă durată, angrenează un mecanism format din mulţi oameni, cu roluri importante, atât pe platou, cât şi în afara lui.
Punctele bune vin din atitudinea regizorilor şi scenariştilor care se ambiţionează să găsească resursele necesare pentru a face scurtmetraje şi a experimenta cu genuri şi idei, dar şi datorită celor câteva iniţiative care susţin, într-un fel sau altul, producţia de scurtmetraje - rezidenţe de scenaristică specializate în scurtmetraje (The Script Contest, Second Draft), workshopuri de dezvoltare (FilmPlus), ateliere de producţie, platforme care difuzează gratuit scurtmetraje (Cinepub.ro).
Pe măsură ce au apărut aceste pârghii, s-a scris mai mult. Sunt convins că, în acest moment, există foarte multă „cinematografie de sertar” bună, care va rămâne în sertar mult timp de-acum încolo, în lipsa unor investiţii serioase şi a sporirii numărului de worhshopuri şi proiecte. Sunt prea puţine, încă, proiectele din România care sprijină scurtmetrajele. Cele care există fac o treabă foarte bună, dar ar trebui ca eforturile lor să fie dublate şi de nişte eforturi din partea statului, de exemplu.
Modul în care bugetele acordate pentru producţia cinematografică din ultimii ani au scăzut de la an la an este alarmant cumva. Nu vreau să intru în discuţia „mereu se taie de la cultură” care îi face pe creatorii de film din România să pozeze în victime, că nu e cazul. Uneori, penuria te împinge la creativitate.
Premiile Gopo
Premiile Gopo reprezintă ocazia de a aduce în aceeaşi încăpere (mare) o bună parte din crema cinematografiei româneşti. De a pune pe nişte scaune şi, ulterior, în jurul unor pahare ciocnite nişte orgolii şlefuite în ani de muncă. Înseamnă un rendez-vous între prieteni şi blitzuri. Cred! Că e prima oară când particip.Pentru mine înseamnă foarte mult. Câştigarea premiului la Anonimul a adus o mare bucurie. Pentru mine şi pentru colegii din @Baia Băieţilor. Bucurie care a fost dusă la nivelul următor de nominalizarea la premiile Gopo, fiind aleşi din câteva zeci de producţii.
Înseamnă, într-o oarecare măsură, o confirmare a faptului că prietenia a 3 oameni poate da naştere unor lucruri sincere, frumoase, care să trezească emoţie în sufletele unor privitori. Şi, peste toate, ne face să vrem să mergem mai departe. Dincolo de cel de-al doilea scurtmetraj pe care-l avem acum în post-producţie. Pe mai departe şi spre mai mulţi kilometri!
