Omul în carantină se cunoaște, așa se spune mai nou în popor. Și pe oamenii creativi tot carantinând îi descoperim. Vă mai aduceți aminte de logourile acelea despărțite de pandemie, făcute de Jure Tovrljan? Tot el s-a apucat de noi șmecherii de design.
Serialele ne sunt companionii noștri în aceste zile, mai ales. Poate că ar trebui să le păstrăm ca pe ceva sacru, să le lăsăm intangibile, să fie ușile virtuale către viața aceea „normală” de dinainte. Sau poate trebuiesc adaptate la realitate, ca să corespundă cu trăirile noastre interioare, să empatizeze cu noi. Apoi, iată ce-a făcut designerul: și-a imaginat cum ar arăta unele seriale pe timp de pandemie. Simpsonii cu măști medicale, tatuajul lui Michael Scofield care a luat forma unui proiect de casă, Friends ce comunică pe skype și alte afișe de carantină în rândurile ce urmează.
Winter is not coming. Că dacă dă și de data asta iarna peste noi… Numai ea ne lipsește acum.
Tronul ne este acum canapeaua aceea moale pe care o exploatăm cu toată greutatea noastră crescândă. Un minut de reculegere pentru caloriile pe care le-am consumat de „sărbătorile luminoase” și pe care încă urmează să le epuizăm în săptămâna curentă.
Drept că parcă prietenii noștri mustăcioși ar arăta mai armonios pe acest tron. Dar, vorba aceea, gusturile nu se pun la îndoială. Fie voia designerului, facă-se voia lui.
Biroul suferă și el niște transformări dureroase. Zică lumea ce n-ar zice, dar patul are o forță magnetică care acționează asupra creierului. Nu ți se dă mână la apăsat pe tastatură fraze mari, când capul se află sub influența vectorială a pernei. E și fizică în toată chimia asta.
Iată așa ar arăta The Office.
Și dragostea parcă se rezumă acum la o tristă, dar reală concluzie: să nu fim singuri. Ne-am face și-un cont pe tinder, am atrage atenția prin like-uri pe facebook, am recurge și la metode mai îndrăznețe – am comenta pe instagram. „Hey, suntem aici, avem nevoie de dragoste”. În așa momente, ne amintim de experimentul celor de la Cadbury. Știau ei ce știau de pe atunci. Uite că azi suntem toți într-un mare experiment al singurătății. Și parcă n-are nicio treabă cantitatea în această ecuație.
Paștele tot pe zoom l-ați sărbătorit? Skype? Viber? Fiecare opțiune se acceptă ca răspuns corect și responsabil. Dar nu am judeca pe nimeni, în vreun fel, dacă și-a luat masca în dinți și a pornit acasă, la părinți. Deplasarea pe motiv de dor se acceptă.
Așteptăm luna mai să vedem dacă afișa improvizată a lui Jure va semăna cu cea originală. Dacă nu s-a transferat și această premieră pentru altă dată.
Într-o mare măsură suntem cu toții niște Michael Scofield-zi, care caută cum să evadeze din casă. Că amețim învârtindu-ne pe aceiași metri pătrați. În afară de marketuri și plimbatul pisicilor, n-am prea avea cu ce să ne lăudăm, în materie de distracții.
The walking deaf. Nici n-am avea ce să adăugăm aici. Poate niște geamuri pe care le spălăm de 3 ori pe zi, în căutarea inspirației. Plus, oxigen. Plus, oameni. Plus, primăvara care ne-a fost furată.
De bucătărie ori vorbești de bine, ori nu vorbești deloc. Asta a devenit lăcașul nostru sfânt în ultima lună (deja lună!), unde coacem pâinea noastră cea de toate zilele. Sau Baking cozonac. O dăm și noi pe contextuale.
Simpsonii au devenit The Symptoms. Și le-a apărut și-o mască medicală, ca să fie și ei în rând cu lumea. Că ce-o să zică oamenii dacă nu sunt echipați acătării?! Ne temem cu toții de priviri care judecă.
Crezi, nu crezi în OMS, poartă Homer mască!
