![[Jurnal de izolare] E a 17-a zi de izolare sau poate e a 71-a?](https://media.iqads.ro/2020/03/91678257-2486524554995361-76654918441631744-n-cover-850.jpg)
Radu Crahmaliuc este scenarist, scriitor de umor și 1/2 din Seinfeld de România. Și a scris un text despre situația mai puțin obișnuită a acestor zile. Situația asta în care oamenii caută sensul vieții îmbrăcați în cămăși și pantaloni scurți, făcând ordine în dulap, apelând la apocalipsele blânde din literatură și căutând urmele creativității în gaura neagră a plictiselii.
Cămașă și pantaloni scurți
E a 17-a zi de izolare, sau poate e a 71-a? E luni, marți, miercuri sau orice altă zi a săptămânii, sunt în pantaloni scurți și cămașă și am o întâlnire pe Zoom cu niște oameni.
Îi simt că și ei sunt îmbrăcați la fel și în momentul ăsta nu știu foarte bine de ce vorbim. Și eu și ei suntem destul de șomeri. Puțin mai târziu o să închid laptop-ul și o să trag cu bile în cutii goale de bere în spatele casei. Nu mai am voie să trag în fața casei după ce într-o zi m-a văzut un consătean care trecea pe stradă și mi-a zis să fiu mai atent. I-am zis și io să fie mai atent că e ora două și n-ar trebui să fie afară. Mi-a zis să fiu mai atent. I-am zis și eu să fie mai atent.
Da, sunt printre fericiții ăia pe care izolarea i-a prins la țară. O țară. Orice țară. Da, n-am voie să mă plâng de nimic pentru că nu sunt închis într-un apartament minuscul cu balcon. Nici nu mă plâng de nimic, mi-am trăit 95% din viață închis într-un apartament minuscul cu balcon. Nu faci dumneata ordine la mine pe balcon, pitică nenorocită!
Rămași fără sensul vieții
Într-una din poveștile lui scurte, intitulată în mod sugestiv „Aproape Sfârșitul Lumii”, Ray Bradbury, cunoscut și ca tipul ăla care a scris Fahrenheit 451, descrie un orășel american de anii ’50 în care chiar vine sfârșitul lumii: toate radiourile, televizoarele și aparatele electrice încetează să mai funcționeze peste noapte.
Rămași fără sensul vieții, oamenii se scarpină în cap după care se apucă să facă toate lucrurile pe care le amânaseră până atunci: își tund iarba obsesiv, își vopsesc gardurile în multiple straturi, își spală hainele, își toaletează câinii, etc. Atunci când niște străini le intră în oraș, se reped pur și simplu pe ei și încearcă să stoarcă orice noutate sau formă de amuzament de la ei, pînă când bieții oameni o iau la fugă înapoi în pustietate. Simt că sunt la două zile distanță de asta și la trei zile distanță să-mi fac vlog.
Întotdeauna am crezut că dacă o să ajung să stau acasă 17 zile, sau 71, o să citesc toate cărțile pe care am amânat să le citesc, o să văd toate serialele pe care n-am avut timp să le văd, o să scriu toate lucrurile pe care am amânat să le scriu, o să mănânc sănătos, o să dorm la prânz toate nopțile pe care nu le-am dormit la vremea lor. Mi-e imposibil.
Am în cap echivalentul unei ședințe de bloc în care toată urlă. Am titluri de articole care se bat cu conspirații, fake news și meme. Am citit Facebook-ul de două ori cap coadă. Am ajuns la Reddit pe pagina 71. Știu tot ce e de știut despre subiecte pe care nu sunt sigur că vreau să le știu.
Timpul mort e o gaură neagră care înghite orice inițiativă creativă.
Sigur, la fel ca năpăstuiții lui Bradbury am tuns toți copacii, mi-am aranjat dulapul în ordine alfabetică și mi-am spălat toți adidașii cu periuța de dinți, dar simt că următorul pas e să caut broaște în grădină cu care să discut.
Oare broaștele de grădină sunt halucinogene la fel ca broaștele de Amazon? Oare vreau să aflu? Oare COVID-ul poate să sară gardul? Oare în februarie am întâlnit pe cineva care era infectat? Oare eu sunt infectat?
Dacă sunt infectat oare am dat și la alții? Oare eu mai trăiesc sau e un scenariu de Russian Doll? Sau de Ziua Cârtiței? Sau de Ziua Cârtiței? Sau de Ziua Cârtiței? Nu că mâine chiar mă apuc să scriu ceva. Oare livrează Bringo? Dar până atunci e luni, marți, miercuri sau orice altă zi a săptămânii, sunt în pantaloni scurți și cămașă și am o întâlnire pe Zoom cu niște oameni. E a 17-a zi de izolare? Sau poate e a 71-a?
