![[Cauzele influencerilor] Miruna Ioani: Trăim într-o lume în care nu mai știm exact care-i adevărul](https://media.iqads.ro/2020/03/miruna-ioani-foto-1-cover-850.jpg)
Printre mâna de oameni care aveau blog în urmă cu mai bine de zece ani, a apărut și o blondă. O ardeleancă drăguță, interesantă, care s-a gândit că i-ar putea contrazice pe toți cei care cred că are vreo importanță culoarea părului. Și a început să scrie, cu stil și umor propriu pe blogul Și Blondele Gândesc.
Miruna Ioani, căci despre ea este vorba, nu a avut nicio strategie, ci a pus mult suflet și pasiune în articolele sale. Iar astăzi este unul dintre creatorii de conținut scris cu un public fidel, care încă au succes online.
”Cred că adevărul e cea mai simplă cale și că oamenii care se uită la noi observă imediat dacă ești cine pretinzi că ești. Știu că încrederea publicului meu e tot ce am mai valoros. Că o pot pierde cu o singură mișcare greșită. Dar mai știu și că publicul ăsta e deștept și că nu își imaginează despre mine că-s perfectă.”
În cei 13 ani de scris, Miruna a schimbat mentalități cu campaniile și articolele sale medicale documentate. Este o voce puternică în online și luptă, oricând este nevoie, pentru drepturile copiilor și mamelor, și pentru cazurile umanitare în care se implică. Povestim cu Miruna Ioani despre lumea influencerilor români și despre responsabilitatea socială.
Atmosfera de început
Dacă aș zice că am blogul de dinainte de social media, aș părea preistorică așa? Cu riscul de rigoare, cam ăsta-i adevărul. Când mi-am făcut blogul, adică în noiembrie 2007, exista yahoo messenger. Atât. Aveam vreo 30 de prieteni acolo și îmi puneam link-ul la status. Cam asta era singura promovare pe care o puteam face. Chiar nu știu cum găseau oamenii blogul. La primul comentariu, era să-mi cadă fața, nu-mi venea să cred că cineva și-a luat din timpul lui să-mi citească vorbele și să-mi mai și scrie părerea lui. Comparativ cu acum, e ca și când te-ai spăla, te-ai îmbrăca și găti de bal, dar n-ai ieși de la tine din casă, când, brusc, cineva bate la ușă și-i prințul!
Primele articole publicate erau dintr-un folder pe care-l ascundeam în laptop-ul meu. I-am dat un nume din ăsta banal, să nu trezească suspiciuni, de parcă ar fi fost cineva interesat să caute prin laptop-ul meu.
Atmosfera online de atunci era foarte diferită. Eram o mână de oameni cu blog, vreo două fete doar, și ne plimbam zilnic de la unul la altul. Ne puneam link-uri și ne întâlneam de-adevăratelea pe la întâlniri în carne și oase, nu pe la evenimente organizate sau live-uri regizate. Îți dai seama c-a fost senzație când a apărut o blondă printre atâția ochelariști? Glumesc, evident.
Eram mai mult de două fete, dar și blondele gândesc a făcut niște valuri când a apărut pe net. Toți băieții și-au dat coate 2 minute. Unii credeau ce-i blog de pițipoancă, mi-au zis apoi că au avut o mare surpriză când au citit lucruri serioase. Mai țin minte campionatul de lasertag cu gașca de pe twitter. Ohooo, mai știți când era twitter cool în România? Pe vremea mea.
Primul articol viral
Cred că primul meu articol cu adevărat viral, care a ajuns la peste două sute de mii de oameni într-un timp record, a fost un material foarte bine documentat, despre afacerea cu celule stem. Țin minte că m-a sunat Tily Nicolae, la vreo jumătate de oră după ce-am publicat: Deja ai trei sute de share-uri, this is gonna be big. Ești pregătită, m-a întrebat. Ohoo, abia așteptam!
Drumul către influencer
Nu îmi place cuvântul ”influencer”. Mi se pare că delimitează foarte mult omul de comunitatea lui. Când aud influencer, parcă mă gândesc la un monolog așa. Unul dă și mulți primesc. Nu cred că e așa la mine. E unul dintre blogurile pe care încă se lasă comentarii. Răspund la fiecare. Îmi face plăcere să răspund. Am învățat multe de la cititorii mei, să știi că mulți sunt mai deștepți decât mine.
Sunt oameni care-mi spun că citesc blondele de când erau în liceu. Alții, de când am plecat eu în Anglia, adică înainte să mă mărit. Cineva mi-a scris că i-am dat curaj să își urmeze visul și să facă stomatologie. La aniversarea de 10 ani a blogului, a venit o tipă care citea de 9 ani și nu ne cunoscuserăm niciodată face to face. Ai idee ce senzație e aia să te îmbrățișeze un om care te știe de atâta timp? M-am simțit dezbrăcată în brațele ei, dar la adăpost și căldură.
Strategie sau doar pasiune
Nu am avut o strategie. Dar am avut o pasiune. Lucrurile au funcționat pentru că oriunde nu merge strategia, pasiunea rămâne. Aia te ține în viață. Din pasiune, perseverezi. Gândește-te că scriu de aproape 13 ani. Aia nu are cum să fie strategie. Ăla e deja un fel de-a fi. Gândesc în cuvinte, simt în cuvinte, văd doar povești în jurul meu.
E foarte frumoasă viața când ai ceva care îți place atât de mult. Poate că, din afară, ai putea spune în acest moment că sunt un blogger de succes fără să greșești. Dinăuntru, sunt doar un om foarte norocos să fi descoperit ceva care-i place, înainte să facă 90 de ani. Pe mine, scrisul și copilul m-au schimbat, au fost cele două mari șanse ale mele în viață.
Traiectoria către un blogger de succes
Dacă mă pui să-mi analizez traiectoria, cred că a fost perioada de studenție, când eram o blondină cu accent din Ardeal, un pic interesantă, un pic prea isteață și un pic prea speriată, a fost perioada în care mi-am cunoscut soțul, am suferit de dorul lui îngrozitor, pentru că nu eram în același oraș, apoi nici în aceeași țară. Totul live și misterios, pe blog.
A fost job-ul la revista ELLE, care mi-a mers la inimă și care m-a șlefuit cumva, dar nu în felul în care îți imaginezi. Adică, nu m-a poleit, ci mi-a arătat niște lucruri esențiale în viață și mi-a dat acces la altele, la care poți doar să visezi. Apoi, a fost mutatul în Anglia, care a pus un fel de pauză la blog, pentru că lucram ca dentist full-time și asta era greu. Pacienții îți consumă energie, orice medic știe asta, cabinetul îți oferă satisfacții depline, încât nu mai cauți altceva. Sau, cel puțin, asta simțeam, pe lângă oboseala cronică. Lucram foarte mult, nu mai aveam idei în cap, numai dinți visam.
După care am devenit mamă pentru prima oară, ne-am întors în România și am reînceput să simt și să scriu. Eram acest experiment ciudat: când toți plecau, noi ne-am întors. La început, eram mai ruginită la scris, dar mi-am dat drumul ușor-ușor. Atunci, am demarat cea mai mare campanie, când am inițiat legea pentru alăptatul în public. A fost un demers fabulos, subiectul s-a viralizat cu adevărat, a fost preluat peste tot, deja alte publicații făceau propria lor campanie pe subiect.
Mi s-au oferit bani și sponsorizări să vând proiectul, dar am refuzat atunci și bine am făcut. Am zis, bebelușii n-au nevoie de un brand să îi apere, asta e o cauză atât de bună, încât va merge singură, n-are nevoie de bani să fie împinsă în față. Bineînțeles că au fost multe voci care au susținut demersul gratuit. Poate îți amintești că a fost mare tam-tam acum 2-3 ani cu alăptatul în public.
De unde a pornit ideea campaniei
Au fost două scandaluri în presă, cu mame discriminate, care au alăptat în public. Una dintre ele a fost dată afară dintr-un hotel de lux din Cluj, alta a apărut pe prima pagină a unui ziar de scandal, cu titlul: ”Șoc și groază”, ”călătorii au fost dezgustați de gestul femeii”. Un bullying ca la manual. Nimeni n-ar fi fost dezgustat de un biberon, cu asta suntem obișnuiți, nu?
Ca răspuns, mamele de pe grupuri voiau să protesteze alăptând copiii prin fața unor instituții, când am zis, stop, noi suntem niște doamne. Să facem ceva care să schimbe lucrurile cu adevărat. O lege! Prima dată, am propus o petiție pentru asta, care a fost semnată de peste zece mii de mame în vreo 3 zile, apoi un deputat a susținut ideea și a scris proiectul de lege. Nu aș vrea să vorbesc prostii, dar cred că era prima dată când un blogger mișca ceva la nivel legislativ.
Anul trecut am organizat și o conferință, când am adus în România cel mai mare expert din lume pe alăptat, doctoral Jack Newman.
Mi-au scris multe mame din toată țara. Că erau în depresie și nu ieșeau din casă cu zilele. Una mi-a zis că prima oară a ieșit după 4 luni la restaurant și, când i-a fost foame copilului, s-a ascuns să alăpteze în parcare. Când ești proaspătă mamă, lucrurile sunt complicate. Femeia e foarte vulnerabilă, nedormită, nesigură pe ea. Ultimul lucru de care are nevoie e să o judece unii care n-au altceva de făcut. Mai ales pe ceva atât de important pentru bebeluș, cum e alăptarea. Și, mă rog, nu mai insist, că nu mă mai opresc.
Campania asta mi-a arătat prima dată că nu-s doar niște cuvinte pe o pagină, ci sunt niște entități vii pe care oamenii le primesc la ei în viață. Mamele, în acest caz. Cuvintele sunt foarte puternice, ele pot încuraja, pot alina, pot îmbrățișa de la distanță. Și pot mobiliza.
După această campanie, m-am implicat și în altele, dar mi-a cam rămas renumele de doamna cu alăptatul în public. Ceea ce mă bucură, mai ales că și-au dat mulți seama că să faci mișto sau să discreditezi o mamă care alăptează în public e cam la fel de cool cum e să-i urăști pe homosexuali.
Ce a urmat
Apoi, când colegul soțului meu mi-a spus că au decis să nu recolteze celule stem pentru bebelușul lor, după ce a citit un material despre afacerea băncilor private, la mine pe blog, am zis staaaai așa. E groasă treaba. Simțeam că e next level, cumva.
Am început să scriu pe teme medicale, despre dinții copiilor. Nu vorbe, ci lucruri bazate pe fapte, pe dovezi științifice, cu studii solide în spate. Cred că oamenii au depășit demult faza în care cineva le spune ce face, iar ei fac același lucru ca o turmă de oi. Cititorii mei, cel puțin, nu sunt așa. Cred că oamenii au nevoie de argumente și de dovezi ca să ia decizii în ziua de astăzi. Nu mai poți crede pe cineva pe cuvânt. Mai ales când e vorba de lucruri importante, decizii care le pot afecta pe ei sau pe membrii familiei lor. Și mi se pare grozav că e așa.
Cea mai recentă bucurie personală, de suflet, s-a petrecut după nașterea celui de-al doilea băiețel, când am scris despre un abuz care mi s-a întâmplat în maternitate. Articolul s-a viralizat, iar atitudinea medicilor s-a schimbat.
Mamele îmi scriu acum să îmi spună că dorințele le sunt respectate, fără încercări de intimidări și alte mizerii de acest fel. E o victorie foarte importantă, care vine exclusiv din informare. E puterea internetului din ziua de azi. E înfricoșător într-un fel, dar e grozav în multe alte feluri. Mai ales când tu, ca pacient, n-ai nicio altă unealtă să te aperi. Știu asta, pentru că am fost acolo și m-am luptat nu numai pentru mine și copilul meu, dar pentru toți bebelușii care s-au născut după.
Perseverența este cheia
Am ajuns în acest punct pentru că am fost perseverentă, pentru că mi-a plăcut să scriu, pentru că am fost sinceră și pentru că nu m-am temut niciodată de adevăr. Sau de cuvintele puternice. Cred că adevărul e cea mai simplă cale și că oamenii care se uită la noi, indiferent că suntem publici în online sau doar pe facebook sau doar în bloc la noi, oamenii ăștia nu sunt proști. Observă imediat dacă ești cine pretinzi că ești. Așa și eu.
Știu că încrederea publicului meu e tot ce am mai valoros. Că o pot pierde cu o singură mișcare greșită. Dar mai știu și că publicul ăsta e deștept și că nu își imaginează despre mine că-s perfectă. Iar atunci, îmi acceptă mici scăpări, ba uneori mă iau cititorii în brațe și mă bat pe umăr: ”lasă, nu-i nimic, am pățit și eu.”
Oamenii care te-au inspirat
Posibil să te aștepți să citez niște filozofi, vedet sau titluri de best-seller, dar adevărații influensări din viața mea sunt cei apropiați. În ordine cronologică: mama, soțul și fiul meu cel mare. Mama, pentru că m-a susținut personal foarte mult.
Apoi, e soțul care mi-a zis că orice aș face, el mă sprijină, iar asta e o formă de libertate pe care nu aș putea să o am fără susținerea lui.
Și fiul meu cel mare. Băiețelul ăsta e extraordinar, mă inspiră mai tare decât orice carte, pentru că e viu și cu multă iubire de dat. El m-a schimbat pe mine cu totul, e normal că și scrisul s-a schimbat. Iar frate-său vine puternic din urmă.
Publicul blondelor care gândesc
Publicul meu e format în majoritate din femei, deși mi-a scris recent un domn, să nu subestimez partea masculină. Mame, cel mai probabil, sau viitoare mame. Medici. Articolele mele sunt citite și apreciate de lumea medicală, pentru că e probabil plăcut să-ți mai ia cineva și apărarea din când în când.
La capitolul așteptări, am avut două surprize de curând. Când a fost nenorocirea aceea cu băiețelul de 4 ani de la dentist și apoi cu coronavirus, mi-au scris oamenii să mă întrebe ce cred, când scriu. Unele dintre cele mai faine complimente.
Lumea influencerilor români
Cred că e împărțită în două: cei care au like-uri cât un stadion național și cei care pot umple stadionul cu oameni pe bune. Unii, puțini, le fac pe amândouă. Au și cifre, au și substanță.
Sunt fanul celor care au o misiune, niște principii și care se mișcă în linie cu ele. E important să știi cine ești, dar mai important decât asta este să faci, să spui și să scrii lucruri ca cel care ai vrea să fii. Să nu faci ce se cere, ci ceea ce e în concordanță cu sensul tău pe lume. Like-urile sunt ca fast-food-ul, pline de calorii goale. Azi ești, mâine nu mai ești. Ai dat un viral, dar vezi cine te mai caută mâine. Asta e important, de fapt.
Nu îmi place când influencerii scriu agramat. Una e să fi greșit din grabă, alta e să fi chiulit de la ora de română. Nu îmi place când se fac recomandări cu ton de expert. Dacă ție ți-a trecut durerea de burtă cu mămăligă caldă, felicitări, dar nu îi trimite pe alții să-și cumpere mălai. O durere de burtă nu te face medic specialist. Mulți urmăritori nu te fac Iisus Hristos.
Pe de altă parte, nu putem fi toți de acord. Asta ar fi cel puțin ciudat. Chiar acum sunt niște influenceri în desfășurare, care spun să-ți lași copilul să doarmă singur în pat imediat după ce l-ai născut, că altfel îl nenorocești pe viață, să nu sari de-ndată ce plânge, că prea-l obișnuiești cu binele, din astea. Sunt idei cu care nu pot fi de acord, pentru că nu cred că poate fi o traumă să-i oferi copilului multă iubire. Are toată viața la dispoziție să fie independent, dar tu ai doar câțiva ani, puțini, să-i arăți că lumea e un loc sigur și prietenos și că mama e întotdeauna de partea lui.
Mă scot din sărite campaniile la lapte praf. Nu-mi place nici luatul prin învăluire, când nu spunem direct dați copiilor biberon, dar vorbim despre beneficiile vitaminelor din formulă. Ăstea-s niște prosteli. Brainwash, pe foarte mulți bani. Iar dacă noi, ăștia care putem accepta sau nu o campanie, am spune NU atunci când ceva nu e tocmai sănătos, cred că ne-am folosi cu adevărat influența într-un scop nobil. Sunt foarte multe chestii cu care ne putem asocia pe bani, fără să ne batem joc de sănătatea altora.
Uite, eu am niște principii solide, la care țin. Am refuzat campanii pe foarte mulți bani la lapte praf, țigări electronice, niciodată nu voi recomanda un produs fără să-l testez, cum ar fi margarina pentru copii și așa mai departe. Suntem diferiți și există șanse ca ceea ce mie mi se potrivește și îmi place, ție să îți dea alergie, dar sunt și șanse mari să îți placă.
Foto: Cristina Nichitus Roncea
România la capitolul responsabilitate socială
Cred că publicul s-a schimbat, cel putin în bula mea. Publicul te taxează, nu mai poti chiar așa usor abera. Cred că unii au învațat să comunice elegant și argumentat, nu toți, fireste, dar tot mai mulți.
Apoi, au început să își foloseasca vocile. Mi-a plăcut, de exemplu, că s-au mobilizat să îndemne publicul la votat. Mi-a plăcut asta, cred că e bine să îndemnăm oamenii să gândească pentru ei in loc să le dam opinii gata fabricate de alții.
Vocea ta în responsabilitatea socială
Am folosit această voce cât m-am priceput mai înțelept. Cred că trăim într-o lume în care nu mai știm exact care-i adevărul, așa că e esențial să ne alegem sursele de informare cu grijă. Eu sunt pentru echilibru și am încercat mereu să privesc lucrurile și din cealaltă parte.
De exemplu, la panica recentă creată de coronavirus, am publicat un interviu cu un specialist în epidemiologie și boli infecțioase, să mai temperăm spiritele. A fost citit de peste o sută de mii de oameni în 24 de ore.
Când a fost tragedia de la dentist, am explicat cu subiect și predicat ce s-a întâmplat. Când a fost de scos oamenii în stradă pentru cauzele în care am crezut, am scris, am ieșit, am strâns semnături. Când a fost de salvat un copil cu o boală gravă, am sărit. Deși aici e foarte complicat, pentru că sunt mulți copii cu boli grave. Cum poți alege între ei? Adesea primesc rugăminți să scriu. Nu mă pot transforma în cerșetor de donații, deși îmi dau seama că fiecare caz e important. Mai public uneori despre cei pe care îi cunosc personal sau care apăsă la mine câte un buton.
Întotdeauna scriu despre cazuri care știu că se pot salva, că există o șansă. Mi s-a întâmplat la o conferință unde am vorbit, să vină cineva să se prezinte la final, să mă strângă în brațe, să îmi mulțumească și să-mi spună că e nașa unei fetițe bolnave, despre care am scris. A fost atât de emoționant să simți cu pieptul tău cum suspină un alt piept. De bucurie. Din păcate, nu îi poți ajuta pe toți. Asta e o greutate pe care o port cu mine, mai ales că îmi scriu mulți pacienți.
Cauzele care ți-au rămas aproape
În afară de alăptat, am scris mult despre scaunele auto pentru copii, importanta căștii când merge copilul cu bicicleta, de curând despre naștere, despre rata crescută a cezarienei în România, despre nașterea naturală după cezariană, despre drepturile pacienților și ce înseamnă consimțământ informat. Și, un subiect interminabil, spălatul pe dinți.
Impactul articolelor tale
Un efect care m-a bucurat enorm și de curând a fost să-mi confirme mai multe mame că, în maternitatea unde am născut, nu se mai practică măsuri abuzive asupra nou-născuților și că medicii respectă dorința părinților. Adică, se făcea standard, la toți bebelușii o procedură traumatizantă, le băgau niște sonde pe gât și pe fund, să verifice dacă au atrezie de esofag și anus. Astea sunt niște malformații rare, care dau semne clinice, nicăieri în lume nu se fac aceste proceduri, noi le-am refuzat, a ieșit circ. Am scris, s-a viralizat. Mulți părinți s-au scandalizat, toți s-au crucit, credeam că n-o să se schimbe nimic. Dar, iată. Totul a meritat. A fost pentru o cauză bună.
Cea mai recenta campanie umanitară
A fost legată de un baiețel născut cu amiotrofie spinală. Se numește Robert și, pentru el, există undeva în lume o injecție care costa 2,1 milioane de dolari. Mă rog, sunt mai multe injecții, de fapt, e o terapie genică. E ceva fabulos, aproape SF, îi schimbă ADN-ul într-un fel. Dar suma asta e cinică aproape. Cum poate cineva numara până acolo? Ei bine, mama lui nu se lasă și luptă în continuare. Mă bucur să spun că până acum s-a strâns jumătate din suma aceasta fabuloasă și că am contribuit și eu cu ceva.
Cum ajung la tine cazurile umanitare
Îmi scriu agențiile, mătușile, unchii, frații, surorile. Mamele și tații sunt, de obicei, răpuși, terminați, speriați. Dar e cumplit de greu să alegi un singur caz. Zilnic primesc câte un mesaj. Nici nu mă pot transforma într-o mână veșnic întinsă. Asta-i partea care-mi place cel mai puțin. Am scris și am donat. Atâta pot să fac, atâta știu să fac, asta am facut.
Publicul a reacționat bine, au sărit de fiecare dată oamenii, au plâns, s-au rugat. Unii și-au mobilizat alte resurse, alte legături. Mai demult, la un alt caz, o colegă din școala generală a vorbit la firma unde lucra ea, să doneze o mare parte din suma necesară. A fost un gest wow. Aici cred ca e cheia succesului cand ajungi la multi oameni cu o singura postare: să pui în legătură oameni care au nevoie unii de alții, dar nu se cunosc.
Planuri de implicare mai departe
Nu mi-am propus ceva în mod special, pentru că nu am timp în primul rând, apoi pentru că nu trebuie să ne implicam social o singură dată. Momentan suntem într-un punct în care nu prea știm cum o să fie lumea după ce scoatem capul din casă. România e într-o situație în care mă străduiesc să ajut cât pot, cu informații de la specialiști și cu câte un zâmbet adus la oameni pe buze.
