[Act & play] Ada Lupu: Încep să tolerez din ce în ce mai greu să aud ,,Ehe, nu mai sunt actorii de altădată”

Actoria i-a oferit șansa de a intra în alte lumi, paralele cu cea proprie. De fapt, literatura și cărțile au îndreptat-o pe Ada Lupu înspre teatru, iar astăzi este angajată la teatrul national din Iași. Și-a terminat studiile cu câțiva ani în urmă, dar deja a jucat în filme internaționale și în spectacole despre care se vorbește la superlativ în lumea teatrului. Cele mai multe au fost regizate de Radu Afrim. Pentru personajul pe care îl face în ”Măcelăria lui Iov” a luat Premiul UNITER „Cea mai bună actriţă în rol secundar“ în 2018.

Până să debuteze pe o scenă de teatru mare, să joace în filme și să devină cunoscută, a câștigat și un premiu pentru dramaturgie, și a jucat în spații independente, neconvenționale. 

”Sunt puțini cei care își mai au izvorul într-o pornire sinceră și, de cele mai multe ori, scopul unui spectacol e să placă publicului și să genereze săli pline.

Cred că asta ar putea fi îmbunățit în teatrul românesc, detașarea de ideea că trebuie să facem ceea ce ,,se cere”, că dacă spectatorii sunt mulțumiți, înseamnă că merge și așa”. 

Pe Ada Lupu o vedem în seria ”Hackerville” de la HBO, pe scena teatrului din Iași, unde a avut recent premiera spectacolului ”Oraș cu fete sărace”, de Radu Afrim și la Appollo 111 în ”Ziua în care a dispărut soarele” regizat de Iris Spiridon. Și vorbim cu ea în cele ce urmează despre teatrul și filmul românesc.

Lumi inventate

Vin din Botoșani (1991) , am făcut facultatea în Iași (2010-2013-licență, 2013-2015- master), unde am și rămas, am debutat în 2013 și m-am angajat în 2015 la Teatrul Național ,,Vasile Alecsandri.” 

Cred că literatura m-a îndreptat spre teatru, dacă stau să mă gândesc. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc și să scriu, mă atrăgeau enorm lumile inventate. Și aveam mereu regretul că totul rămânea doar în imaginație, nu puteam să și trăiesc în alte realități.

Crescând, am descoperit cinematografia și teatrul și aveam tot timpul tendința de a ieși din poveste, vedeam totodată atât personajele, cât și actorii, aveam impresia că ei doar se joacă de-a cineva sau de-a ceva (cu timpul, am înțeles că nu e așa), iar cel mai grozav era  faptul că ei experimentau ca într-un fel de realitate situații despre care eu puteam doar să citesc sau să mi le imaginez.

Cred că actoria a însemnat la început pașaportul către alte lumi. Nu mi-am dorit niciodată să fac altceva, de fapt nu mi-am dorit vreodată să fac ceva sau, mai bine zis, doar ceva, însă, dacă actoria nu m-ar fi acceptat, aș fi mers la filosofie, unde intram oricum, datorită rezultatelor la olimpiadă. Doar că m-aș fi dus acolo nu ca o opțiune din adâncul sufletului, ci aș fi considerat filosofia drept domeniul care m-ar fi ales și aș fi urmat-o, ca pe un semn.  

Viața de actor

E limpede că nu se poate generaliza. Viața mea de actor e diferită de a fiecăruia dintre colegii mei. Nu-mi dau seama dacă există ceva specific, universal valabil nouă. Totul depinde de felul în care te raportezi la meseria ta. Știu că multora nu le place să numească actoria așa, însă eu consider că e nici mai mult, nici mai puțin decât atât: o meserie care e , totdată, și artă. Sau invers. Mai degrabă, invers.

Însă nu văd de ce meseria ar exclude posibilitatea de performanță, de virtuozitate sau chiar de a deveni un stil de viață. Pentru mine asta e. Reperul meu în viață. Sprijinul. Pentru unii e la fel, pentru alții e o povară, unii fac din pasiune, alții pentru salariu, unii nu reușesc să joace, deși și-ar dori, alții s-au resemnat. Chiar e diferit.

Unii suntem angajați în teatre de stat, alții lucrează în spații independente, unii sunt populari, îi recunoaște lumea în stația de autobuz, unii câștigă foarte mult, fac proiecte comerciale, unii refuză proiectele în care nu cred, alții merg până la capăt, orice ar fi, unii abia reușesc să se întrețină din ce câștigă din actorie, își iau joburi suplimentare, fiecare își are drumul lui, binele și răul lui în raport cu arta asta.  

Schimbări în breaslă

Nu pot vorbi despre schimbări, pentru că nu urmăresc fenomenul la modul ăsta, s-au mărit salariile în teatrele de stat, asta știu. Nu mai sunt, în schimb, bugete pentru producții, observ că s-au deschis tot mai larg ușile spre co-producții internaționale în ceea ce privește proiectele de film, tot mai mulți actori își caută un agent cu care să colaboreze, în rest se iese la proteste în grup organizat și actorii încep să capete un pic de voce socială și poate politică, dincolo de scenă.  

Debutul, primul personaj, primele emoții

Prima dată am jucat în proiecte independente, în spații neconvenționale. Debutul a fost la Teatrul Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași, în spectacolul ”Hamletmachine”, în regia lui Giorgios Zamboulakis. Cred că mi s-a potrivit să debutez cu teatru postmodern. La 21 de ani, se plia foarte bine pe nevoile de atunci.

Acum, însă, am un alt ritm și alte interese. Știu că jucam Ofelia/Electra. Acest prim rol a rămas ca un bulgăre de curaj și de îndrăzneală în mine. E reprezentativ tinereții. Și-mi place asta. Oricum, mi se pare foarte departe, foarte demult.  

Oameni cu care ai lucrat în teatru

Pe teatru am lucrat cel mai mult cu Radu Afrim (tocmai am încheiat al cincilea proiect împreună – ”Orașul cu fete sărace”).  Al doilea meu rol în teatru a fost într-un spectacol al lui, eram în primul an de master și, practic, am avut șansa unei școli paralele, pe care încă o continui și ceea ce e cel mai fascinant e că școala asta nu se poate absolvi niciodată. Cel puțin, eu așa simt.

Oricum, a fost acolo de la început, din perioada de formare, a fost în parcursul de după, e în prezent, e lumina de pe drumul meu de actor, de fapt. Cea mai tulburătoare și cea mai importantă întâlnire artistică, nu se poate descrie în cuvinte, e ceva magic. ”Femeia mării”, ”Măcelăria lui Iov”, ”Dansul Delhi”, ”Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine” și acum ”Orașul cu fete sărace”. 

Am mai lucrat cu Iris Spiridon două spectacole, unul la Iași (”Povestea păsării fără cuib”) și unul la București (”Ziua în care a dispărut soarele”) și am avut o compatibilitate foarte specială. Am învățat din proiectele cu Iris să am curajul de a face ceva doar pentru că-mi place. Eu încă n-am ajuns la libertatea ei, poate nici nu-mi doresc până la capăt, însă mi-a plăcut să mă pot detașa de grija față de percepția celorlalți.

Cu Radu Nica am lucrat când încă nu eram angajată și a fost o altă întâlnire la început de drum, care m-a ajutat mult și am învățat atât profesional, cât și uman. Mi-a plăcut mult principiul lui care inserează în cadrul echipei termenul de prietenie. Cu Claudiu Goga am lucrat la începutul stagiunii ăsteia și am învățat că realismul (care nu e neapărat preferatul meu) poate genera o empatie foarte puternică și mi-am dat seama că situații sau personaje aparent simple, pe scenă devin interesante, savuroase. 

Și în film

Pe film am lucrat cu Dimitar Kutmanov (”Ecce Hommo”), cu Xavier Gens (”Crucifixion”) , cu Igor Cobileanski și Anca Miruna Lăzărescu (”Hackerville” - HBO), cu Sinisa Draghin (”Secretul”), am făcut mult mai puțin film decât teatru. În timp ce lucram, totodată și învățam. Cât de mult reușeam. Practic, în film n-am avut parte de o pregătire, a trebuit să mă adaptez în funcție de fiecare proiect, cumva din mers. Ce am învățat este că în film cel mai important e firescul.

Prejudecăți, păreri sau greutăți

Nu prea sunt. Adică eu nu le simt. Însă încep să tolerez din ce în ce mai greu să aud ,,Ehe, nu mai sunt actorii de altădată”.

Învățăturile actoriei

Cred că am învățat să fiu mai atentă. În general. Inclusiv în situațiile cele mai banale. Nu prea mă mai izbesc de obiecte prin casă, anticipez anumite situații, mi-am dezvoltat empatia și toleranța.  Nu simt că m-a schimbat în vreun fel.  

Cum te pregătești pentru un rol nou

Depinde de rol. Când îmi place foarte mult, mă duc foarte departe. Nu am nicio metodă, pur și simplu mă gândesc enorm, continuu aproape, până când încep să percep peronajul ca pe o energie. Care e cu mine tot timpul. Și o modelez, în funcție de ce aflu în fiecare zi la repetiții. La început, fac foarte puțin, nu-mi place să forțez lucrurile dacă nu le înțeleg sau nu le simt.

Sunt situații pe care le rezolv din prima, dar detaliile, nuanțele și particularitățile cele mai interesante nu le descopăr până nu se dezvoltă cât de cât energia aia de care zic. Dar e foarte diferit de la rol la rol. Depinde ce are de făcut personajul. Poate trebuie să studiez ceva nou, poate trebuie să fac o compoziție și atunci sunt și multe elemente tehnice, dar, în general, mă bazez pe cum simt.

Critici si reactii in social media

Depinde din partea cui vin. Dacă sunt de la oameni în care am încredere, atunci sunt foarte atentă și țin cont de ele. Dacă sunt de la oameni despre care știu că sunt răutăcioși, mă întristez pentru ei. La început, mă afectau criticile, acum sunt selectivă. Urmăresc reacțiile din social media și mă interesează. Uneori mă influențează, alteori nu. Oricum, ele deja au puterea de a influența popularitatea unui spectacol, așa mi se pare.  

Teatrul românesc, prin ochii tăi

Mie mi se pare că se-ntâmplă un fel de pragmatizare a teatrului. Se ,,produc” multe spectacole, se contorizează încasările, succesul la public e de multe ori confundat cu valoarea în sine a unui spectacol. Când eram studentă credeam că teatrul independent e ceva care vine-n completarea nevoii artiștilor de a se exprima pe ei înșiși, că acolo oamenii își aleg proiectele și fac doar ceea ce le place.

Însă am observat că nu e doar așa, că sunt puțini cei care își mai au izvorul într-o pornire sinceră și de cele mai multe ori scopul unui spectacol e să placă publicului și să genereze săli pline. Observ că există, totodată, și artiști care caută să mențină un anumit nivel în ceea ce fac, dar am impresia că sunt minoritari. Cred că asta ar putea fi îmbunățit în teatrul românesc, detașarea de ideea că trebuie să facem ceea ce ,,se cere”, că dacă spectatorii sunt mulțumiți, înseamnă că merge și așa.

Cinematografia românească la o privire scurtă

Cred că este o cinematografie matură, asumată, afirmată, iresponsabilă în fața audienței, dar responsabilă în fața creativității. Apreciez foarte mult faptul că se fac filme de autor, că generația tânără se impune în acest domeniu, că se conturează stiluri proprii.

Reclame și branduri

N-am făcut reclame până acum. Nu pentru că aș fi împotrivă, însă nu am făcut niciodată o prioritate din asta. Am fost chemată la câteva castinguri, însă, dacă se întâmpla ca programul să nu-mi permită să ajung, n-am făcut eforturi pentru a reuși să mă duc. 

Planuri, visuri și dorințe

Planuri nu fac niciodată, îmi urmez drumul așa cum se așterne singur sub pașii mei. Mi-aș dori să fac mai mult film. Nu am un rol la care să visez sau vreun loc în care-mi doresc să fiu. Vreau ca lucrurile să se întâmple firesc, natural, singura mea strategie e să fac totul cât pot de bine și să las parcursul meu atristic să se desfășoare de la sine. 

Unde te vedem în perioada următoare

La Teatrul Național din Iași, unde sunt angajată, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (în spectacolul ”Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine”, regia Radu Afrim) și la Apollo111 în București (în spectacolul ”Ziua în care a dispărut soarele”, regia Iris Spiridon). În ”Hackerville” pe HBO. Film nu am făcut în ultima perioadă, sper să fac. Rămân cele pe care le-am menționat deja.