[Cauzele influencerilor] Ana Barton: E nevoie de dialog real, de acolo începe totul. Să auzi și să asculți cu bunăvoință

Ana Barton a deschis Facebook-ul un pic mai târziu decât alții și s-a uitat lung înspre el vreo 4 ani de zile, până să înțeleagă despre ce este vorba și ce caută oamenii acolo. Nici astăzi nu știe foarte bine cum stă treaba cu social media, dar se folosește de canalele ei pentru a scrie despre educație, cultură, campanii sociale și umanitare. Și pentru a inspira oamenii din comunitatea ei să se implice în fapte bune. Parte din poveștile sale de pe Facebook este fiica sa, despre care spune că o inspiră cu stilul ei direct.

Ana este scriitoare, a publicat până acum mai multe volume printre care ”Prospect de femeie”, ”Mamifer” și ”Nemuritorii de rând”. Își folosește talentul și brandul personal din online pentru a sprijini cauzele copiilor ai căror părinți sunt plecați peste hotare, ai celor bolnavi sau abandonați în orfelinate. De asemenea, merge des în școli și licee unde susține ateliere de lectură, de educație emoțională și vorbește despre importanța scrisului de mână.

”Oamenii se implică din ce în ce mai mult, avem însă nevoie de răbdare. Cea mai bună formă de învățare este cea prin exemplu. Nu-mi place când li se bate oamenilor obrazul pentru că nu se implică suficient. Cred că e și cea mai ineficientă formă de chemare la acțiune, anume să-i faci să se simtă vinovați”. 

Ana Barton a povestit cu noi despre prezența ei activă în social media și despre contribuția sa la o societate mai educată și o lume mai bună.

Începuturile în social media

Timide au fost începuturile mele, nu înțelegeam ce e social media și mai ales de ce e. Mă speriau butoanele, puneam doar linkurile unor texte la început, nu știam să citesc mesaje, să accept prietenii, mai nimic nu știam. Bine, nici nu voiam să-nvăț, întîi din cauza spaimei mele evoluționiste de butoane, apoi pentru că nu pricepeam în ruptul capului la ce bun toată chestia asta? Mi se părea exclusiv o pierdere de vreme, cu nuanțe exhibiționiste și posibil generatoare de narcisism pandemic.

Așadar, am stat și m-am uitat lung de prin 2009 pînă prin mai 2013, dacă îți poți imagina așa ceva în zilele noastre. Am tot studiat chestiunea, dar n-aș putea spune că eram lămurită cînd am început să postez de-adevăratelea. Am zis să fac ce-mi trece prin cap, chit că am fost foarte uimită cînd am postat o uvertură de manea a lui Adi Minune, un live de la o nuntă, unde omul zicea așa: „Cine-și iubește aproapele să iasă la dans!” Mie mi s-a părut superb, însă... doar mie. Bine, eram și puțini, așa că într-o zi m-am apucat să cer oameni... în prietenie, pînă mi-a zis feisbucu’să mă opresc, c-am cerut prea mulți pentru o sigură zi. Nu știusem că are normă. 

Opiniile de pe Facebook

Sînt eu influencer? Nu mă consider, nu simt că aș fi. Sînt o scriitoare româncă, una care își spune opiniile și pe Facebook și pe site-ul ei, dar postează și bucăți de proză, umor de toată ziua, în fine, ce crede ea că ar putea să-i intereseze sau să-i amuze pe oameni. Uite că vorbesc la persoana a treia despre mine, pfff.

N-am avut niciun fel de obiective, mi-a luat enorm de multă vreme numai ca să-nțeleg cum funcționează social media. Iar eu mă comport adesea în răspărul acestui fel de a funcționa. În continuare fac ce vreau, cum vreau, cînd vreau.

Oameni care te-au inspirat

Fie-mea și felul ei tranșant de a fi și de a vorbi. Și bărbatul meu, un om cu care rîd mai tot timpul. Și fratele meu, care a încercat să mă domesticească și a avut multă răbdare cu mine, să-mi explice cum stă treaba cu feisbucu’și care încă își pune mâinile-n cap, după atîția ani. Practic, punctul în care am ajuns e ăla în care atunci cînd postez ceva, orice, am grijă să poată fi înțeles de oricine-ar putea da peste acea postare.

Publicul Anei Barton

Cred că mă citesc mai mulți oameni decît îmi dau eu seama, dar e bine că nu simt apăsarea numărului, că altfel n-aș mai scrie nimic. Nu cred că așteaptă ceva anume, dar am observat că se bucură atunci cînd scriu despre evenimente culturale, sînt interesați de campanile sociale, umanitare, sînt oameni cărora le pasă de ceilalți oameni.

O privire în lumea influencerilor

N-o cunosc în detaliu, observ una-alta, ca toată lumea. Cum să fie? Reflectă societatea, așa cum o reflectă și traficul, parlamentul, breslele. Sînt atentă la ce mă enervează la mine și la ce vreau să schimb la mine. Pe astea mă concentrez, indiferent ce observ la alții. Nu scot niciodată din calcul că ceea ce observ e un adevăr personal. 

Există presiunea responsabilității sociale?

Forma de presiune pe care am observat-o e în postări de felul ăsta: „Țara arde, iar voi postați pisici și căței?” Nicio alta. Altfel, nu cred că e firesc să mă exprim în legătură cu tot ce se-ntâmplă în societate. Cine sînt eu, să pot avea o părere despre absolut orice?

Cauze susținute cu acțiune

Am stat pe scaunul MagicHome în prima zi și voi mai lua parte la acțiunile lor, am mers la marșul împotriva violenței față de femei, la cel care atrăgea atenția asupra faptului că dezinfectanții din spitale sînt diluați.

Sînt foarte aproape de situația copiilor care au părinții plecați în străinătate și care suferă enorm și m-am implicat în cauza lor, de asemenea în a celor care au nevoie de haine, hrană și încălțăminte fiindcă familiile lor nu li le pot asigura, am fost de mai multe ori să mă îmbrățișez, să cînt, să mă joc, să desenez, să scriu cu copiii diagnosticați cu autism.

M-am implicat în cauzele copiilor și adulților bolnavi, care au nevoie de intervenții chirurgicale și tratamente costisitoare, considerînd că punînd fiecare cîte puțin o să se facă acel suficient necesar, am fost doar anul trecut de patru ori la pacienții psihiatrici de la Spitalul Eftimie Diamandescu pentru ateliere de lectură și poveste postlectură.

Se fac anul ăsta șapte ani de cînd merg în școli și universități – de la clasa zero pînă la master – pentru întîlniri informale cu copiii și tinerii, dar și cu învățătorii și profesorii: cultura dialogului, educație emoțională, educație de viață privată, educație pentru carieră, importanța cititului și a scrisului de mînă de plăcere, cele două fiind asociate de copii îndeobște cu obligațiile, cu temele.

Întîlnirile astea sînt uluitoare, oamenii tineri vor să se povestească, vor să spună ce le place și ce nu le place, cum ar schimba ei lucrurile în sistemul de educație, cum văd ei dinamica societală. Nu mă duc să mă produc eu, mă duc să avem un dialog. Este esențial ca ei să înțeleagă că e natural să fie interogativi, să se-ndoiască și să își exprime întrebările și îndoielile, nu să le țină pentru ei, că par impertinenți dacă le expun. Iubesc aceste întîlniri.

Efectele implicării

Doi oameni pînă acum mi-au spus că vor să facă întîlniri asemănătoare cu copiii și tinerii și le fac déjà. Apoi, unii dintre copiii și tinerii cu care m-am întîlnit mi-au scris și mi-au vorbit despre lecturile lor, dar mi-au trimis și fotografii cu ce s-au apucat ei să scrie, de mînă, de plăcere, alții se implică în activități de voluntariat pentru că inclusiv despre asta vorbim, așa, după celebrul model al lui Mahatma Gandhi – „Fii tu schimbarea pe care o vrei în lume”.

O doamnă profesoară, dirigintă la o clasă de liceu, mi-a zis de curînd, după întîlnirea cu elevii ei: „M-ați făcut să mă gîndesc la niște soluții atît de simple, atît de la-ndemînă, pe care nu le mai vedem pentru că ne concentrăm numai pe obiectivele majore, care devin apăsătoare, copleșitoare.”

Campanii, cauze, de unde apar

Vin și ele spre mine, merg și eu către ele. De exemplu, ca să ies în stradă pentru un principiu, nu am nevoie de invitație.

Ce spune publicul tău

Unii oameni au fost mai apropiați de unele cauze, alții de altele, cum e și normal, nu ai cum să te oglindești în toate. Cel mai greu mi-a fost însă mie cînd mi-am dat seama că nu e omenește posibil să mă implic nici în toate acelea care veneau spre mine, nici în toate către care aveam tendința să mă îndrept.

A fost întîi o conștientizare, apoi o luptă, pe urmă am învățat să accept. Dar nu pot spune că accept cu ușurință nici acum, însă nu mă mai supăr pe mine pentru că nu mă pot implica în toate. M-am gîndit că poate fi aici, bine ascunsă, o chestiune de ego, să vrei să cuprinzi tu tot. N-ai cum, nu ești salvatorul omenirii. 

Ce urmează 

Continui să merg în școli, asta e ceea ce știu sigur, o fac deja. Ba chiar am avut  în ianuarie și o întîlnire cu părinții copiilor preadolescenți și adolescenți, unde ne-am împărtășit experiențele. Altfel, sînt atentă la ce se întîmplă în societate și o să mă implic în cauzele în care am ceva bun de adus.

România la capitolul implicare socială

În foarte bine s-au schimbat lucrurile, oamenii se implică din ce în ce mai mult, avem însă nevoie de răbdare. Lucrurile astea se învață acasă, la școală, în societate. Cea mai bună formă de învățare este cea prin exemplu. Necesită însă timp.

Nu-mi place cînd li se bate oamenilor obrazul pentru că nu se implică suficient. Cred că e și cea mai ineficientă formă de chemare la acțiune, anume să-i faci să se simtă vinovați. Bun este că din ce în ce mai mulți oameni se implică în cel puțin o cauză și o fac în mod constant, pentru că e nevoie de continuitate, dincolo de darurile de Paști și de Crăciun. Dar cred că e foarte bună și implicarea sporadică, e un început bun acolo, aleg să-l văd.

E nevoie de dialogul real, de practicarea lui, de acolo începe totul. Să auzi și să asculți cu bunăvoință față de omul cu care vorbești, chiar cînd ești în dezacord cu el. Să răspunzi argumentat, nu cu invectivă și întoarcerea spatelui, închizînd astfel dialogul. E nevoie să le vorbim copiilor despre bunăvoință, despre păsare, despre ce înseamnă a fi aproape și aproapele, dar mai ales să le arătăm prin fapte ce înseamnă aceste lucruri.