După un timp în care contribuit la poveștile altora ca actriță, Alina Șerban a văzut în regie posibilitatea de a-și spune propriile povești și de a le folosi ca pe o invitație la apropiere între oameni, care începe tot timpul prin a-i privi pe cei din jur cu o curiozitate onestă, recunoscând că nu le știi parcursul complet. Iar când vine vorba despre etnia romă, există o istorie întreagă pe care noi, ca țară, am ingnorat-o aproape în totalitate, acceptând prejudecățile din societate ca atare și, prin asta, perpetuându-le.
Puținele reprezentări ale romilor din media au la bază tot niște stereotipuri, în care Alina nu s-a regăsit niciodată, așa că a ales, prin arta sa, să ofere niște povești alternative, care să vorbească despre ceea ce ne unește și ne poate aduce împreună. Totuși, retincențele și obstacolele întâlnite de-a lungul parcursului primului său spectacol, „Marea Rușine”, i-au arătat că până la înțelegere mai e o cale lungă, pavată cu comentarii de genul „Romii care vin la spectacol să nu cumva să mănânce semințe!”. Acum a început filmările scurtmetrajului „Bilet de iertare”, despre abolirea sclaviei romilor din Moldova, în încercarea umplerii unor goluri din istoria definirii identității rome, dar și din istoria noastră comună.
Nevoia de propriile povești
Am început să joc în 2009 într-o piesă de Shakespeare în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare, într-o companie englezească. Asta mi-a dat apoi și dorința să ajung în UK să studiez la Royal Academy of Dramatic Art (RADA).
Faptul că sunt romă a influențat cariera mea artistică și poveștile pe care am ales să le spun. Sunt actriță și colaborez în proiecte cu subiecte diverse, dar, pe de altă parte, sunt și regizoare, țin să-mi pot spune propriile povești.
Nu m-am identificat niciodată cu reprezentările despre romi din media. La baza parcursului meu stă nevoia de a mă regăsi în poveștile din spațiul public. Nu găseam nicio asemănare cu familia mea în parodiile despre romi difuzate la televizor de Revelion, iar în spectacolele cu și despre romi, totul era dans și muzică, de parcă totul era roz.
Artă & activism
Cred că activismul trebuie să transceadă arta pentru că e important ca toate poveștile să fie spuse, iar artiștii contribuie la o imagine completă și nepărtinitoare a lumii înconjurătoare. În acest gen de artă cred eu, în care oamenii sunt prezentați în carne și oase, nu îngeri, victime, răufăcători, ci așa cum suntem, cu tot ce ne compune. Vreau ca arta mea să creeze o punte între oameni, să aduc o uncie de bine în lume, dacă se poate.
Oameni, nu etichete
Nu cred că ar fi spațiu îndeajuns în acest interviu să relatez multele cazuri de discriminare prin care a trebuit să trec. Cum am reacționat, a depins de situație.
Cred în oameni în general, și nu în etichete. Ce-i drept, în multe circumstanțe mi se întâmplă să fiu înconjurată de neromi, oameni care îmi sunt aliați. Am uneori impresia că așa e toată lumea și las garda jos, însă când mă aflu într-o anumită situație unde sunt romă, și nu doar un artist, mi se aduce aminte că altele sunt așteptările în ceea ce mă privește.
Că de fapt, da, eu ar trebui să-mi joc piesa, dar doar o singură dată. Mi se aduce aminte că nu pot să fiu și eu ca restul artiștilor, să fac parte dintr-un program artistic. La spectacole, romii care vin să nu cumva să mănânce semințe! Mi-au auzit urechile foarte multe și cred că îmi vor mai auzi.
Istoria sclavilor romi
Această poveste nespusă este foarte importantă cred eu, l-aș numi un „punct zero” de la care pornește povestea româno-romă, care nouă ne-a lipsit. Tot ceea ce am auzit cu toții de când ne știm, este că romii sunt răi, că trag țara în jos s.a.m.d. Pe romi îi vedem că au fost la marginea societății tot timpul, dar nu a existat un context în care să înțelegem cum s-a ajuns în situația asta. La fel e și cu un om, dacă ne uităm la contextul său familial, de unde vine, putem înțelege mai bine care sunt perspectivele lui, unde poate să ajungă și chiar cine este, uneori.
Golurile din istorie
Cred că pe noi, ca țară, ne-ar ajuta să știm mai bine istoria noastră și să înțelegem că lucrurile sunt mult mai complexe, și nimeni nu deține adevărul absolut. Am ajuns să mă întreb de cine este scrisă istoria și a cui istorie este spusă, desigur. Tocmai de aceea avem nevoie de diversitate în spunerea poveștilor.
Astăzi, o mare putere în Stat este Biserica, ea deține o mare putere politică, cum am văzut și la referendumul de anul trecut și în încercările lor de a impune interzicerea avorturilor s.a.m.d. Și desigur, în perioada sclaviei romilor, pentru că cea mai mare deținătoare de sclavi romi a fost Biserica. Mi-ar plăcea, spre exemplu, ca la toate mănăstirile astea din Moldova cu care ne mândrim așa de tare, să fie plăcuțe istorice care să vorbească despre sclavii pe care i-au deținut, să știm că atâtea mănăstiri foarte mari au fost întreținute prin munca sclavilor romi.
Cred că ne-ar face foarte bine să cunoaștem aceste evenimente. Când și-au pornit drumul spre eliberare, foarte mulți romi au fost deposedați de către boieri până și de hainele pe care le purtau, au plecat efectiv goi. Consider că acest decalaj între romi și români este important istoric, pentru că nu am reușit vreodată să ne egalizăm, poate doar puțin în perioada comunistă, dar cu foarte multe pierderi.
Definirea identității rome astăzi
Consider că nu este necesar să ne definim identitatea romă prin traumele prin care am trecut, adică sclavie, Holocaust și discriminările sistematice de care suferă romii. Consider că identitatea romă nu poate fi definită doar de o persoană, și nu sunt eu în măsură s-o definesc. Pot să spun doar ce reprezintă pentru mine identitatea romă. Pentru mine se referă la puterea de a continua, necesitatea de a-ți spune povestea, și de a onora poveștile strămoșilor mei, care au fost sclavi în țara asta.
Aș mai vrea să spun că această poveste nu este importantă doar pentru romi, ci și pentru noi, ca oameni, ca țară, noi ca europeni. Unul dintre istorici zicea că această sclavie ar fi fost cea mai îndelungată din lume.
Hopurile din drumul spectacolului „Marea rușine”
Am întâmpinat multe reticențe din partea unor instituții, am fost cenzurată, mi s-a spus oficial să nu folosesc cuvântul sclavie, ci să folosesc cuvântul robie, pentru că suna mai puțin serios decât ceea ce a fost într-adevăr, și anume că niște oameni erau considerați niște proprietăți ale altor oameni.
Am fost făcută să mă simt de foarte multe ori mai puțin decât orice alt artist, pentru că am ales să spun povestea asta. Aș putea să pariez că dacă această poveste ar fi fost spusă de un nerom cu un anumit nume, nu ar fi întâmpinat atâtea reticențe, însă cum știm, la noi în țară încă există nepotisme și alte interese, mie mi-a fost mai greu decât altor artiști. Și faptul că nu sunt o actriță angajată la un teatru de stat a fost unul dintre factori.
Un proiect independent într-un teatru de stat
Sunt artist independent de 10 ani, și, în timp ce încercam să fac loc unui proiect independent într-o structură de stat, mi s-a spus de foarte multe ori că este imposibil, și așa și este. Am reușit să fac asta timp de un an de zile cu spectacolul “Marea Rușine”, să strâng oameni în sală, romi, neromi, să vadă o poveste care, sper eu, ne aduce mai aproape unii de ceilalți. După cum știți, anul acesta au fost tăieri bugetare destul de mari, nu știu cum voi mai reuși să-mi joc piesa, aceasta este și dorința mea cea mai mare, ca piesa să aibă continuitate.
Spectacolul „Marea Rușine” a fost primit de public absolut extraordinar. Am fost întâmpinată de emoția oamenilor după ce au văzut spectacolul, de rușinea unora după aflarea acestei povești, de emoția părinților romi, de exemplu, care nu au avut ei înșiși niciodată ocazia să afle despre ei, și posibilitatea de a-și aduce copiii să vadă o poveste care, în sfârșit, nu vorbește despre romi ca despre niște ne-oameni, ci vorbește despre noi, din perspectiva noastră, din perspectivă romă.
„Bilet de iertare” – continuarea poveștii
Am găsit povestea filmului după ce am terminat de scris piesa „Marea Rușine”. Mi-am dat seama în momentul acela că îmi doresc sa fac un film despre acea poveste. La scurt timp, mi-am documentat mai bine povestea pe care am găsit-o în memoriile lui Sion, unde el relata că robul Dincă, născut din mamă sclavă și tată boier, prin moartea sa, a adus mai repede abolirea sclaviei romilor în Moldova, că viața lui a contat.
Am scris scenariul unui lungmetraj, pe care sper să am ocazia să-l realizez în viitor, însă finanțarea pe care am obținut-o mi-a oferit ocazia să produc în acest moment un scurtmetraj - “Bilet de iertare”, produs de Mobra Films și Asociația Untold Stories. Sper ca scurtmetrajul să deschidă calea pentru realizarea lungmetrajului cândva.
Procesul de documentare
Documentarea a început încă de la piesa de teatru „Marea Rușine”. O să enumăr câteva cărți scrise de istorici romi și neromi: „Romii. Sclavie și libertate” de Petre Petcuț, “Robia țiganilor în țările Române: Moldova: Rromii din România: studii și documente istorice” de Vasile Ionescu, ,,Țiganii in istoria României” de Viorel Achim. Am colaborat cu o cercetătoare romă, Luiza Medeleanu, care m-a ajutat cu mai multe informații.
Sunt foarte multe lucruri care țin de acel context în care era efectiv normal să deții oameni. În familiile înstărite, te nășteai și îi primeai ca moștenire. Pentru ei, era efectiv normal să aibă sclavi și să-i considere lucruri, pentru ei era normal să facă licitații, să cumpere și să despartă copii, deși erau ortodocși și credeau în Dumnezeu.
Este foarte interesant că termenul „țigan” este legat de cuvântul sclav. Nu numai romii erau sclavi, ci și tătarii, iar „țigan” definea un termen de natură socială, și nu neapărat etnic. Foarte multe din căsătoriile timpurii au început în sclavie, pentru că boierii luau fetele virgine pentru petreceri, iar căsătoria era metoda prin care părinții încercau să își protejeze fetele: „Nu boierule, ea este promisă.” Desigur, aceasta practică nu ar trebui să mai existe astăzi, și o condamn.
Filmul, un parcurs similar spectacolui?
Sper să am mai mult noroc cu filmul, adică să întâmpin mai puține reticențe decât am întâmpinat cu spectacolul. Sper ca filmul să ajungă la cât mai mulți oameni.
Îmbunătățiri, dar nu rezolvări
Cred că e minunat că avem acum posibilitatea să aflăm despre situații de viață și perspective cât mai diverse, despre obstacolele pe care le întâmpină persoanele gay, trans, femeile care sunt abuzate sexual. Însă nu putem spune că avem diversitate în poziții de putere, sau posibilitatea de a da microfonul oamenilor să-și spună povestea ei înșiși.
Evenimentul de anul trecut cu referendumul anti-gay e un semnal de alarmă pentru noi ca țară. Faptul că s-a făcut împotriva comunității gay îmi spune mie că s-ar putea face oricând împotriva comunității romilor sau a cine știe cărui alt țap ispășitor. Cred că și noi, ca minorități, ar trebui să fim poate mai uniți. Sunt câteva povești mai vizibile, însă nu suntem încă unde trebuie. Avem perspective diverse mai degrabă în bulele noastre restrânse, nu cred că se întâmplă asta la un nivel macro.
Via internet și artă
Cred că internetul a contribuit la această schimbare, faptul că putem avea acces la mai multe surse, și nu doar la un singur tip de informații. Arta, desigur, a fost întotdeauna modul cel mai bun de a aduce oamenii mai aproape și a descrie realități din locuri diverse.
Exerciții de acceptare, împotriva prejudecăților
Să îi prezinți pe oameni ca oameni, punerea accentului pe lucrurile care ne unesc, nu pe cele care ne despart. Posibilitatea de a avea aceste întâlniri între noi și de a ne asculta fără să facem un top al suferințelor. Nu este eficace să exagerăm către nicio extremă. Nu prezentăm toți romii ca pe niște răufăcători, dar nici nu putem spune că toți românii sunt rasiști. Situația e mult mai complexă și cred că trebuie privită ca atare.
