Andrei Cohn e greu de prins. Si asta e bine, pentru ca te face sa iti doresti si mai mult o discutie cu el. In cazul acesta, despre cum 5 perechi de blugi Levi’s compenseaza influenta comunismului asupra lui. Si despre filmul pe care tocmai l-a facut. Si despre statutul artistului in publicitate.
Daca in primul lungmetraj, ”Acasa la tata”, protagonistul nu isi gasea locul si oscila intre doua lumi, in ”Arest” este condamnat fara voia lui intr-o lume cu un regulament de ordine interioara. Dezbracat la propriu la inceputul filmului, pe o plaja de nudisti, arhitectul Dinu, ramane dezgolit de orice instinct de aparare in fata tanarului tortionar Vali, in arestul Militiei. Aproape toata actiunea filmului se petrece intr-o singura camera inchisa, rezultata parca din clivajul unei tari inchise.
Arest a avut premiera internațională în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary si poate fi vazut in cinematografele din Romania din 20 septembrie.
Arta – o forma de reprezentare a sinelui
Eu eram intr-o scoala de arta si nu doream sa-mi exersez latura creativa, cred ca asta se aplica inginerilor care cand auzeau despre “departamentul de creatie” transpirau de emotie, le cresteau niste Conversi in picioare si incepeau sa dea din cap pe Fatboy Slim, in schimb aveam mare nevoie sa-mi platesc facturile.
Mi-am dorit de mic sa fac “arta”, atunci cand mi-am dat seama ca nu o sa termin scoala generala daca nu fac ceva sa scap de romana si matematica, iar liceul de arte plastice era salvator. Aveam o oarecare dexteritate la desen, pe care multi o confunda cu talentul si am reusit sa intru. Apoi competitia cu colegii m-a impins pana in facultatea de arte plastice.
Altfel, arta in adevaratul sens are o mica legatura cu toate astea. Foarte tarziu am descoperit dorinta intima de a cauta o forma de reprezentare pentru cate ceva din mine insumi.
Arta in publicitate
Daca te uiti astazi prin portofoliile oamenilor din publicitate dai peste numitele cazuri si pare ca agentiile duduie de oameni mistuiti de subiectul “Omenirea, incotro?”, nu pare necesar niciun switch, dar din pacate eu n-am gasit in munca mea de zi cu zi atatea sanse sa-mi salvez sufletul si am ajuns sa fac filme, care n-au nicio legatura cu publicitatea.
Acum mai multi ani gaseai in agentii tot felul de oameni cu diverse preocupari, sociale, culturale, sportive, pe care industria de publicitate a ajuns sa le integreze in mod perfid, in aceeasi maniera in care teambuilding-ul incearca sa integreze si relatiile amoroase sau prietenia in procesul tehnologic al cooperativei. Nimic din toate astea nu se vede mai departe de festivalurile de publicitate, dar ajuta dintr-o perspectiva de human resource.
“Sigur ca pot sa mut logo-ul de o suta de ori, de vreme ce tocmai am contribuit la emanciparea unei X categorii sociale, aflate pana la venirea mea si a brand-ului Y in bezna. E un pret prea mic. Nici salariul sau orele de program nu conteaza.”
Cata risipa ar fi ca cineva sa se deconecteze cateva ore pentru pasiunea lui de la cauza ciocolatei care-i plateste ratele? Nu mai vorbesc ca-si gaseste omu’ fericirea-n alta parte si-si ia lumea-n cap, Doamne fereste.
Scenarist din doi in doi
Primul si al treilea scurtmetraj au fost scrise de mine, astfel pare ca fac unul scris de mine, unul scris de altcineva. Sau poate e o chestiune de par, impar. 1, 3, 5 scrise de mine, 2 si 4 scrise de altcineva. Cand ajungi sa regizezi scenariul altcuiva trebuie initial sa gasesti o perspectiva din care sa fie foarte relevant pentru tine, sa te mane-n lupta, si asa dispare diferenta fata de situatia in care regizezi un text scris de tine. Tehnic, nu simt decat o mai mare rezerva sa modific lucruri pe parcurs. Nu din politete fata de scenarist, dar imi apare o suspiciune fata de mine si nu mi-e clar daca nu-mi iese mie sau e scenariul de vina. Cand e scris de mine sunt mai relaxat cu asta si tai orice.
Motivatiile din spatele scenariului
Nu am motivatii foarte intelectuale, curiozitatea este cea mai importanta motivatie pentru mine. In general ma preocupa sa inteleg diverse evenimente dintr-o perspectiva empatica, subiectiva, mai putin dintr-una istorica. “Dezastrele razboiului” de Goya, “Shoah” lui Lanzmann, “A Short Film About Killing” a lui Kieslowski, de exemplu, sunt opere puternice despre crima intr-un anumit context, dar despre abominatia anilor ’80 in Romania nu am gasit nimic convingator si atunci am incercat sa-mi reprezint singur o varianta plauzibila a ceea ce s-a intamplat.
Influenta comunismului
Am cinci perechi de blugi Levi’s si imi cumpar in continuare, ma uit in continuare ca prostu’ la etichete colorate prin supermarket-uri si ma gandesc sa raman in strainatate chiar si cand calatoresc in Bulgaria. Nu e nimic in mine care sa nu fie influentat de comunism. N-am avut mecanisme de aparare. Eram mic si nu speram sa traiesc altfel, deci nici nu ma gandeam sa ma apar intr-un fel. Cat despre daca n-as fi trait in comunism, poate ca eram comunist astazi. Cine stie, orice e posibil, oamenii pot sa fie foarte prosti.
Rolul improvizatiei
Libertatea de improvizatie si-o iau actorii singuri atunci cand se simt pe un teren sigur. Libertatea apare in conditii de siguranta si nu le-o dau eu, si-o iau singuri cand se simt in confort cu ce au de facut.
Datoria mea este sa-i fac pe actori sa se simta acoperiti de scenariu. Improvizatia nu inlocuieste munca, nu astupa gaurile, este un cadou atunci cand lucrurile sunt facute cum trebuie. E in plus, nu in loc de. Ideal, atunci cand lucrurile functioneaza, poate chiar sa inlocuiasca lucrurile cele mai bine puse la punct, de care esti foarte multumit, la care ai muncit cel mai mult. Ochi sa ai. Atunci cand inca pictam imi aduc aminte ca se intampla des sa muncesc fara succes cateva zile si apoi sa iasa ceva bun, care nu era tocmai lucrul pe care il anticipam, dar asta nu se intampla niciodata in prima zi. Prostii. Pe de alta parte, Sidney Lumet spune ca daca nu iese din prima dubla e foarte greu sa mai iasa dupa. Habar n-am, asa cred eu.
Regizori preferati
Ii apreciez pe toti. Ma refer doar la cei care isi propun sa faca filme, nu bani sau alte chestii. De curand cineva mi-a spus o vorba care-mi place foarte mult. “E greu sa faci filme proaste, daramite bune.” Asa este, este o intreprindere foarte complicata.
Repetitiile intr-un spatiu inchis
Repetitiile au durat cateva luni si nu au nimic spectaculos in afara de durata. De obicei se repeta mai putin. Am avut noroc.
Nu stiu ce sa spun despre spatiu, cred ca intrebarea vine dintr-un interes vis-a-vis de eventuala monotonie. Nu am simtit asta, sunt multe indeletniciri intelectuale care se petrec intr-un spatiu limitat fara sa fie amenintate de spectrul monotoniei.
Terapia pe de o parte, care se practica intr-un spatiu foarte restrans, si pe de alta munci care se petrec sub cerul liber si sunt relativ monotone. Ma gandesc la agricultura in perioada culesului, de pilda. Probabil ca nu sunt eu initiat si agricultorul mi-ar putea spune ca miscarea Soarelui pe cer il pune in relatie cu cosmosul. Nimic nu e monoton daca te intereseaza. Noi am avut discutii interesante, nu am simtit ca spatiul ne ingradeste.
Casting-ul
Nu am scris cu actori in minte, dar sunt fete care m-au urmarit, nu neaparat una pentru fiecare rol. Alexandru Papadopol este un actor extraordinar pe care il cunosteam, iar Iulian Postelnicu este un alt actor extraordinar pe care nu-l cunosteam, dar am avut noroc sa-l vad in filmul lui Radu Muntean, “Un etaj mai jos”.
Nu fac casting, ma uit la filme, merg la teatru si incerc sa-mi imaginez cine ar putea sa fie potrivit, dupa care il invit sa facem niste repetitii. Asa a fost si in cazul lui Iulian. Asta nu inseamna ca n-o sa ajung niciodata sa fac casting, oricat de tare imi displace. Acum ma gandesc la un film si sunt cam speriat ca n-am pe nimeni in minte.
Post-productia
Pot sa spun doar ca nu ma omor dupa partea de post-productie. Dupa scenariu, repetitii si filmare am mare parte din raspunsuri, iar la post-productie trebuie sa le fac film. De multe ori am spus ca dupa ce termin filmarea nici nu simt neaparat nevoia sa si montez ce am filmat, dar am niste obligatii contractuale. Glumesc, dar simt ca aventura s-a terminat si incepe alt tip de munca.
Berea de dupa repetitii
Nu ne-am detensionat niciun pic. A fost frig si incordat. Eu inca nu m-am relaxat. Nu stiu cum au facut ceilalti, dar eu am apelat la cea mai clasica dintre solutii si cred ca asta este punctul de convergenta cu publicitatea. O bere in fiecare seara imediat dupa filmare, asa cum fac si dupa o zi mai grea in publicitatate.
Finantarea filmului
Concursul Centrului National al Cinematografiei, cateva brand-uri care ne-au sustinut, le multumesc tuturor, prima mea de regizor de la filmul anterior. Cam asa reusesc sa se finanteze cele mai multe din filmele romanesti.
Colaborarea cu Anca Puiu
A decurs grozav, suntem foarte buni prieteni inainte de a fi regizor si producator.
Posterul
Ilustratia pentru posterele filmelor mele de lungmetraj, “Acasa la tata” si “Arest” este facuta de Vali Petridean. Si lui ii multumesc foarte mult. In linii mari este vorba de un Hieronymus Bosch, tricolor, strident, zgomotos, caricatural si idiot, maniera in care eu imi reprezint comunismul anilor ’80 in Romania.
Premiera de la Festivalul Karlovy Vary
Comunismul a imbracat forme destul de diferite in tarile din jur. Pentru ei era destul de surprinzatoare maniera absurda in care cineva putea sa fie saltat si apoi sanctionat fara niciun motiv. In Cehoslovacia, aparent represiunea mima o forma de rigoare. Existau, evident, procese, incadrari si abuzuri, dar inteleg ca au incercat sa normalizeze cumva oroarea sovietica, sa creeze un cadru legal si un set de proceduri mai previzibile. In Romania regulamentul de ordine interioara al arestului si penitenciarelor acoperea perioada de arest cu doar cateva pagini, lasand la indemana oricarui analfabet “procedurile”.
Traseul filmului in tara
Fac toate astea, iar relatia mea cu turneul este cand mai buna, cand mai rea. Se intampla sa am discutii bune, si atunci ma simt mai bine, si momente mai proaste cand lucrurile nu se leaga. Nu e un film dupa care sa-ti doresti sa vorbesti imediat cum se termina.
