[Din spatele camerei] Andrei Lupu. Viseaza la documentare cu porumbei si ceai, dar filmeaza in mina si produce filme cu Fortele Speciale

Andrei Lupu e unul din cei mai pasionati oameni pe care i-am intalnit, cand vine vorba de film, documentare, videoclipuri. Vorbeste cu o viteza ametitoare, ca e greu sa-i urmaresti toti pasii fara sa te intrebi, bai, dar tu cand ai avut timp de toate astea? Vrea sa filmeze un documentar cu porumbei, dar produce filme de actiune cu Fortele Speciale, ar vrea sa filmeze povestea ceaiului, dar intre timp a coborat pana in mina la 930 de metri, ar vreasa faca mai mult pentru industria filmului din Romania si muzica underground de aici, dar tot ce i-a iesit a fost o casa de productie. 

“Incercam sa cream in jurul nostru o comunitate de oameni talentati, incet-incet as vrea sa construim o infrastructura pentru filmmakers cum am vazut si in Londra”. 

E proaspat revenit din Londra cu ganduri mari de productie si nu numai in lumea filmului de aici si l-am prins in cel mai febril punct al carierei lui de director de fotografie, asta pentru a nu mai crede lumea ca el se ocupa de imaginea unui magazin.

Primul contact cu imaginea

Am avut norocul sa-l am pe tata sunetist la TVR, era perioada in care TVR-ul producea foarte multe filme si ma lua de mic pe platou cu el. Pe la cinci, sase ani, iti dai seama, nu intelegeam nimic. Pe masura ce am inceput sa cresc vedeam lumini, agitatie, lume multa. Cred ca era in perioada in care s-a tras serialul Ochii care nu se vad, si mai amintesc si de Capul de zimbru al lui Margineanu. Mai era unul cu George Mihaita si inca un film de-al lui Blaier.

Nu am fost hotarat pana in clasa a 12-a in ce directie mi-ar placea sa merg. Am terminat liceul de electronica, dar cu tot ce am ramas din aceasta experienta este ca stiu sa stiu sa schimb un bec, nu eram si nici acum nu sunt foarte tehnic. Iar in ultimul an m-am hotarat sa dau la UNATC la imagine, iar taica-miu a facut o criza de nervi. 

Cum de nu te-ai dus pe sunet, ca tatal tau?

Foarte buna intrebare... sunt pasionat de sunet, dar nu as putea sa spun nici acum de ce m-am dus spre vizual, desi iubesc captarea si procesarea de sunet. Taica-miu mi-a spus ca fara o pregatire serioasa nu se intra la facultate, asa ca m-am apucat sa fac meditatii, nu voiam sa stau pe bara.

Dupa ce m-am consultat si cu cel care m-a pregatit pentru admitere, am decis sa merg spre o scoala privata, unde sa pot si lucra in timpul liber, asta pentru ca la vremea aceea UNATC-ul nu te lasa sa si lucrezi in acelasi timp cu primii ani de facultate,  asa ca am mers spre Universitatea Hyperion, care n-a fost o scoala rea. Chiar m-a ajutat foarte mult pentru ca m-a lasat sa lucrez in paralel si am avut colegi tari cu ceva experienta in domeniu de la care am avut ce invata.

Aveai camera ta la momentul ala?

Nu. Primul job a fost la o casa de productie mica, care facea emisiuni auto, moto si talk-show-uri politice pentru TVR, Prima TV, Antena etc. La 19 ani sa ai un job sa testezi masini... iti dai seama, in prima zi m-am dus la birou, m-au intrebat daca am permis si sa aleg una din cele 3 masini decapotabile pe care le aveam la test. Tremuram tot, iar in prima zi de lucru am reusit sa sparg doua cauciucuri si am ramas pe caramizi peste noapte pe Transfagarasan. Am ajuns faimos si subiect de facut misto in presa auto pentru asta.

Dar visul meu era sa fac film, documentar si videoclipuri muzicale. Tot timpul am vazut televiziunea ca pe un compromis, pana ajung acolo. Intre timp am avut si o perioada de freelance, in 2009- 2010, dupa cei 4 ani de facultate, unde am lucrat la mai multe emisiuni. Am lucrat aproape cu toate televiziunile mai putin cu Pro Tv, care probabil face totul in-house.

Primul documentar

Primul contact cu filmul si documentarul a aparut, cumva ironic, in televiziune. Era concurs pentru pozitia de cameraman in TVR . Evident ca nu ma interesa dar taica-miu m-a incurajat, mi-a zis ca la TVR o sa invat foarte multe. Eu aveam oroare de televiziuni, mai ales de TVR, stim cu totii imaginea imbatranita de la TVR. Ma intrebam ce sa caut eu acolo... Iar taica-miu a insistat sa merg la filmarea asta, incepea o emisiune noua pe Cultural, Ziduri si Umbre se numea, era un documentar despre istorie si arhitectura, cladiri vechi si personajele din jurul lor. Se intampla in 2010 si se filma la Palatul Stirbey. Am ramas fascinat, am ajuns acasa cu gandul ca eu vreau in TVR. Nu am vazut nicaieri asa desfasurare de forte, foarte multe lumini, masini de fum, steady, costume de epoca, ceva diferit fata de ce-mi imaginam eu. Asa ca brusc m-am sucit ca vreau in TVR.

Eram 117 candidati pe 4 locuri si am reusit sa intru. Am avut noroc de un concurs cinstit, doar ca nu era chiar roz viata in TVR. Trebuia sa demonstrezi ca esti apt sa faci documentare, au urmat vreo 7 luni de probe. Proba de foc pentru cameramani era Jurnalul Cultural, ne trimiteau sa faca buletinul de stiri de pe TVR Cultural, ceea ce ma atragea dar era plictisitor pentru ca trebuia sa faci stiri si nu prea era loc de creatie. Toata lumea ii spunea Al Jazeera Jurnalului Cultural si era evitat cam de toti cameramanii. Intre timp am prins sansa sa fac un documentar, se chema Amintiri din Anticamera Mortii, (regia Raluca Rogojina) si ilustra un caz de crima foarte faimos in Romania, ce a fost ascuns in perioada comunista. Pot spune ca am dat lovitura cu documentarul ala pe TVR, pentru ca atunci m-a remarcat lumea.

Ce ai facut special acolo?

Faptul ca am venit cu un aer nou, eu si cativa pustani angajati noi, am reusit sa impulsionam niste oameni si sa mai iesim un pic din “standardul” TVR . Cred ca in orice domeniu apare la un moment dat plafonarea, nemaiavand challenge-uri si totul mergand liniar. E confortabil sa stii ca iti merge salariul luna de luna pana la pensie indiferent de nivelul la care livrezi ce ti se cere.

De aia mi-am dat demisia de doua ori din TVR, pentru ca imi spuneau oamenii ca ajung fix ca cei pe care ii criticam, incet incet ma acapara sistemul. Revenind, am ajuns sa ma bucur de mici lupte castigate cu angajati ursuzi care nu ma ajutau cu diverse pentru ca n-aveau chef!

TVR este un stat in stat, sefi peste sefi, 1000 de departamente, multa birocratie, totul e lent. Cand ceream ceva si primeam raspunsuri de genul “Cine esti tu sa-mi ceri mie X?”. Intrebarea mea era “cine e seful tau?”, ma duceam la respectivul iar in doua ore primeam ce doream pentru ca de obicei mai sus gaseam mai multa intelegere. Astea erau micile mele victorii si satisfactii la inceput.

Ma loveam mult de “nu vreau, nu se poate”. In TVR gasesti cei mai buni oameni din televiziune, dar si cei mai prosti, toti la un loc. Am gasit niste oameni fabulosi cu care am lucrat, de la care ma invatat foarte multe, mi-au dat mana libera cand era de inovat. Am avut acces la aparatura la care nu reuseam sa ajung singur, am avut sansa sa lucrez pe niste proiecte foarte misto, cu echipe faine. Iar la Cultural am inceput sa fac documentare si filme de televiziune.

Experienta TVR

Pot spune multe lucruri pozitive despre TVR, asta dupa ce am discutat  cu mai multi prieteni de la alte televiziuni. In primul rand, programul este mai mult decat civilizat. Dupa 8 ore, chiar daca esti in mijlocul unui interviu poti pleca daca vrei, ceea ce nu se intampla nicaieri altundeva. Odata mi-au plecat asistentii in mijlocul filmarii deoarece se terminase programul. De fapt nu se terminase, dar lor nu le comunicase nimeni modificarea din program.

De ce e nevoie de multi oameni? Cred ca e o chestie de precautie, in cazul in care se strica ceva. Dar de fapt, sunt prea putine proiecte. Daca ar face in ritmul PRO TV- ului productii, ar fi prea putini oameni. Am stat acolo 6 ani si jumatate si stiu ce vorbesc. Nu se fac mai multe productii pentru ca nu sunt bani, guvernul nu aloca destui bani sau sunt prost gestionati.

Referitor la bani, castigam foarte prost in TVR, intr-adevar sunt unii care aveau salariul dublu sau triplu fata de mine, si ii vedeam pe acolo de doua, trei ori pe luna. Cineva i-a bagat pe pozitia aia si aia a fost. E usor sa te frustrezi intr-un mediu ca asta. Dar era OK pentru ca lucram in paralel si ca freelancer, faceam emisiuni pentru alte televiziuni ceea ce era impotriva regulamentului. Mi-a fost tolerata treaba asta pentru ca le-am spus din prima ce voi face pentru ca nu-mi ajung banii si faceam treaba impecabil in TVR. Si asa am gasit reteta castigatoare: in TVR faceam proiecte misto si invatam meserie, in privat faceam bani.

Oamenii faini din TVR 

Bogdan Serban Iancu e unul dintre ei, avem in comun pasiunea pentru istorie si Familia Regala a Romaniei.  Prin TVR am ajuns sa lucrez cu Familia Regala, sa-i insotesc pe Principe si Principesa in vizite externe. In locurile in care am ajuns prin TVR, nu as fi ajuns niciodata. Imi aduc aminte de mina Anina, unde am coborat la 930 de metri sub pamant sa fac un documentar. Nu stiu cine are sansa asta. Sau sa mearga pe o nava de lupta.

Oricat de blamat e TVR-ul, sa nu uitam ca face ce nu fac ceilalti: cultura. Televiziunile comerciale merg mai mult pe chestii care vand. Daca vrei sa faci un documentar  despre o casa veche si nu a locuit Nicoleta Luciu in ea nu il vinzi la televiziunile comerciale. Nu vreau sa dau in nimeni, dar de asta cred ca e importanta Televiziunea Romana, pentru ca pe cultura nu prea se baga nimeni altcineva si fara cultura…

Si in TVR ti se cere audienta?

Eu am fost cameraman si apoi director de imagine in TVR, iar audienta, content, bugete sunt chestii care tin mai mult de producatori sau de redactori. Dar asta nu inseamna ca nu mi-am iesit adesea din “fisa posului”. Cel mai adesea ma implicam la location scouting si motivarea echipei: Inainte de un proiect mare trebuia sa fac asta pentru ca o buna parte din oameni si-au pierdut placerea de a lucra si nimic nu e mai rau decat sa lucrezi cu oameni pe care nu ii stimuleaza nimic.

Inainte de a incepe filmarile la Crima si pedeapsa, un coleg mi-a zis asa: “Andrei, tu esti director de imagine, tie iti apare numele mare pe generic, eu sunt unul din aia o mie, de nici n-apuci sa ii citesti numele, ce-mi iese aici?”. Nu am avut ce sa-i raspund. Realizasem ca isi pierduse pasiunea. Uitase ca lucra intr-o televiziune, care e in sine ceva foarte tare. Dar lucrurile astea nu tin de foame.

Cum ar putea fi combatuta blazarea asta?

Sunt trei stimulente care functioneaza in viata: banii, frica sau placerea. Din astea trei motive te apuci sa faci ceva. Cumva sunt toate conectate intre ele.

Si pe tine care te stimuleaza?

Pe mine tot timpul placerea. E un lucru care ma aduce constant in niste momente foarte neplacute din punct de vedere financiar, dar nu as schimba nimic daca ar fi sa o iau de la capat, pentru ca mai ales din momentele astea am invatat cel mai mult.

Productii independente si freelance

Primele chestii grandioase pe cont propriu au fost facute in perioada in care am lucrat cu violonistul Alexandru Tomescu. Am fost in 3 turnee cu el. Printre oamenii minunati cu care am lucrat a fost si Oana Dragulescu, eram colegi in TVR dar si in afara TVR. Am lucrat cu ea mult pe muzica clasica, filmam concerte sau portrete pentru diferiti muzicieni, cred ca am peste 100 de concerte filmate doar la Ateneu.

Apoi au urmat documentare in domeniul muzicii clasice, apoi documentare sociale. Bugetele nu erau mari asa ca lucram in echipe mici sau singur. De multe ori faceam si sunet si imagine, eram si asistent, ocazional si regizor. Asa am ajuns sa stiu sa fac orice pe platou. Mai putin machiaj. Treaba asta m-a incurajat sa merg si spre alte directii. In domeniul asta trebuie sa stii sa faci de toate, adapteaza-te, astia sunt banii, echipa esti tu, take it or leave it. Se gaseste oricum altul sa faca treaba asta. Mi-am dat seama destul de repede ca sunt baiat descurcaret, nu sunt omul care sa stea la un job doar de dragul unui venit constant si nici nu am nevoie pentru ca pot trai OK din viata de feelancer. Nu a urmat mult pana mi-am dat demisia din TVR. M-am intors ca s-a promis o schimbare, investitii in aparatura, filme si documentare. N-a fost chiar asa.

A 2-a mea plecare din TVR a fost in 2018, cand am luat decizia sa ma mut in Londra. Imi doream provocari mai mari ca DOP, locuitul in Londra era un vis mai vechi de-al meu si am zis ca acum e momentul. Apropo, nu-mi place titulatura de director de imagine. Este gresita. Este director de fotografie, nu de imagine. Ia analizeaza un pic: cum se cheama in engleza? Director of photography. Cum e in italiana? Direttore de fotografia. Cum e in franceza? Directeur de photographie. Ce e aia imagine? Am vorbit cu oameni care nu sunt din domeniu si au crezut ca eu ma ocup de imaginea unui magazin. Exista un DOP vechi la noi care se semna director de fotografie (Alexandru Intorsureanu). Ma mai semnez si eu asa, pentru ca-mi place cum suna.

O atractie ciudata catre durere

O buna parte din documentarele pe care le-am facut sunt facute in TVR. Imi plac foarte mult documentarele sociale, cu si despre oameni si cele de natura. Desi am facut destul de putine. Mi-am adus aminte de o serie de documentare pe care le-am facut pentru Adevarul, impreuna cu Andrei Craciun, cu supravietuitori ai Holocaustului. Tin minte interviul cu Andrei Calarasu, care a fost regizor de film, avea 94 de ani. Filmam si plangeam, nu am putut sa-mi controlez emotiile, a fost ceva atat de puternic si a fost primul impact adevarat cu documentarul. Mi-a lasat niste gauri in mine, erau zile cand ma trezeam gandindu-ma la el si mi-am zis ca mai vreau sa fac.

Am facut un documentar despre Canalul Dunare - Marea Neagra, iar personajul principal mi-a zis niste lucruri fantastice. Nu stiu cum  s-a intamplat, dar au inceput sa ma atraga chestiile dureroase si triste, e o atractie foarte ciudata. Imi place sa-i vad pe oameni ca se descarca si sa captez energia aia. A urmat apoi o serie de documentare cu un ONG din Baia Mare, care ajuta multe persoane nevoiase. Doua din ele au fost proiectate la Abbey Road Studios in Londra la un eveniment caritabil si s-au strans aproape un milion de euro in seara aia.

Am primit apoi un mail in care mi se spunea ca inclusiv presedintele Bancii Mondiale a plans, iar nevasta lui nu-l vazuse niciodata plangand. A fost o chestie care m-a facut si pe mine sa fiu mai furios pe lumea in care traim, cand imi aduc aminte de copiii din Maramures si conditiile in care traiau. La fel, in cazul documentarului din mina Anina. Dupa ce inchideam camera, ramaneam cu intrebari, oare ce face omul asta acum? Eu ma intorc in Bucuresti, ma duc acasa si dorm. Dar omul asta cu gaura in acoperis ce face sau cand se inchide mina asta in doi ani? Copilul asta ce face cand creste mai mare?

Am inceput sa-mi iau tot felul de probleme asupra mea, imi doresc sa ajungem sa traim intr-o lume mai buna. Nu stiu cum pot sa fac chestia asta., nu-mi place gandul ca sunt prea mic pentru a face ceva. 

Documentarul Holograf

Am primit proiectul de la un coleg care se stia cu ei si mi-a spus ca urmau sa faca 35 de ani de cariera. Mi-a schimbat foarte mult opinia despre Holograf si muzica de radio din Romania. Eram destul de elitist cu muzica. Ii respect foarte mult. Au o poveste de viata fabuloasa, sunt muziceni deosebiti, niste oameni fara figuri. I-am insotit in turneu in cateva orase. E unul din marile plusuri in meseria asta. Apuci sa cunosti niste oameni pe care-i vezi numai la televizor. Ca o chestie de can-can, Vrabete, basistul a avut bass-ul lui Paul Simonon de la The Clash, how cool is that?

Piata de documentar autohtona

Avem  multi oameni fabulosi care fac documentare si pot sa confirm lucrul asta dupa aproape un an de stat in Londra si luat contact si cu piata de acolo. Si ies fabulous documentarele, pentru ca nu se apuca nimeni de documentare ca sa le vanda, pur si simplu din pasiune. Si ajungem din nou la bani. Tot timpul am avut idei sa fac productii si nu am avut bani. In Romania e inca la inceput ideea de a sponsoriza pe cineva sa faca un film sau un documentar fara sa astepte ceva in schimb. In afara e altfel. Sunt foarte multi oameni carora pur si simplu le face placere sa stie ca au contribuit si ei la ceva.

E o chestie de cultura. Gandeste-te si la chestia cu donatii, suntem inca la inceput, nu sunt ca in afara, unde oamenii fac chestia asta de zeci de ani. In momentul de fata daca as vrea sa fac un documentar si as cauta finantare nu as sti exact la cine sa ma duc.

Nu am aplicat niciodata la CNC, pentru ca am fost indrumat de multi oameni sa nu fac chestia asta, pentru ca e un drum atat de lung si de multe ori nu duce nicaieri. Totusi, l-am intalnit acum cativa ani pe Daniel Sandu, e cel care a facut Un pas in urma serafimilor. El mi-a spus ca a aplicat zece ani la rand si intr-un final a primit banii pentru a face filmul. Deci se poate. Si a iesit un film fabulos. L-am cunoscut intr-un moment in care credeam ca nu se mai poate face nimic in Romania fara pile. Dar nu am mai incercat cu CNC, am ramas cu imaginea mea despre aceasta institutie e ca e un sistem greoi, invechit, in care ai extrem de putine sanse sa obtii o finantare. Dar anul asta o sa incerc si-ti spun mai tarziu ce-am reusit.

Wishful thinking la un ceai cu porumbei

Imi doresc foarte mult sa fac un documentar despre ceaiuri. Ideea asta mi-a venit acum vreo 10 ani, cand am descoperit si eu ceaiul si incurajam si eu ceaiul si sa iesim sa bem unul. Si am observat ca daca oamenilor le spui povestea acelui ceai, nu mai privesc chestia aia ca pe o fiertura. Mi-am dat seama ca oamenii au nevoie de poveste. Ar trebui sa merg pe plantatii, iar asta ar presupune ceva buget.

Si mai am o idee, dar m-am impiedicat de ceva tehnic. Am dus cu masina un domn la o cursa de porumbei si nu stiam multe despre asta. Stiu ca se foloseau in Primul Razboi Mondial, sunt unii medaliati, foarte destepti. Si el imi spunea ca porumbelul lui zbura pana in Republica Moldova si se intoarce singur. Am ramas fascinat. Ma gandesc la camere GoPro pus pe fata porumbeilor care zboara. Vreau sa pun 10 GoPro -uri pe 10 porumbei si aia e tot. Si inca unul pe care as vrea sa-l fac, dupa o idee a lui Andrei Bucureci de la formatia Crowd Control, s-ar numi This ain't a scene. Ar fi despre lupta pe care o duc oamenii din underground-ul muzical, ce trebuie sa faci ca sa supravietuiesti ca trupa. Iubesc muzica underground romaneasca si imi doresc sa ajut mai mult.

Drumul lung al lungmetrajul

Primul film la care am lucrat s-a numit “Zi ca-ti place”, in regia lui Cornel Mihalache, dupa o carte a lui Valentin Nicolau. Era un film de televiziune, cu distributie foarte buna, Mircea Albulescu si altii. Am fost director de imagine acolo alaturi de un bun coleg, Dan Constantinescu Jr..Pana pe la vreo 24 de ani, cand primeam un proiect, nu puteam sa dorm in noaptea dinainte. Imi puneam tot felul de intrebari. Dar in timp s-au dus toate emotiile. A fost echipa mare, s-a lucrat foarte misto, in mediu controlat.

Un avantaj la film e ca nu prea te astepti la situatii neprevazute. Versus, un documentar, unde depinzi de vremea de afara, iar echipa e mult mai mica, pentru ca nu poti inhiba oamenii cu care vorbesti. Nu te asteapta nimeni, ai doua secunde in care trebuie sa dai drumul la camera si asta te formeaza foarte bine.

Sunt DOP-ul care sunt acum, pentru ca am facut multe documentare. Am o viteza pe care multi nu o au. Vad lucruri pe care altii pana le remarca eu le-am si filmat Am ajuns sa fiu de la un tip foarte timid la unul foarte deschis. Au fost niste situatii delicate unde mi se spunea ca ma duc doar eu cu camera. Si am facut treaba buna. Acum imi place mult sa fac regia. Cred ca toti DOP-ii au la un moment dat gandul sa ajunga regizori, sa faca ei asa cum vad lucrurile. 

Directorii de fotografie autohtoni versus stranieri

Nu e o nicio diferenta dintre DOP-ii de aici si cei de afara. Aparatura e la acelasi nivel, avem camere bune, studiouri super dotate! Diferenta ar fi scoala, dar majoritatea DOP-ilor sunt autodidacti. Plus ca in momentul de fata filmele romanesti au o stilistica aparte care le face sa iasa in evidenta: cromatica, minimalismul, miscarile de camera, cadrele lungi, castronul de ciorba si faianta bleu. Glumesc :). Te uiti la filmele romanesti si le recunosti imediat, la fel cum recunosti un film din Nouvelle Vague sau neorealismul italian. Recunosti noul val romanesc. Plus ca majoritatea sunt filme profunde, care isi lasa amprenta asupra ta o perioada.

Rar am vazut un film romanesc care sa ma lase indiferent. Din pacate succesul limitat de care se bucura filmele noastre in Romania este rezultatul lipsei de cultura. Nu vorbesc de filmele comerciale. Aici e dezastru, romanii nu stiu sa faca filme comerciale bune. E trist ca Suge-o Ramona e cel mai vizionat film romanesc in 2018.

Avem filme elitiste si multe mizerii, ne lipseste mijlocul. Unde e o comedie romaneasca buna? Romanii au umorul, facem haz de necaz tot timpul, eu radeam cu maica-mea si la inmormantarea lui taica-miu doar ca sa ne mai indulcim viata. Dupa perioada comunista nu s-a mai facut nimic, tot la Nea Marin Miliardar te uiti.

Actori buni de comedie avem foarte multi. Uite ce succes au serialele cu umor ieftin, gen Las Fierbiniti. Genialitatea actorilor face serialul ala foarte bun. Cu Doua Lozuri, desi a fost un film bun, a fost un mare scandal, ca de ce banii pentru film au fost dati de Codin Maticiuc. Asta e problema noastra, cand iese un film bun de ce a dat bani X pentru el? Si s-a inceput o campanie pe IMDB in care romanii erau invitati sa dea note proaste filmului. Bine ca s-a terminat cu bine situatia aia.

Casa de productie e acasa

Nu asta a fost planul initial. In Londra mi-am pus in cap sa ma dezvolt pe partea de scenaristica, regie si sa caut sa lucrez ca DOP. Dar nu am putut sa ma tin de plan. In Romania ma stia multa lume, nu am probleme sa-mi gasesc ceva de lucru.

In Londra m-am trezit deodata ca un peste auriu aruncat din avcariu in ocean. Un ocean de posibilitati dar nu stiam de unde sa apuc. Cunosteam foarte putini oameni in lumea filmului in UK. Toti oamenii imi spuneau ca nu am cum sa traiesc ca freelancer in Londra, sa-m iau un job in paralel. Am incercat sa nu ascult oamenii aia si sa-mi vad eu de visul meu. Am inceput sa fac research si sa vad cum surpavituiesc pana o sa dau lovitura, ca sa zic asa.

Am trecut prin multe stari. Au trecut doua, trei luni pana s-a intamplat ceva, asta pentru ca eu nu am probleme sa intru in vorba cu cineva. Am mers cu o luna inainte si mi-am facut temele, stiam unde sa aplic, stiam de British Film Institute. M-am dus sa-mi fac conexiuni. Am mers la niste festivaluri de film, intalniri cu oameni din domeniu, am facut rost de contacte si de acolo a inceput totul.

In scurt timp problema nu mai era cum ajung sa fac proiecte, ci cum sa supravietuiesc pana la primul proiect platit. Primeam feedback foarte bun de la toti oamenii, imi spuneau ca sunt impresionant, dar nu aveam job-uri. Si nu intelegeam ce e in neregula cu mine.

La un moment dat m-am imprietenit cu niste DOP-i britanici. Le-am zis ca vreau sa lucrez cu ei si sa-mi spuna si mie de ce nu ma cauta nimeni pentru job-uri. Mi-au spus ca marea mea problema e ca stiu sa fac prea multe. Pentru ca eu, cu trei filme ca director de imagine, sapte videoclipuri ca regizor si producator, as fi fost mai bun decat ei, si nu ma puteau lua.

M-am lovit de aceasta mentalitate in UK, “fa un lucru, dar fa-l bine”. Asa ca in acea noapte mi-am facut cinci CV-uri. Unul de regizor, altul de producator, altul de DOP, altul de asistent etc. Pentru ca am intalnit la un moment dat niste oameni super tari, care mi-au zis sa le trimit CV-ul si l-am trimis din greseala pe cel de DP nu m-au ales. Pentru ca eu aplicam acolo la un job de asistent acolo si exista sansa sa fiu mai calificat decat DP-ul lor. Imediat dupa ce am facut CV-urile separate, mi-a aparut primul job, in care trebuia sa fac un videoclip, dar trebuia sa fac tot la el. Deci, chestia cu separarea nu era neaparat valabila peste tot.

La acel clip am facut de la location scouting intr-o tara pe care nu o stiam, la scenariu, regie, imagine tot. Dar primul proiect a fost cu Printul Charles. Pentru ca lucram deja cu Familia Regala in Romania, m-au chemat la o filmare cu Printul Charles, in primavara 2019. 

Iar primul film pe care l-am primit ca producator a fost un film de actiune. In Londra l-am cunoscut pe Francois Mequer, actor si regizor. Dupa o scurta discutie ne-am dat seama ca nu avem cum sa facem in Londra un film cu bugetul disponibil asa ca ne-am decis sa tragem in Romania. Si a trebuit sa ma ocup de absolut tot, de la gasit echipa pana la locatii si actori. A fost epuizant but totally worth it!

Nu am vrut sa renunt la imagine asa ca am facut si treaba de DOP si cred ca asta m-a omorat. Dupa o saptamana de pauza am inceput productia la al 2-lea film, “Smokers” – In regia lui Louis Mandylor, cu care m-am cunoscut in ultimele zile de filmare la “The Conspiracy”. I-a placut cum m-am miscat, a auzit ca am fost eficient cu bugetul, avem si chimie…si uite-asa sunt acum in preproductie cu al 2-lea film pe care il fac cu Louis. Mi-am dat seama ca romanii sunt innebuniti dupa filme de actiune, le plac filmele cu batai, dar nimeni nu le face in Romania. Nu am gasit un raspuns. desi potentialul comercial e urias. Tu nu ai merge sa vezi un film in care se bate Dragos Bucur cu Ivanov?

Londra - Bucuresti si retur

Prima chestie care m-a socat in UK a fost cum arata industria. Aici nu stii de unde sa o apuci, in UK ai patru platforme online numai cu job-uri in domeniul asta. Totul e foarte bine pus la punct, e foarte usor sa fii la curent cu ce se intampla si sa-ti faci contacte sau sa aplici la un job.

Cum te faci remarcat printre miile de oameni cel putin la fel de buni ca tine e o alta mancare de peste. Periodic se organizeaza meetinguri cu filmmakers. Intrunirile astea erau fie la British Film Institute, fie in baruri random, pe diferite teme, de exemplu, “Cum faci rost de bani pentru filmul tau”. La noi nu am auzit de asa ceva. Si ajung si la a doua chestie care m-a impresionat: deschiderea oamenilor si cat de mult sprijin primesti de la cei din domeniu. Nu am simtit ura, invidie sau alte sentimente negative cand mergeam la meetinguri. Pur si simplu oamenii erau bucurosi ca pot sa ajute un coleg.

La una din intalniri l-am cunoscut pe Francois, care mi-a spus ca lucreaza la un film de actiune, desi astea nu erau neaparat “my cup of tea”. Mi-a placut foarte mult de el ca om, in primul rand, el e de meserie actor. A facut dublura pentru altii in Spider Man si Hulk, foarte pasionat, era la al doilea lui film. Am facut schimb de contacte si intr-o noapte el a postat pe Facebook ca-si cauta oameni care sa-l ajute la un film, tocmai terminase scenariul. Eu i-am scris si mi-a cerut reel-ul. Am mers apoi la o cafenea cu el, iar la o alta masa era un alt producator de film, plus inca un actor destul de cunoscut, Oris Erhuero. Il stiam din “Sometimes in April”, unde a jucat alaturi de Irdis Alba. La prima intalnire nu am vorbit nimic despre film, am vorbit mai mult chestii generale. Baietii m-au incurajat, mi-au dat multe sfaturi si mi-au zis sa ma bag si in productie in orice proiect.

Banii vorbesc, mai ales ca producator

Ca producator ai control absolut asupra filmului. Oricat de mare ar fi regizorul, daca producatorul spune ca nu-i da bani, filmul nu se face. Totodata, toata treaba asta vine la pachet si cu mult stres si cu mare presiune: Esti la mijloc intre echipa de productie si investitori, iti trebuie nervi de otel, diplomatie, multa energie.

Din faza de preproductie si pana in postproductie nu mai ai viata personala. Traiesti pentru film. E cumva ciudat, in timpul proiectelor imi tot spun:”- Mai rezista putin si tot stresul se termina”. Dupa 3 zile de vacanta imi vine sa ma urc pe pereti si-mi doresc un nou proiect. Devii dependent de adrenalina aia, greu de explicat sentimentul. Anual in UK se fac cam 1000 de filme, in Romania se fac cam 30/40. Din toate filmele astea, jumatate sunt filme indie, cu bugete de cateva mii de euro, destul de dificil de facut intr-o tara precum UK. D-asta m-am gandit sa mai aduc aici filme de afara.

Un nume nou pe piata, Wolfmen Production

Si uite asa am decis cu Louis Mandylor si cu inca un prieten producator, Catalin Cazacu, sa ne facem casa de productie. Eu si Catalin ne ocupam de partea de productie, iar Louis multumita conexiunilor lui la Hollywood aduce proiecte. Mai am contacte si in Londra care imi aduc proiecte aici, iar acum incercam sa lucram si cu industria filmului din Hong Kong. De fapt, suntem deja in preproductie pentru un film cum nu s-a mai facut in Romania. Mai mult nu pot detalia in momentul de fata, just wait for it!

In acelasi timp incercam sa cream in jurul nostru o comunitate de oameni talentati, incet-incet as vrea sa construim o infrastructura pentru filmmakers cum am vazut si in Londra. Romania este o tara fabuloasa, toti oamenii pe care i-am adus aici au ramas super impresionati.

De exemplu, Victor Chang, care a venit coregraf de lupta si actor, a mai ramas inca o saptamana pe banii lui aici, el fiind din San Francisco si acum vrea sa se mute aici si vrea sa filmam mai mult in Romania. Toti oamenii sunt fascinati si de nivelul de lucru de aici, de felul in care se comporta oamenii. Cu putina atentie la niste detalii tara noastra poate ajunge un important centru al cinematografiei mondiale.

In curand pe marile ecrane

Revenind la Smokers, mai avem de filmat in Atena si in State si in acelasi timp avem trei productii in lucru: Ravenmocker, un film horror American, un film indian si un film de actiune cum nu s-a mai facut la noi! Smokers e deja vandut la Netflix. Toate proiectele mele au fost deja cumparate sau urmeaza sa fie. Cu Wolfmen Production vrem sa incurajam oamenii independeti care vor sa faca film, sa-si duca proiectele la capat, inclusiv de la noi.

Recent am vorbit Victoria Baltag, care a regizat Experimentul Pitesti, si mi-a povestit de greutatile prin care a trecut din cauza lipsei de bani. O sa vina vremea in care o sa finantam noi anumite proiecte. Stiu ce frustrant e sa nu gasesti bani si sper sa ajut in zona asta. Vreau sa incurajez romanii, pentru ca sunt multi oameni talentati si e pacat ca se irosesc pe diverse lucruri alte lucruri.

Un pic de Trivia

In timp ce lucram la Smokers, unul din producatorii din State m-a intrebat ce ar presupune producerea unui serial cu Charlie Sheen in Europa. Eu momentan fac research si ma intreb cine nu ar vrea sa faca asa ceva. In momentul de fata caut finantare pentru episodul pilot, sa mergem cu el la Netflix, Amazon sau HBO. Asa se face. Investitorul trebuie sa-si asume acest risc. E un serial care nu s-a facut din diverse motive in State. In serial, se intampla tot felul de fenomene ciudate in State, cu varcolaci si lucruri de genul...nu ti se pare potrivit pentru Romania? Iar cu asta incercam sa promovam si mai mult tara noastra.