[Pe mici sau mari ecrane] Andrei Huţuleac: Filmul nu e conținut. Filmul, dacă e bun, e un demers

Andrei Hutuleac e un storyteller care navigheaza prin medii multiple pentru a-si spune povestile: a inceput cu actoria, in teatru, si s-a ales de doua ori cu premiul pentru cel mai bun actor in rol principal, in 2017 si 2019. A avut un matinal la Smart Fm, in care statea de vorba cel mai des cu alti actori. A facut stand-up poetry la Radio Guerilla. Tot in 2019, a ajuns pe lista Forbes, 30 sub 30. A dublat animatii in limba romana, si a aparut in cateva filme.

De ceva timp, Andrei se exprima ca scenarist si regizor. A facut deja primii doi pasi de scurt-metraj – Offstage si Havana, Cuba, iar acum lucreaza la primul sau lung-metraj Dog poop girl, produs de Dan Chisu.

In viziunea lui, filmul nu e continut. Filmul e un act de convingere din partea unui artist catre publicul sau, pe care il identifica dupa ce a creat instinctiv opera de arta, nu dupa statistici sau date demografice. In acelasi timp, artistul are o responsabilitate fata de public, care este dependent de directia pe care o impune artistul.

Cat despre industria de film in general, Andrei considera ca

e majoritar-virusată de noile teze politically corect despre care cred că descarcă artistic fenomenul. Un film e bun fiindcă e bun. Nu e bun fiindcă e făcut de o femeie, de un bărbat, de un negru sau de un transsexual.

Primele amintiri la cinema

Când eram foarte mic, ai mei m-au lăsat să dorm de prânz la o mătușă, promițându-mi că imediat ce mă trezesc mergem la film. Când m-am trezit din somn, plecaseră la cinema fără mine. În fața acestei imense trădări (pe care o simt aproape la fel de acut și acum când rememorez) am făcut o asemenea criză de plâns încât mătușa la care dormeam n-a avut de ales, m-a îmbrăcat și m-a dus de mânuță până în fața Cinematografului Central din Galați ca să-i așteptăm pe ai mei la ieșire, la finalul proiecției. Cred că rula „Dansând cu Lupii”. Era vremea afișelor pictate de mână. Îmi amintesc vag cum arăta traducerea vizuală făcută de cine știe ce artist gălățean afișului American. În orice caz aș fi dat orice să fiu în sala aia cu ai mei și nu în afara ei, așteptându-i.

Primele filme vizionate si influenta lor

Îmi amintesc două filme care erau reluate des în perioada aia la televizor (anii 2000) și care m-au marcat. Unul era „Contact” cu Jodie Foster și Matthew McConaughey care era difuzat mereu dupa ora 10 și la care adormeam mereu fără să prind finalul. Și-mi imaginam tot felul de posibile încheieri ale acelei povești. A rămas până în ziua de azi unul din filmele mele preferate.

Al doilea a fost „Men of Honor” cu Cuba Gooding Jr. și Robert DeNiro. Ăla se dădea mai devreme deci prindeam finalul. În orice caz, la momentul ăla, la ambele eram atras mai degrabă de poveste decât de limbajul cinematografic. Și apoi am văzut Titanic pe o casetă video, în dormitorul unui prieten de familie. Și râdeam ca proștii când făceau Kate Winslet și Leonardo DiCaprio dragoste în mașină. 

Aceste prime filme văzute au fost mai degrabă echivalentul poveștilor din jurul focului de pe vremea comunei primitive. În sensul în care mă acomodau cu ideea că o poveste trebuie să aibă un început, un mijloc și un final, un protagonist un antagonist, un mesaj, etc. etc. Deci probabil că au pus un prim strat la devenirea percepției mele asupra ideii de poveste.

Obiceiurile de consumat filme

Consum în cinema filmele care mă interesează. Asta e clar. Pe platforme de streaming consum în mare măsură seriale. Numai că în ultimul timp consum din ce în ce mai puține seriale fiindcă am dezvoltat această nevroză conform căreia fiecare episod dintr-un serial îmi consumă 40 de minute sau o oră dintr-un timp pe care l-aș putea investi în alte activități pe care le consider cu adevărat productive. Și dacă, Doamne ferește!, îmi mai și place ce văd, cele 40 de minute ori zece episoade se fac 400, ori două sezoane, 800 și tot așa. Mai reușesc să urmăresc miniserii fiindcă acolo știu că, indiferent dacă mă prinde sau nu, după 5 episoade se termină. Deci nu risc să devin un junkie. Mi-e frică de dependențe, indiferent de forma lor.

Experienta cinema-ului

Am să îți dau un exemplu. Dacă n-aș fi văzut „ROMA” lui Alfonso Cuaron în cinema și i-aș fi dat play pe Netflix nu mi-ar fi plăcut niciodată. Asta pentru că sunt un spectator destul de prost, îmi pierd atenția repede și sunt ușor de distras. L-aș fi pus pe pauză de două ori ca să mă duc să fac diverse alte treburi prin casă și nu l-aș fi dus niciodată la capăt fiindcă mi s-ar fi părut că se dezvoltă prea lent și nu are un fir narativ clar. În schimb, în cinema, rușinea de a deranja un rând întreg ca să plec sau ca să merg la baie sau ca să ies să dau un telefon, m-a ținut în fața ecranului și m-a făcut să mă bucur de o experiență pe care, retrospectiv, am ajuns să o consider memorabilă.

Cinema vs streaming

Spielberg are un argument extraordinar, simplu și imbatabil, de cineast veteran. Cinema-ul va oferi tot timpul ceva ce platformele de streaming nu vor putea să ofere. Anume, comuniunea pe care o presupune urmărirea unui film într-o sală. Pe de altă parte, pare că lumea se îndreaptă către un soi de izolare a indivizilor. Un soi de singuri-împreună care favorizează un alt tip de consum. Poate că în curând oamenii se vor aduna împreună în aceleași săli, cu laptopuri pe genunchi, căști pe urechi, urmărind același film, fiecare pe ecranul lui mic, satisfăcându-și altfel, în mod complet aberant și nevoia de intimitate dar și nevoia de a fi împreună în același timp.

Oscar sau Emmy?

Nu mă preocupă. Nu știu. Cine vrea să facă film face fiindcă vrea să facă nu fiindcă vrea să ia premii. Nu pot să nu văd că premiile reprezintă un criteriu pentru finanțări ulterioare și că deci au o importanță a lor dar cine vrea să facă, cine e măcinat, va găsi căi să facă pentru a-și satisface nevoia. Și ăsta e singurul lucru de care îmi pasă.

Filmul dupa analytics

Filmul nu e conținut. Filmul, dacă e bun, e un demers. De a convinge pe cineva de ceva. De orice. Conținut e un termen vulgar, de business care ne ajută să vorbim repede despre lucruri dar nu și profund. Filmul bun sparge bariere și demontează statistici. Oricât ne-ar împinge societatea publicitară contemporană către astfel de rețete și de termeni vulgari, diferența e mare.

Un film nu-l targetezi de exemplu. În procesul de creație. Faci asta cel mult după ce îl termini, gândindu-te cui s-ar putea adresa ceea ce tu ai creat instinctiv, pentru că așa ai vrut, așa ai simțit. Dar dacă începi să-l „gândești financiar” încă dinainte de a te apuca de el, ăla nu mai e film. E conținut, într-adevăr. Dar e ceva la care nu mă pricep și care nu mă preocupă.

Ce isi doreste publicul vs ce vrea artistul sa transmita

Publicul mare nu știe ce vrea fiindcă nu are repere de fapt. Nu e doct. Și nici nu trebuie să fie. Din cauza asta e și foarte surprinzător și foarte adevărat și foarte „visceral” într-un anume sens - relevant deci. Așadar publicul mare e la mila „păstorilor” și „păstorii” știu asta. Unii păstori emit cu bună-știință produse sub-sub-sub mediocre spunând că „asta vrea publicul” uitând că menirea păstorilor e să ducă turma în loc luminat, în loc cu verdeață, nu să lase fiecare oaie să bengăne care-ncotro. Iertată-mi fie metafora cu influențe mistic-ortodoxe.

Ce vreau să spun e că artistul are o responsabilitate față de public. Responsabiltiatea de a-i oferi produse artistice despre care artistul crede real că sunt valoroase. Nu lucruri întâmplătoare despre care „artistul” să poată spune: „Lasă, mă, că merge!”.

Evolutia industriei de film

Deocamdată e majoritar-virusată de noile teze politically corect despre care cred că descarcă artistic fenomenul. Un film e bun fiindcă e bun. Nu e bun fiindcă e făcut de o femeie, de un bărbat, de un negru sau de un transsexual. Un film e bun pentru că e bun. Punct. În momentul când ne vom reîntoarce la a evalua opera și nu artistul, vom fi câștigați. Cred că ne reîndreptăm spre acolo. Sper. Dar nu știu cât va mai dura circul ăsta. Sper că puțin.

Nostalgic sau deschis la nou?

Sunt deschis la nou dar sceptic că putem vorbi cu adevărat despre „nou” într-o industrie derivată dintr-un lucru atât de bătrân cum e teatrul. Filmul e film. Are actori, replici, secvențe, locații și e nevoie de camere ca să-l filmezi. Modificările pe care le suferă: 3D, 4DX, Cinema, Streaming sunt modificări formale care nu cred că afectează atât de mult formula de bază. Banii în schimb, ca totdeauna, afectează procesul. Și într-adevăr acolo unde, într-o perioadă, sunt mai mulți bani procesul este temporar alterat. Dar, în esență, filmul e film.