[Din spatele camerei] Mihai Dragolea, 1st person shooter: Am ajuns intr-un mod amuzant sa semanam cu americanii, sa mergem foarte mult cu masina, sa consumam la greu

Daca ai fost in ultimii ani pe la festuri de documentar sau te uiti pe la DIGI 24, foarte posibil sa fi auzit de Mihai Dragolea si productiile lui, in calitate de DOP si regizor: de la documentare despre natura si personaje in deriva care l-au marcat, pana la videochat, clipuri, comunitatea rroma si filme emo pentru adaposturi de catei. Cu o mana filmeaza si cu cealalta pune intrebari sau monteaza, asa cum a invatat la scoala, la Cluj. Dar de ceva ani e relocat in Bucuresti, iar cea mai noua obsesie e salvarea planetei cu orice chip, misiune care-l va urmari mult timp de acum incolo.

“Asta o sa fie proiectul vietii mele artistice si personale. Drama e asa de mare, incat habar nu am avut ce sa fac. Pana cand mi-am dat seama ca mass-media si social media sunt modul de a trage un semnal de alarma”.

Inca e de parere ca se intra greu in lumea filmului, dar daca te gandesti ca are la activ Phoenixxx, Robotelul de Aur si in lucru Haida Jas Manta, proaspat rulat la TIFF, parca as zice ca e cu un picior ca si intrat. Sau...?

Inceputul

Primul contact cu camera l-am avut destul de tarziu. La mine in familie, tatal lucra in televiziune, avea o emisiune culturala la TVR Cluj si ma mai ducea cu el la televiziune cand avea treaba. Si atunci, venind de la parinti, nu eram atras de ea, dar subconstient ma aclimatizam in acest mediu. Ma ducea pe la montaj, dar tot timpul eram interesat de ce se zice in emisiune si nu de procesul de facere al unui material video. Ma uitam si la filme destul de mult, luasem un DVD player si aparuse in ziare anunturi de genul “scriu DVD-uri”.

Maica-mea ne lua filme si ni le punea. Aveam o placere mare sa ma uit la filme, ea fiind profa de engleza, erau filme misto, dar si documentare. Pe la 12 ani am inceput sa ma uit serios la filme. Faptul ca le aveam, le tot repetam si asa am inceput sa vreau sa fac si eu asa ceva. Pe la finalul liceului m-am hotarat sa fac film.

Mai departe

Imi luasem o camera de mana, digitala, cu care faceam filme de familie. Pe baza acestor filmulete am dat la facultate, dar aveam deja o cultura filmica destul de solida cand am intrat. Vazusem destul de multe, de la tot felul de regizori, stiam noul val francez, realismul italian, filme alb-negru la TCM la care ma uitam cu maica-mea.

La Cluj a durat 3 ani facultatea si ne invatau un pic din toate, ca de aia am ajuns asa. Adica, ne invatau si sa editam, sa filmam si sa si scriem. Bine, niciuna din chestiile astea nu erau ca la Bucuresti, erau mai entry level, dar cu toate astea te bagau in procesul de productie.

In facultate

In ultimul an am plecat in Turcia printr-un program Erasmus. Eu, mergand pe acolo, am vazut niste oameni in districtul istoric Eminonu care lucrau ca furnicile, carau toata marfa in spate. Practic era un cartier comercial in intregime aprovizionat de oameni. Norocul meu a fost ca l-am gasit pe un kurd care venise in Istanbul dupa o cearta cu tatal sau, unde in loc sa gaseasca ceva misto, a ajuns hamal. Asa ca am decis sa fac un documentar in Istanbul cu hamalii din port, se chema Dealul Coral. Cu filmul acesta am ajuns la Berlinale Talent Campus. Am fost si la TIFF cu el in 2012.

Dupa asta am venit la Bucuresti sa lucrez in televiziune, la DIGI 24, atunci se deschidea postul si angajau oameni, fiindca la Cluj lucrasem la o televiziune locala ca editor de imagine si cameraman. Am depus CV-ul si le-am aratat si filmuletul cu hamalii si ei m-au luat. Eram mai tanar si eu si simteam nevoia ca trebuie sa ma sustin cumva. Cu banii de la Digi, impreuna cu un prieten, Radu Mocanu, am inceput sa lucram la un documentar, pentru ca simteam ca desi suntem amandoi in Bucuresti nu reuseam sa facem ce ne placuse in facultate. Documentarul se numeste Robotelul de Aur. A durat 1 an si jumatate tot procesul de facere a filmului si nu stia nimeni ca ne apucasem. 

De ce e asa greu sa intri in lumea filmului in Bucuresti?

Nu neaparat in Bucuresti, in lumea filmului e greu sa intri daca nu ai un parcurs oarecum impamantenit. Parcursul ala e sa mergi la o scoala de film care e recunoscuta, in cazul nostru UNATC. Altfel nu afla lumea de tine. TIFF-ul ajuta, pe mine m-a ajutat, dar pe aici se face oficial intrarea, pe la Bucuresti. Aici se afla de proiecte, le propui in festival si apoi scrie lumea despre ele.

Cum ai reusit 

Foarte greu. Am pornit la drum, am inscris filmul la cateva festivaluri, unde am luat si premii, Marele Premiu la Docuart, Marele premiu la IPIFF, marele premiu la BuzzCee. Ne-a ajutat foarte mult Alexandru Solomon prin One World-KineDoc, l-a distribuit in 9 tari din Europa si asta a fost o mare ocazie. A fost nominalizat si la Premiile Gopo, a fost pus si pe net, pe Cinepub.ro.

Robotelul de Aur

E foarte bine sa-l vezi pentru naturaletea la care am ajuns noi ca realizatori cu personajul principal. Ajungi sa iubesti personajul uitandu-te la un film. Povestea ei, a Stelutei Duta, mai fusese spusa la televiziune inainte, la emisiunea “In Premiera”, cu Carmen Avram. Radu a zis ca Steluta are o poveste buna si de film de documetnar, si ne-am dus direct la sala la ea, la Lia Manoliu in Bucuresti. 3 luni de zile am fost acolo si am filmat-o zi de zi, cei de acolo s-au obisnuit cu noi si au vazut ca vrem sa facem povestea ei. Apoi am mers cu ea si la cateva competitii, a inceput sa-i placa si ei sa-si spuna povestea, chiar daca la inceput era sceptica. Avea un trecut tumultuos si voia ca lumea sa afle prin ce suferinte a trecut si cum a reusit sa castige, cum a batut viata aia grea.

Cum a reactionat Steluta dupa ce a iesit documentarul?

Ii place filmul, a si ajutat-o, pentru ca am avut acces la partintii si prietenii ei, incat dupa ce s-a facut filmul, cei de la Pro Tv, printr-o emiune de caritate, au rezolvat cu o casa pentru parintii ei, deci a fost si ceva palpabil.

Cat de mult ati muncit la el

L-am coregizat impreuna cu Radu Mocanu, ne-am impartit atributiile. Oficial eu am fost monteur si coregizor, iar Radu DOP si coregizor. Insa la unele scene nu mai ajungea Radu, de exemplu, si atunci mergeam eu si filmam. In acelasi timp, la montaj lucram cu Radu langa mine la calculator. Deci a fost o munca de echipa si la filmat si la montat. Asa a fost primul documentar de lungmetraj.

Filme pentru videochat

Fiind in Bucuresti ca filmmaker si neavand proiecte tot timpul, trebuie sa te sustii cumva. Un prieten bun, Ciprian, m-a rugat odata sa fac un video promo pentru un studio la care el era manager. Nu stiam ce fel de studio e, credeam ca e ceva foto, audio etc. De fapt, tovarasul meu avea un studio de videochat, undeva prin Piata Victoriei. Nu stiam de livechat ca fenomen, asta se intampla acum vreo 6 ani. Stiu ca interactionasem cu un model, care era crainica promo-ului. Ea vorbea mult despre jobul ei, despre ce se intampla on camera, intre ea si clientii ei digitali de chat. M-a frapat, mi se parea ca e un personaj de-al lui Almodovar. Si mi-am zis ca aici poate sa fie si un film despre livechat cu ea.

Daca in celalalt mergeam mult ca sa o filmez pe Stela, aici era o lume un pic ascunsa. Singurul mod de a putea face un film, pentru ca mi se parea fain personajul, era sa ma bag si eu in lumea asta, asa ca am inceput sa filmez promo-uri pentru fetele care fac livechat. Ele, pe site-urile pe care lucreaza, gen LiveJasmine.com, au o pagina in care se prezinta cu foto si video, cum avem pe Faceboook. In Bucuresti e o retea intreaga de fotografi si videografi care se ocupa de industria asta. Ca urmare a acestei experiente, a aparut documentarul Phoenixxx. 

De unde numele asta?

Personajele din film, inainte sa se apuce de jobul de livechat, fusesera intr-un loc foarte jos, dezamagite de viata si m-a interesat cum odata cu intrarea in lumea asta, cumva, ele renascusera, se repusesera pe picioare.

Un topic tabu

Sunt destul de multi bani, asa e in industriile adult, iar Romania e pe primul loc si am vrut sa si aflu de ce se intampla lucrul asta.

Suntem o tara care s-a dezindustrializat total dupa caderea comunismului, multi barbati si capi de familie au ramas intr-un precariat, nu mai aveau ce sa dea copiilor. In acelasi timp, romana e o limba care iti permite sa inveti si alte limbi destul de usor, cum ar fi spaniola, engleza.

Nu stiu exact care e moralitatea natiunii, dar s-a confundat cu a face bani rapizi si multi, dupa un model capitalist, care te impinge cumva sa vrei sa ai cat mai multi bani. Sunt si foarte frumoase romancele, vorbesc bine alte limbi si suntem o tara saraca unde barbatii nu prea mai sunt de nadejde… deloc.

Industria e pentru afara in mare parte, Australia, America si Vestul Europei. Si filmul a fost distribuit tot in tarile astea, pentru ca nu voiam sa apara personajele aici. Lumea asta, la prima mana pare o treaba foarte corporatizata si asta se vede si in multe reportaje, la suprafata. Dar eu intrand in ea, pot spune ca nu e totul asa de roz cum pare.

Te referi la abuzurile de tot felul?

Nu neaparat asta, insa modelele vad tot felul de lucruri “on camera”, care au un impact asupra ta, daca le vezi repetat. Sunt lucruri pe care le arata cei care platesc, dupa cum povestesc si fetele in film. Sa vezi pe unii care-si baga un peste in fund, de exemplu, chestiile astea au un impact asupra lor. Ele isi pierd increderea in barbati in primul rand, vad barbatii ca niste dubiosi, fucked up. In acelasi timp, fetele lucreaza pe noapte sau foarte de dimineata, deci cumva sunt decuplate de la viata de zi, sunt pe invers cu fusul orar. Munca asta le cam izoleaza intr-un cerc vicios in care devin dependente de bani multi, nu prea mai au relatii normale cu lumea.

Cum a fost primit Phoenixxx in festivaluri

A luat Premiul pentru Cea mai buna Cercetare Astra Sibiu in 2017, apoi a fost pentru prima oara cand am fost cu un film in afara tarii. In Romania, la Sibiu a fost plin, oamenii s-au uitat la el cu foarte mult interes. Eu prezint povestea a doua personaje care sunt antagonice. Am lucrat singur la el, doar sunetul mi l-a postprocesat Ina Bozdog. Am tratat si cu umor tema asta.

Iti dai seama ca filmul e bun cand lumea rade la lucrurile la care te asteptai tu sa rada, dar in acelasi timp personajele sunt foarte pe bune. Documentarul observational iti da impresia ca esti tu cu ele. Ca estetica a camerei, nu sunt cautate cadrele, nu sunt prelucrate, nu e nimic regizat. Pur si simplu am mers cu camera in mana dupa personaje. E exact privirea pe care o ai cand te uiti dupa cineva. E de fapt observational – interactiv, pentru ca si eu sunt prezent. Fac parte din actiune. Filmul a avut cat de cat un succes si in strainatate, fata de Robotelul de Aur care a fost distribuit doar in afara. Asta a fost la Jihlava International Film Festival, in Cehia. Apoi, la Beldocs, in Belgrad, apoi in Riga si o ultima statie in Kathmandu, Nepal la conferinta CREA. 

Au fost si reactii negative?

Da, pentru ca personajele din film au vrut sa arate exact de ce au intrat ele in industria asta, care pentru multi e indoielnica. Spre exemplu, unul din personaje avea o fiica, si voia sa arate ca tot ce face e pentru fiica ei, sacrificiul. Unii spectatori au vazut un lucru negativ in faptul ca am expus copilul si care ar putea fi repercusiunile pentru el. De aceea filmul nu prea a fost distribuit in Romania, in afara de Astra Sibiu si fARAD. Nu am vrut sa-l mai distribui pe net, fix din motivul asta.

Unde poate fi vazut

O sa incerc sa-l dau in strainatate prin Video on Demand. Mi-a pus niste semne de intrebare accesul asta total la personaje, cat de mult s-au deschis. Si fiind vorba de un copil la mijloc, nu am putut merge all the way.

Piata de documentar din Romania

Nu prea exista piata de documentar, in afara de cateva festivaluri. Se fac din ce in ce mai multe documentare, dar noi avem un stil est-european, adica sunt pentru publicul avizat, spre deosebire de americani, care fac lucruri mai entertaining, la care sa se poata uita toata lumea, dar si destepte in acelasi timp.

Nu zic de cele de pe Netflix, unde multe sunt stupide, dar americanii stiu sa impacheteze documentarul. La noi, cred ca ar merge facute mai aproape de public, mai dinamice si sa nu fie distribuite numai la festivaluri, ci sa ajunga si la oameni gartis pe net. Si cei care le fac ar trebui sa incerce sa le distribuie si pe TV sau alte medii mai mass market. Eu, ultimul film, as vrea sa-l dau impreuna cu Libertatea, la liber: “Luati si uitati-va la el, uitati-va ce am facut”. Nu am mers nici eu mult pe la festivaluri, dar nu ma mai intereseaza, pentru mine s-a terminat povestea asta. Important e sa fie facute si distribuite pentru lume, nu cu circuit inchis.

Am mai facut si documentare pentru net, pe langa TV, pentru site-uri de jurnalism. Aici o sa-i mentionez pe Delazero.ro, pentru care am facut o serie de mediu metraje de 40 de minute in Ferentari, despre o familie de maturatori rromi de acolo.

Ai o legatura aparte cu etnia rroma?

Pe mine ma atrag oamenii care duc o lupta. Iar relatia mea cu ei este ca trebuie sa-i intelegem, iar noi ca societate mainstream ar trebui sa recunoastem niste societati alternative, de aceea merg spre ei. Pentru mine toata lumea e la fel, asta nu inseamna ca-mi place tot ce fac rromii. E bine sa vedem niste exemple bune dintr-o categorie pe care noi o marginalizam. E ok sa vedem niste bune practici, ne ajuta si pe noi si pe ei sa cream niste punti de comunicare. E misto iarasi sa dobori niste stereotipuri, iar prin filmele pe care le-am facut cred ca am reusit treaba asta. Sa fac spectatorul care vine cu un set de stereotipuri sa si le schimbe si sa simta alaturi de personajele astea.

3 documentare care te-au marcat de-a scurtul vremii

Hypernormalization, e despre ce se intampla in ultimul timp cu umanitatea. Ar mai fi Minding the gap, e despre skateri tramatizati. Iar de la noi, imi plac doua: Toto si surorile lui si Asteptandu-l pe August.

Al treilea documentar

E inca in facere in momentul asta, se numeste Haida Jas Manta, in traducere din rromani, Haide cu mine. E povestea unor personaje care lupta pentru viata copilului lor si o fac sacrificandu-se pe ele. Este tot observational-interactiv, dar poate un pic mai estetic, am apucat sa incerc si chestii noi. La TIFF am aratat deja un rough cut si a fost bine. Am mers cu el la mai multe workshop-uri pe dinafara, am primit feedback-uri bune si proaste. E un road movie de familie, care implica imigranti africani, comunitatea rromani, operatii pe cord deschis de care depinde o viata si o familie fericita la final.

Salvarea planetei

Eu la chestia asta am ajuns foarte organic. In primele filme am incercat sa arat povestea unor oameni care au fost vulnerabili in viata lor la niste forte si s-au redresat.

Ma intereseaza tot timpul latura asta in care cineva e slab, dar trece peste niste hopuri existentiale sau materiale si devine mai Sigur pe el, mai puternic, iese mai bine.

Cea mai vulnerabila chestie in momentul asta e ce se intampla cu mediul, plantele si animalele. In ziua de azi, mi se par in fata omului, cele mai vulnerabile categorii, si nici un membru al rasei umane nu e la fel de vulnerabil cum e o padure sau un animal in fata omului. Si atunci m-a atras chestia asta, eu fiind o persoana empatica, empatizez cu orice.

Dar stii unde m-a lovit treaba cu mediul, de fapt? Am incercat sa fac un proiect foto, Cel mai bun prieten al omului, in care fotografiam caini loviti pe marginea drumului... este un holocaust de caini morti pe soselele Romaniei. Eram pe E85, un zgomot asurzitor, nimeni nu se oprea si pentru mine aia a fost metafora om vs. natura. Caini Morti imprastiati, gunoaie foarte multe aruncate din masini, nepasare totala intre civilizatia soselei si natura. Asta o sa fie proiectul vietii mele artistice si personale. Drama e asa de mare, incat habar nu am avut ce sa fac. Pana cand mi-am dat seama ca mass-media si social media sunt modul de a trage un semnal de alarma. Arta pe care o faci trebuie sa fie accesibila si ca forma si ca mod de distributie, atunci am decis sa fac o campanie pe mediu la DIGI 24 care se numeste Natura Umana. Gandul asta a aparut in decembrie 2018.

Ce asteptari ai de la proiectul asta?

Vreau sa arat ca in Romania avem niste elemente naturale intr-o stare buna, desi au fost sub asalt de multe ori. Am vrut sa arat niste bune practici ale unor oameni, fie din ONG-uri, societate civila sau institutii de stat, care au luat in primire, sa zicem, o padure sau un parc national si incearca sa indrepte lucrurile. Natura Umana este titlul seriei si vorbeste despre oameni si natura in 8 episoade, am trecut prin mai multe tematici. De la taieri ilegale la pastrarea unor paradisuri naturale, vezi Macin. Cum uni oameni introduc specii pe cale de disparitie in mediul inconjurator, zimbrul, de exemplu. A inceput pe 15 august. Episoadele au 15-20 de minute, iar la final va fi si un documentar despre schimbarile climatice.

Problemele cu filmele de genul asta e ca oamenii nu prea relationeaza sentimental cu ele, tu prezinti un mediu natural cu probleme, dar nu o drama umana. Cand o sa gasesc un om care o sa fie implicat intr-o lupta pe viata si pe moarte pentru salvarea mediulu, atunci cred ca va iesi ceva bun.

Cea mai mare problema de mediu in Romania

Lipsa de informare si a cetateanului si a politicianului fata de niste probleme, care in alte parti ale globului se discuta si creeaza niste atitudini mai bune decat la noi. Aici, incalzirea climatica inca nu o simtim si de aceea ne incapatanam sa mergem foarte mult cu masina sau sa cumparam masini diesel de la second-hand din Europa si nu ne gandim sa punem presiune pe politicieni sa refaca structura feroviara ca o alternativa. Am avut tornade, grindina cat bolovanul, zapada in Bucegi acum o saptamana...incep sa apara si la noi, dar oamenilor nu prea le pasa… mediul urban a devenit total strain de ce inseamna sa stai in camp la 40 de grade si sa lucrezi. Ei, alea 40 de grade nu-s deloc normale nici in Baragan, la fel ploile torentiale nu ajuta deloc situatia. Cred ca cetatenii trebuie sa se reintaorca putin spre mediul natural, ca dupa sa ii punem si pe politicieni la punct cu ce trebuie facut!

Deci ce am putea face, mai concret?

Noi ca cetateni trebuie sa ne dam seama ca exista problemele astea, dupa care, sa gasim reprezentarea necesara la politicienii care ar putea face o diferenta si sa-i votam probabil pe aia. Apoi, cea mai grea chestie ar fi propriul nostru comportament, care ar trebui ajustat la noile realitati climatice. Am ajuns intr-un mod amuzant sa semanam cu americanii, sa mergem foarte mult cu masina, sa consumam la greu, in loc sa mergem mai mult pe chestii locale. Nu avem piste de biciclete in orase, se arunca foarte multa mancare etc. Am vorbit cu foarte multi oameni care sunt implicati in zona asta si am vazut ca oamenii nu mai au o relatie cu natura, adica merg in natura doar sa o viziteze, dar nu mai sunt dependenti de ea, sunt foarte departe de ea. Si cand mergi sa vorbesti cu apicultori carora le-au murit stupi, 90% din ei, o sa fie greu sa producem cat consumam. Odata ce iesi in natura sa vorbesti cu oamenii care chiar lucreaza cu ea, o sa ajungi sa-ti schimbi comportamentul fata de ea.

Cum te implici?

Am mostenit niste hectare de teren, pe care vreau sa plantez o padure de mesteceni in urmatorii 2 ani.