[Pe mici sau mari ecrane] Codruța Crețulescu: Nimic nu e mai deprimant ca o sală goală de cinema

Pentru Codruța Crețulescu, producător Kinosseur, primul film la cinema a fost 101 Dalmațieni. Modul ei preferat de urmărit film a rămas cinema-ul, însă modul predominant în care consumă film este streamingul.

În duelul Oscar vs Emmy, Codruța consideră că atât timp cât se face distincția între distribuitor și producător (chiar dacă poartă același nume, să zicem Netflix), filmele sunt eligibile pentru fiecare categorie în parte. Despre cei care nu împărtășesc aceeași viziune:

Opoziția făcută filmelor produse de companiile de streaming este direct proporțională cu gradul de tradiționalism din fiecare. Pentru fiecare Spielberg care se opune, există câte un Soderbergh care șterge fără regrete granițele între cele două medii. 

De la artiști care te pun pe gânduri la artiști care vor să te distreze, oferta diversificată răspunde tuturor cerințelor, atât timp cât există onestitate în procesul de creație. Din fragmentarea platformelor rezultată, tot publicul va avea de câștigat, diferențierea între acestea făcându-se în cele din urmă, prin costurile la abonamente.

Primele amintiri la cinema

Nu sunt deloc sigură că acesta a fost primul film văzut vreodată cap-coadă, dar pot garanta că a fost primul film văzut la cinema - „101 Dalmatians”, la Teatrul de Vară din Mamaia, circa 1982. Impactul a fost enorm - atât datorită animației, cât și circumstanțelor foarte speciale (vizionare open air, deci seara târziu, pe un ecran imens, mult peste cele din sălile de cinema din Constanța); îmi amintesc că, în următoarele două zile, am avut grijă să povestesc filmul întregului cartier, de la parteneri de joacă la bunicii lor.

După aceea, mersul la cinema (în special cel francez) a devenit o tradiție de fiecare weekend în compania părinților. În paralel, bunicii - la care am crescut - m-au introdus în universul Telecinematecii și, prin extensie, m-au familiarizat cu cinema-ul hollywoodian alb-negru.

Obiceiurile tale de consumat filme

Nu mă omor după mall-uri, iar cinema-urile tradiționale (cele de pe Magheru și cele de pe Elisabeta) sunt azi doar o amintire frumoasă și foarte dureroasă. Au rămas Elvira Popesco și Europa, dar e puțin, mult prea puțin. Și mai sunt festivalurile, desigur. Dar, în general, filmele se văd mai degrabă acasă, din colecția lui Andrei de DVD-uri și Bluray-uri (clasicele) sau pe platformele de streaming (noutățile). Încercăm să vedem măcar un film pe zi, dar nu ne iese întotdeauna. Mai recuperăm în weekend.

Cinema vs streaming

Filmul a fost inventat pentru sala de cinema. Nimic nu se compară cu ecranul ăla mare. Dar multiplexul nu e sală de cinema în sensul în care înțeleg eu conceptul, iar publicul nu mai e deloc cel din copilărie. Ne amuzăm când mergem la mall și suntem doar 3-4 oameni la proiecție - „ia uite, dau filmul numai pentru noi”. De fapt, e foarte trist - nimic nu e mai deprimant ca o sală goală. De aceea ne refugiem tot mai mult în vizionatul de filme acasă - atenție, regulile de la cinema se respectă: fără popcorn și fără telefoane.

Oscar sau Emmy?

Opoziția făcută filmelor produse de companiile de streaming este direct proporțională cu gradul de tradiționalism din fiecare. Pentru fiecare Spielberg care se opune, există câte un Soderbergh care șterge fără regrete granițele între cele două medii.

În ceea ce privește discuția Oscar - Emmy (nu aș băga aici Cannes-ul, pentru că el este un festival de film și nu o gală de premii și pentru că tot mai puține filme americane cu vise de Oscar se lansează pe Croazetă, mai toate optând pentru combinația Veneția-Toronto), trebuie făcută distincția între distribuitorul Netflix și producătorul Netflix (distincție ce va deveni valabilă, în timp, și pentru alte platforme de streaming). Filmele distribuite de Netflix - „Roma”, „The Ballad of Buster Scruggs” sunt nominalizate și câștigă fără probleme la Oscar. Filmele “Black Mirror: Bandersnatch”, produse tot de Netflix, sunt filme de televiziune. Deci cu potențial de Emmy.

Ce își dorește publicul vs ce vrea artistul să transmită

Dilema asta există de când s-a inventat cinema-ul (de fapt, e valabilă în absolut toate artele). Se fac filme (se compune muzică, se scriu cărți, etc.) pentru absolut toate gusturile și gradele de educație și cultivare. Sunt artiși care vor să te pună pe gânduri și sunt artiști care vor să te distreze. Atât timp cât și unii, și ceilalți, rămân fideli demersului și sunt onești în timpul procesului de creație, toate bune și frumoase. Orice produs își găsește, mai devreme sau mai târziu, publicul țintă. Iar publicul, în general, e formatat/antrenat să se îndrepte către un anume produs. Asta în lumea civilizată.

Direcții pe plan local

În România, deocamdată, cinema-ul e cu 10 pași în fața marelui public. Sigur, asta înseamnă că multe creații de valoare nu își ating adevăratul potențial în ceea ce privește audiența la cinema (dar recuperează, iată, pe platformele de streaming). Despre producțiile gândite pentru mase nu discut - ele n-au niciodată probleme în a fi descoperite. Situația se va echiliba, în timp, grație unei punți între cele două tipuri de cinema, punte construită „as we speak” de o nouă generație de cineaști care crede cu tărie în faptul că filmul de gen nu înseamnă neapărat doar film „de consum”.

Fragmentarea platformelor de streaming, ce ar urma

Nu mi se pare deloc că se restrânge accesul la producții originale, au contraire. Așteptăm cu sufletul la gură platforma de streaming a BBC-ului, de exemplu. Sigur, una e să dai aproximativ 20 de euro pe lună (Neflix, HBO Go și Amazon), alta e să dublezi investiția pentru dublul numărului de platforme. Pe de altă parte, un film la mall, în 4 să spunem, înseamnă cam 200 lei, adică aproximativ 40 de euro. Comparăm? Păi atunci, primul mediu care va avea de suferit e fix cinema-ul. În plus, nu spune nimeni că trebuie să fii abonat lună de lună la 6, 8, 10 platforme. Știți, ziua tot numai 24 de ore are. Iar publicul rămâne rege. E treaba platformelor să îl atragă, mai întâi prin conținut și mai apoi, când piața va fi sufocată de ofertă, prin prețuri de nerefuzat la abonamente.

Evoluția industriei de film

Acest duel calitativ început acum aproximativ 20 de ani între cinema și televiziune e tot mai dezechilibrat de când cu apariția platformelor de streaming. Și nu știu cât timp va mai fi profitabil să diluezi tot soiul de francize - dar poate mă înșel pentru că nu fac parte din publicul lor țintă. Nu cred că cinema-ul „as we know it” o să dispară precum dinozaurii, dar nici ușor nu cred că o să-i fie.

Nostalgică sau deschisă la nou?

Sunt undeva la mijloc. Tradițiile sunt importante, dar viitorul vine peste noi fie că ne place, fie că nu. N-aș vrea să mă comport ca o fosilă înainte ca natura să mă transforme, inevitabil, într-una.