[Rezolvăm în DTP] Liuba Grecea, pastel: Alternativa de a zice „nu pot” nu există, nu în DTP

Chiar ne întrebam dacă DTP-ul, la fel ca mecanica auto, e un domeniu mai macho, în care predomină băiețeala, metalele grele și glume de autobază. Liuba Grecea, mindful DTP la pastel, cum se autointitulează, e cel mai bun exemplu că nu e chiar așa.

A pornit cu gândul să fie jurnalist și a „aterizat” in DTP. A lucrat în edituri mari precum All și Corint, dar și in locuri mai mici, unde a dat de oameni foarte interesanți. Asta nu inseamnă că a fost totul roz, se știe ca DDL-urile pot deveni coșmar pentru o inimă ce bate in ritmul ei.

„Într-un loc de muncă bau-baul era traficul. În altul, CS-ul (client service-ul). La amiciții, cel mai probabil DTP-ul se înțelege bine cu graphic design-ul și, eventual, cu departamentul de producție”.

După un master de publicitate și reclamă la SNSPA în 2004 a ajuns la McCann, unde a combinat cu brio stresul de agenție cu dansul sportiv. Apoi din nou în presă, la Capital, iar după 2008 povestea cu presa a luat sfarșit. Încă niște agenții, mai o editură, iar acum balansează jobul de DTP la pastel cu meseria de ghid ocazional.

Pentru că DTP nu există în DEX

Magia abrevierilor – Desktop Publishing. Adică folosești computerul pentru a realiza niște chestii tipăribile (cu ajutorul unor programe specializate). Simplu ca bună-ziua, s-ar părea.

Totul e să și iasă bine (iar aici intervine „magia”, adică anii în care ai pățit toate belelele, ai căutat soluții pentru toate problemele neprevăzute, pentru toate limitările de software și hardware, pentru toate erorile de program, pentru toate scăpările umane…).

Dacă ar fi să dau o definiție, deși urăsc definițiile, aș zice că DTP-istul e un om care caută și găsește întotdeauna soluții ca printul să iasă bine și, cu cât e mai bun, cu atât a pățit mai multe belele și a făcut (sau a văzut) mai multe greșeli în trecut.

De la primul contact la primul job

Chiar de la primul job am fost DTP, de fapt versiunea românească, numită tehnoredactor. Era o revistă editată de Redacția publicațiilor pentru străinătate (ținea de Agerpres), care se tipărea în română, engleză, franceză, germană, rusă și parcă și chineză.

Lucram pe Mac-uri arhaice (atunci erau penultimul răcnet), în Quark Xpress. Cu advertisingul am dat nas în nas abia prin 2006 (la mai mult de 10 ani de când m-am apucat de DTP), când am terminat masterul în publicitate și reclama de la SNSPA și m-am pomenit angajată de McCann (aplicasem la un job unde nu era specificat angajatorul).

Primul proiect de DTP în advertising nu-l mai știu, cred că a fost ceva relativ simpluț, un wobbler la Maggi, primit low res de la Creație și pe care a trebuit să îl recreez hi res. A fost un chin găsitul tuturor verdețurilor hi res, fir cu fir, într-o arhivă într-un sistem în care eram cu totul nouă.

Treaba asta cu advertisingul s-a dovedit a fi o dragoste cu năbădăi, ba m-am jurat că never again, ba m-am întors, iar am plecat, iar m-am întors, o relație complicată, ce mai!

Unde se învață meseria asta?

Hm, nu sunt la curent cu felul în care mai e azi. Pe vremea mea, maximum de tangență cu jobul ăsta îl avea o școală postliceală de tehnoredactori – pe care am făcut-o, dar nu m-a ajutat foarte mult, pentru că se axa pe tehnologia trecutului: tipar înalt, și doar puțin pe offset, ca să nu mai vorbim de calculatoarele pe care se făcea practică – era 1994… alt secol.

Oricum, la cum știu că se pune accentul în învățământul românesc – pe teorie, nu pe practică – sfatul meu pentru cineva care ar vrea să facă DTP ar fi să fie autodidact (sunt sute de tutoriale pentru orice pe net) ca să aibă măcar un pic de habar de ce ar trebui să facă, apoi să se angajeze sau să facă practică pe undeva, dar să fie într-un loc unde există și cineva care știe DTP, ca să aibă pe cine întreba când dă de greu.

Dacă nu, o să învețe the hard way, făcând pe cont propriu toate greșelile. Și să nu se descurajeze. În mod cert, cel mai mult am învățat de la ceilalți, de la colegi.

Instrumente de lucru

Cel mai des folosesc InDesign, apoi Photoshop și Illustrator, Acrobat și un manager de fonturi. Deci sunt fan al suitei Adobe.

În domeniul ăsta… indispensabil? La rapiditatea cu care evoluează tehnologia și softurile... O să vă mirați, dar cred că, dincolo de tehnologie și software, indispensabilă e comunicarea și factorul uman. Pentru că, dacă nu înțelegi necesitățile și dorințele clientului, dacă nu reușești să comunici eficient eventualele probleme și lipsuri, totul devine un chin și un haos și sunt șanse mari ca treaba să nu iasă bine.

Din experiența mea, cele mai mari failuri le-am avut atunci când undeva s-a pierdut o informație.

Workflow și lupte de culise

Din nou, nu știu dacă există roluri de prietenie sau rivalitate între departamente. Ține tot de oameni și de relațiile interumane. Într-un loc de muncă bau-baul era traficul. În altul, CS-ul. La amiciții, cel mai probabil DTP-ul se înțelege bine cu graphic design-ul și, eventual, cu departamentul de producție (dacă e intern; dacă nu, e cu scântei).

Oricum, cu cât se încurajează colaborarea și atitudinea de hai să vedem cum facem ca să rezolvăm lucrurile împreună la nivelul organizației, cu atât apar mai puține „dușmănii” – de fapt, neînțelegeri.

Zile și nopți pentru cel mai lung proiect

Și lung și cu nopți pierdute? Nu, din fericire nu a existat un astfel de combo letal. Au mai fost proiecte care s-au întins pe jumătate de an, au fost și urgențe pentru care am stat noaptea prin agenție. Motivație? Orice proiect e o provocare, ceva ce trebuie dus la bun sfârșit. Și, cu cât apar mai multe obstacole și chestii neprevăzute, cu atât e mai mare provocarea, respectiv satisfacția de a-i da de cap.

Pentru că alternativa de a zice „nu pot” nu există, nu în DTP. Cel mult negociem soluții alternative. Și, de multe ori, când îți vezi pe clădiri vizualurile pe care ai lucrat și pentru care te-ai chinuit (din cauză că apăreau nu știu ce erori neașteptate în calea tiparului), te simți cumva bine.

Un alt lucru care m-a motivat în cazul proiectelor dificile sau stresante prin timing a fost factorul uman. Am avut mereu oameni mișto în jur, care cu o vorbă bună, care cu un sfat potrivit, care cu o mână de ajutor, care cu o glumă să destindă atmosfera...

Când clientul vrea chestii ciudate

Cea mai bizară cerință, care m-a blocat: să dau la tipar un material cu logo alb… pe fundal alb. Chestii mai neobișnuite pot fi multe, unele interesante și haioase, altele enervante. Vă zic una haioasă. Aveam de modificat ceva pe un KV primit de la agenția de brand a clientului (multinațională, o filială din altă țară). Ceva minor.

Am deschis imaginea în Photoshop – era o reclamă la un produs de igienă orală – și am descoperit, încercând să selectez un element, că personajul, o tipă extrem de drăguță, cu o gură perfectă și dinți perfecți, cu un zâmbet perfect – nu există. Gura era a altcuiva (chiar a unui bărbat), fiecare dinte era al altei persoane, mâna era, din nou, a altcuiva... totul, dar absolut totul era compus din elemente diferite preluate din zeci de alte imagini.

Legat de tehnologii și resurse, respectiv de limitări, uneori clienții își doresc să le fie livrate atât de repede zeci de declinări sau tipare, unele extrem de complexe, încât tehnologia, oricât de repede s-ar dezvolta, pur și simplu nu poate ține pasul (viteza gândului o depășește pe cea a luminii, cred).

Și încă ceva foarte terestru: pentru că avem sediul într-un cartier de case, se mai întâmplă căderi de curent în perioadele cu consum mare și ți-e nu știu cum să amâni un deadline din cauza asta.

Ce ar merge schimbat

Pentru toată industria, cu impact direct în ultima verigă din agenție (DTP-ul), mi-ar plăcea să se facă un experiment. Bunăoară, dacă acum se lucrează o lună pentru aprobarea unui KV cu clientul, iar pentru o lungă listă de declinări rămâne la final, pentru implementat și pregătit de tipar, o zi, cum ar fi să se mai echilibreze puțin balanța?

Muzica pe care se rezolvă totul

E una care corespunde stării mele de moment. Poate fi rock (de diverse tipuri), clasică, jazz, bossa-nova, instrumentală, ambientală, de inspirație etnică de pe te miri unde (din Mongolia, țările nordice, Rusia, Serbia, muzică klezmer, muzică arabă)…