[Pe mici sau mari ecrane] Mona Nicoara: Nu mi se pare că schimbările în sistemele de distribuție afectează esențial felul în care se face cinema-ul de artă

Marii jucători ai platformelor de streaming au învățat să investească și în cinema-ul care rămâne, nu doar în produsele de moment, spune Mona Nicoară, producător, regizor și profesor de film la NYU Tisch și Rutgers University, cunoscută pentru “Scoala noastra" si “Distanța dintre mine si mine". Iar cinema-ul de artă este cel mai puțin afectat de  impactul tehnologiei și de noile modele de distribuție a filmelor:

“Nu mi se pare că se schimbă nici felul în care autorii fac film, nici felul în care aceste filme sunt receptate; eventual, platformele online au democratizat puțin accesul și pentru independenți și pentru public.”

Problema apare in tabara studiourilor, unde modelul old-school de prezicere si testare a gusturilor publicului este înlocuit de algoritmi. 

Fie ca intram dintr-un sistem in altul, fie ca pe viitor fiecare productie ar urma sa reinventeze roata pentru a ajunge la public, avantajul e deocamdata de partea spectatorului: Mona se bucura cand copiii ei dau peste filme ca Force Majeure la fel de usor cum intalnesc Fast and Furious. Totusi, accesul la orice productie oricand e o iluzie a streamingului - "contractele expiră, distribuitorii mai dau faliment, unele canale online se închid în același timp în care se deschid altele".

Despre amintiri din cinema-urile de la noi, magazinele de VHS din New York si despre cum consuma filme astazi, imediat mai jos. 

Amintiri la cinema

Înțeleg că pe la vreo trei ani am fost dusă la cinema să văd Albă ca Zăpada, desenul animat al lui Walt Disney. Am făcut febră de plăcere — un fel de sindrom Stendhal care mă vizitează și acum, mult mai rar decât în copilărie și, nu știu de ce, numai la cinema.

Apoi, în Timișoara, unde am crescut până la 10 ani, aveam o grămadă de cinematografe la vremea aceea: numai în centru erau, unul lângă altul, Studio, Timiș și Capitol — plus, vara, Grădina Capitol.

Când părinții mei divorțau, m-au dus amândoi, separat, la Studio să văd Kramer vs. Kramer, că poate îmi explică filmul ceva ce ei nu puteau să-mi explice. L-am văzut de două ori și tot n-am înțeles nimic.

Apoi, pentru că tatăl meu nu prea știa ce să facă cu mine în orele de weekend în care era stabilit să mă vadă prin hotârâre judecătorească, mă ducea în fiecare săptămână la cinema. O vreme am văzut la grămadă tot ce intra în circuitul acela de distribuție națională, de la Spiderman și Star Wars, trecând prin ABBA (primul documentar văzut pe ecran mare), și terminând cu Șatra, văzută la Grădina Capitol cu cipor de băieți atârnați de gard să vadă sânii protagonistei.

Abia după ce m-am mutat la București am decoperit cinema-ul de artă. Cu asta avea de-a face mai mult mama, cu care mergeam săptămânal la Muzeul de Artă, la Muzeul Colecțiilor de Artă și la Cinematecă, unde puteai vedea, la vreme aceea, copii subtitrate din Wajda, Tarkovsky, Abuladze și câte un Godard… Multe rulau doar câte o seară, așa că trebuia să fii pe fază.

Amintiri pe VHS la New York

Când m-am mutat la New York în anii ’90 și am dat aici de belșug — o droaie de cinematografe de artă care își schimbă titlurile săptămânal — a fost aproape derutant. Câțiva ani am văzut tot ce puteam în weekenduri și tot nu dădeam de fundul sacului.

Ca să nu mai spun că la vremea aceea existau două locuri în care puteai găsi casete VHS cu cele mai obscure titluri: legendarul Kim’s Video în downtown și, uptown, The Movie Store (unde mai și răspundea și proprietarul la telefon imitând vocea întregistrată de la servicul de informații Movie Phone, și care a ajuns, ca mai toate lucrurile bizare din perioada aceea, în Seinfeld).

Au murit ambele între timp. O vreme a încercat un amic critic de film cu aspirații de Don Quixote să mai țină un videostore cu filme de artă prin Brooklyn, dar și acel loc a decedat între timp.

Obiceiurile tale de consumat filme

Acum merg cât pot mai mult la cinema. Sunt multe filme care merită văzute numai la cinema, în întuneric, cu alți străini care trec prin aceleași emoții. Ajungi să știi ciudățeniile fiecărui cinema: Film Forum își face reclamă la checul de banane cu un citat din Jacques Derrida, la MoMA simți de fiecare dată când trece metroul sub clădire, Walter Reade are cel mai bun popcorn.

Pe de altă parte, sunt și multe producții de masă sau chiar documentare cu iz mai de televiziune pe care prefer să le văd acasă, că ia mai puțin timp și bani. Mă rog, asta cu banii e relativă în cazul meu, că sunt abonată la o grămadă de servicii de streaming: Neflix, Amazon, Hulu, Criterion Channel, Kanopy, Mubi, Doc Club… și cred că mai sunt.

În plus, pentru programarea de festival folosesc mult platforme ca Festival Scope. Dau o căruță de bani pe streaming.

Dar și așa găsesc că încerc să reproduc experiența de cinema acasă: ajustez imaginea și sunetul, mai trag câte un copil lângă mine ca să fac experiența așa, mai comunală, mai facem un popcorn. Cum prind un televizor nou, omor motion smoothing. Adică mai am ceva standarde, dar renunț la ele așa de ușor numai ca să apuc să văd un film.

Vizionez în orice fel, pe orice platformă, numai să pot vedea. Formula de distribuție și substanța sunt lucruri diferite, pentru mine nu este o relație 1:1. Iar pentru mine calitatea de film nu e dată de locul sau platforma de vizionare, ci de substanță, de calitatea artistică a ceea ce vezi.

Filmul după analytics

Înțeleg că e greu să vezi din Hollywood că studiourile, cu toate avantajele și dezavantajele unei mașinării cu distribuția încă integrată vertical, sunt înlocuite de internet. Că toate sistemele tale de prezicere și testare a gusturilor publicului sunt înlocuite de butoane și algoritmuri inumane și eficiente.

Dar dacă ești autor independent, deocamdată te interesează mai puțin bătălia aceasta și mai mult felul în care poți să-ți gândești și să-ți faci filmele. Nu mi se pare că schimbările în sistemele de distribuție afectează esențial felul în care se face cinema-ul de artă, care e singura categorie ce mă interesează cu adevărat.

Nu mi se pare că se schimbă nici felul în care autorii fac film, nici felul în care aceste filme sunt receptate; eventual, platformele online au democratizat puțin accesul și pentru independenți și pentru public — cel puțin la început, așa părea.

Mulți dintre producătorii majori, inclusiv platformele care au pornit de pe internet cum ar fi Netflix sau Amazon, au învățat să invesească și în cinema-ul care rămâne, nu doar în produsele de moment. E loc pentru toată lumea și e și nevoie de toată lumea.

Singurul cusur al noilor forme de distribuție este că ne fac să ne complacem în ideea că găsim de toate pentru toți în orice moment. O idee falsă, fiindcă contractele expiră, distribuitorii mai dau faliment, unele canale online se închid în același timp în care se deschid altele. Mai sunt și plăcerile căutatului unui titlu pe multiple platforme numai să afli că nu se găsește pe nicăieri și că singura soluție este să cumperi un DVD făcut în Austria de pe Amazonul austriac…

Din pricina asta eu cumpăr cu abandon forme fizice de păstrare a filmelor de referință la care vreau să am acces, fie pentru mine, fie pentru predat — BluRay-uri și DVD-uri. Din păcate, însă, filmele românești apar foarte rar pe formate de longevitate probabilă mai mare, cum e BluRay-ul.

Viitorul industriei de film

Nu știu dacă suntem într-un moment de tranziție dintre un sistem predictibil către un alt sistem predictibil sau dacă așa arată viitorul: fragmentat, impredictibil, un fel de vest sălbatic în care fiecare film reinventează roate și își croiește propriul drum ca să ajungă la public. Dar mie, una, îmi place că fiii mei dau peste "Force Majeure" la fel de ușor ca peste "Fast and Furious".