[Pe mici sau mari ecrane] Daniel Sandu: Avem doar 16 săli de cinema afară de cele din Mall-uri. Iar dintre acestea vreo 6 sunt ca și terminate

Foarte potrivit pentru discuția noastră, regizorul Daniel Sandu ("Un pas in urma serafimilor", "Cai putere") chiar lucrează în prezent la un proiect de cinema și unul de streaming. Lăsăm aici un *va urma* și ne uităm înspre trecut când, înainte să aducă oameni la cinema prin filme, Daniel îi aducea prin relatări, insistențe și aranjamente cu administratorul sălii: anume, în adolescență, pe colegii lui de liceu, ca un Don Quijote care se lupta cu morile vantului care bătea în sala cinematografului. Și a reușit.

Cu fiecare vineri, aduceam din ce în ce mai mulți colegi. După un timp ajunsesem să aducem 60-70 elevi la cinema în fiecare vineri și era profitabil și pentru noi, și pentru administrator, și pentru elevi care plăteau jumate din prețul biletului, deci toată lumea era fericită.

20 de ani mai târziu, în țară mai sunt 16 cinematografe funcționale, plus cele din mall-uri. Iată de ce cinema-ul local nu poate lupta de la egal la egal cu streamingul:

Volumul de content e în creștere, răbdarea spectatorilor de a aștepta ceva nou e în scădere iar companiile de streaming investesc la un loc, undeva la 20 de miliarde de dolari anual doar pentru conținut.

Obiceiurile de consum influențează construcția scenariilor și a poveștilor, vizionarea lor fiind din ce în ce mai fragmentată. Cu toții păcătuim: anulăm creșterea graduală a intensitații emoțiilor vizată de autor când urmărim un film în 3-4 zile.

Dilema cinema vs. streaming e determinată de impactul tehnologiei, care a adus prealabil în discuție și dezbaterea peliculă vs. digital. Dar, în final, indiferent de mediu, totul pleacă de la poveste și relatarea ei. "Iar aceste două decizii conturează apoi targetul filmului", spune Daniel.

Amintiri la cinema

Am amintiri fragmentate despre primele filme vizionate la cinema, părinții mă luau cu ei uneori dar cred că eram prea mic ca să-mi amintesc clar niste filme. Însă îmi amintesc perfect de primele filme văzute în cinema care au contat pentru mine, și anume, cele din anii de liceu. Pentru că făceam liceul într-un alt oraș și stăteam la cămin și pentru că erau putine distracții în orașul acela am inceput să merg la cinema. De unul singur.

Și îmi amintesc perfect și prima dată când am mers singur la cinema în liceu: a fost prin 1993, iar filmul se numea "The Crush" și era cu Alicia Silverstone. Sala era pe cât de imensă, pe atât de goală. Eram fix 3 oameni împrăștiați acolo și am avut senzația de refugiu într-o altă lume, în cea a poveștii de pe ecran.

Nu era vreun mare film, dar mi-a plăcut experiența de a merge singur la cinema. Iar când m-am întors la cămin, am început să povestesc colegilor filmul, iar ei se adunau în jurul meu și ascultau ca și cum vizionau și ei filmul pentru că povesteam cronologic și dura tot cam cât lungimea filmului.

Vinerea următoare am făcut la fel, și tot așa, până când unii colegi au devenit curioși să meargă și ei la cinema. Doar că eram puțini - 3-4 băieți - și dacă veneam dimineața administratorul sălii nu voia să facă proiecția că nu se justificau costurile. Și astfel i-am propus un pact - i-am plătit câteva bilete în plus. Și vinerea următoare la fel.

Apoi am încercat să acoperim pierderile convingând și alți băieți să vină la cinema și le promiteam bilete la jumate de preț ca să-i putem convinge. Ori asta a însemnat să facem un aranjament cu administratorul sălii ca după ce taie numărul minim obligatoriu de bilete, restul să împărțim în mod egal, adică noi, 3 puști de liceu teologic împărțeam egal cu administratorul sălii.

Cu fiecare vineri, aduceam din ce în ce mai mulți colegi. După un timp ajunsesem să aducem 60-70 elevi la cinema în fiecare vineri și era profitabil si pentru noi, și pentru administrator, și pentru elevi care plăteau jumate din prețul biletului, deci toată lumea era fericită.

Și, astfel, între 93'-98' am văzut absolut toate filmele care au intrat în cinema în acel oraș și am făcut și profit din asta. După ce am terminat liceul sala aia de cinema a dat faliment și s-a închis. Era ultima sală de cinema din acel oraș (Roman) și de atunci a rămas în paragină inclusiv până astăzi, 20 de ani and counting.

Obiceiurile tale de consumat filme

Frecvența mea de mers la cinema este în medie cam de o dată pe lună. Motivul principal e oferta slabă de filme pe gustul meu, greu găsesc filme pe care să-mi doresc să le văd în sala de cinema. În același timp, văd filme aproape zilnic acasă. Multe dintre ele sunt reluări, dar le revăd cu drag pentru că pur și simplu sunt din nou la TV și mi-au plăcut cândva. Pe altele le văd pentru prima dată. Dar vizionatul acasă îmi permite să îmi fac programul cum vreau eu, ceea ce cinematograful nu-mi permite.

Cinema vs. streaming

Avantajele de a vedea filme acasă sunt tot mai numeroase. În primul rând, vorbim de televizoare din ce în ce mai accesibile și cu tehnologii care îți pot reda filme la o calitate foarte înaltă direct la tine în sufragerie, aproape la același nivel ca-n sala de cinema. În al doilea rând, flexibilitatea programului: vizionezi filmul la ce oră vrei tu.

În al treilea rând scapi de o grămadă de provocări cum ar fi: drumul până la cinema, găsitul unui loc de parcare, cozile, găsitul unui loc bun în sală și mai ales eviți anturajul nedorit, oamenii necunoscuți din sală care pot fi civilizati sau nu, depinde de noroc.

Cand începi sa compari toate astea, duelul dintre streaming și cinema se dezechilibrează considerabil.

Cinema-urile din România

La noi în țară filmul la cinema a pierdut complet meciul în favoarea streamingului. Avem doar 16 săli de cinema afară de cele din Mall-uri. 16 săli. Atât. Șaisprezece. Iar dintre acestea vreo 6 sunt ca și terminate, doar că încă nu conștientizează asta.

Deci, despre ce cinema vorbim? Vorbim de vinyl-uri în 2019? Cam așa e și cu mersul la cinema in România 2019. Iar despre sălile de cinema din Mall-uri vă pot spune că în întreaga țară nu există nici măcar o singură sală de cinema care să redea un film la calitatea lui reală.

Când am făcut testele de sală cu Serafimii am mers în cele mai bune 3 săli din mall-urile din București. Niciuna nu era cum trebuie: în cea mai bună dintre ele sunetul nu era calibrat pe centru ci se auzea echilibrat doar pe partea stângă a sălii. În celelalte două săli, deși aveau ecrane si proiectoare identice, nuanțele de negru și albastru erau evident diferite de la o sală la alta.

Mira de reglaj (imaginea aia cu multe linii colorate) era atât de diferită încât colegii mei au scos expresia "tot ce putem face e să reglăm nuanțele după ecranul x iar pentru celelalte săli, Dumnezeu cu mira."

Asta este realitatea sălilor de cinema la noi în țară astăzi iar cei care cred că neinvestind în cinematografe și în rețeaua de distribuție de filme vor continua să reziste așa ca prin miracol în fața streamingului... eu le urez succes.

La Oscar sau la Emmy?

Nu sunt critic de film, nu judec filme în public. Fiecare autor sau producător își alege și își asumă targetul pentru care face un film. Eu le judec ca simplu spectator: sunt filme care îmi plac și filme care nu-mi plac, atât pe streaming cât și la cinema.

În același timp cred în suveranitatea autorului și cred că orice regizor care reușește să "supraviețuiască" mecanismului de dezvoltare și finanțare a filmului său plus procesului de realizare a filmului respectiv, acel regizor câștigă dreptul de a face absolut ce film își dorește el.

Unde se încadrează filmele sunt doar rubrici pentru cei pasionați să completeze formulare. Locul filmelor în opinia mea este la distanța de un buton de ochii spectatorilor pentru că până la urmă pentru ei au fost făcute.

Premisele realizării filmelor

Totul pleacă de la povestea pe care vrei să o spui. Și felul în care alegi să o spui. Iar aceste două decizii conturează apoi targetul filmului. Dacă înțelegi care e targetul filmului tău vei putea să-l modelezi în așa fel încât să nu aibă un efect de ricoșeu de la spectatori și în 1-2 ani lumea să fi uitat complet că filmul respectiv a existat vreodată.

Influența modului de consum asupra filmelor

Obiceiurile de consum sunt într-un proces de schimbare. Într-o lume aglomerată de tot felul de provocări și opțiuni, timpul de care dispune un om pentru entertaining zilnic e din ce in ce mai mic, în medie undeva la mai puțin de 59 de minute e rezervat vizionării de conținut pentru că, pe bună dreptate, oamenii au de făcut multe lucruri mult mai importante în viață decât vizionatul filmelor. Ceea ce a dus la o fragmentare a timpului alocat vizionării.

De exemplu, am mulți prieteni care vizionează un lungmetraj in episoade de 20-30 minute per zi pentru ca doar atâta timp au la dispoziție pentru asta și sunt dispuși să sacrifice intenția autorului care a vrut să creeze o stare prin vizionarea continuă a unui film de 2 ore.

Iar aici a venit la interceptare streamingul, care propune tocmai această segmentare a unei povești în mai multe felii. Serialele și miniseriile. Mai nou, chiar și acestea au început să devină greu de consumat într-un întreg și știu că până și un singur episod este mai nou vizionat pe bucăți zilnice.

Pentru a transmite acum o poveste spectatorilor, se presupune o arhitectură diferită a scenariului față de arhitecturile clasice cu care eram noi obișnuiți în urmă cu doar câțiva ani. În ritmul ăsta imaginează-ți ce va fi peste un deceniu.

Derulănd înapoi ajungi la întrebările fundamentale "ce poveste vrei să spui? Și de ce musai acea poveste?" Atâta timp cât ai răspunsuri solide la aceste două întrebări dezbaterea dintre streaming vs. cinema n-ar avea de ce să te afecteze, nici ca autor și nici ca spectator.

Direcții pe plan local

Există companii care investesc în producții originale românești pentru streaming. Vorbim de companii mari care au dat startul acestui concept și care sunt lideri de piață. Companii care au înțeles trendul de consum și încearcă să vină în întâmpinarea spectatorului cu producții proaspete și de o calitate cât mai ridicată.

Pe parte de cinema, însă lucrurile mi se par neschimbate. Aceleași câteva săli cu condiții tehnice discutabile și pe care ne înghesuim cu toții când vrem să programăm o premieră de film românesc. Și alte câteva săli de cinema rămase închise de ani de zile pentru că nu sunt renovate și prezintă un pericol pentru securitatea spectatorilor.

Și nici nu cred că vor fi renovate vreodată, iar dacă vreuna va fi renovată de vreo primărie așa cum e o anumită sală de cinema din sectorul 3 al capitalei, ea va ajunge să găzduiască tot felul de evenimente care NU au legătură cu cinematografia dar care sunt păstorite de primărie. Și dup-aia spectatorii se miră că autorii români nu fac filme pentru publicul român. Păi și de aia.

Evoluția industriei de film

Atâta vreme cât vor exista povestitori și ascultători se vor găsi și mijloace ca unele povești să fie filmate. Fie pentru streaming, fie pentru cinema. Sau pentru ambele. Volumul de content e în creștere, răbdarea spectatorilor de a aștepta ceva nou e în scădere iar companiile de streaming investesc la un loc undeva la 20 de miliarde de dolari anual, doar pentru conținut.

Companiile producătoare de film, evident cele americane, că ele dau trendul, investesc și ele enorm în super-producții pentru că au înțeles în ce pericol sunt puse de streaming și că șansa lor e să umple sălile de cinema ceea ce e din ce în ce mai greu. Iar săli de cinema astăzi mai sunt umplute doar de filmele cu super-eroi. Și de cele cu Serafimi.

Pe plan local, producătorii români își unesc acum forțele să creeze în sfârșit primul film românesc de tip blockbuster, cu un buget masiv, cu un scenariu spectaculos și cu un marketing de valoare egală cu bugetul filmului. Not.

Nostalgic sau deschis la nou?

Sunt în ambele tabere. Vizionez deopotrivă și filme noi și filme vechi. Și seriale și lungmetraje.

Până să devină o dezbatere "cinema vs. streaming", exista o altă dezbatere numită "peliculă vs. digital". Tot așa vor apărea noi dezbateri la fiecare 2-3 ani care vor răsări din evoluția lucrurilor. Pelicula, cinematograful și altele sper să mai supraviețuiască, dar inevitabil vor fi afectate de evoluția tehnologică.

"Exista o vreme când o grămadă de companii fabricau bice pentru cai. Și pun pariu că ultima companie rămasă în viață era cea care fabrica al naibii cel mai bun bici pe care l-ați văzut vreodată.", Danny DeVito - Others People’s Money

La fel și cu telefoanele publice cu cartelă. Așa va fi si cu sălile de cinema, probabil cele mai bune dintre ele vor reuși să ofere experiențe cinematografice pentru nostalgici. Pentru că nimănui nu-i pasă de cinematografe la noi în țară. Sunt atâtea probleme atât de grave și de urgente în țară și în lume încât problema cinematografelor n-are cum să devină o prioritate.

Iar la dezbaterea "peliculă vs. digital" eu eram de partea digitalului pentru simplu motiv că pelicula a fost mereu atât de costisitoare încât cei mai mulți dintre regizori nu puteau decât să viseze la a face filme. Monopolul era deținut de cei cu bugete mari. Cine dispunea de mulți bani putea face filme, cine nu, nu prea.

Când digitalul a venit ca o alternativă accesibilă financiar, apărătorii peliculei au început să se tânguie cu argumentele calității și nostalgiei. Da, e adevărat că pelicula are un flavor aparte, dar realitatea e și că e atât de scumpă încât dacă nu ți-o permiți pur și simplu nu poți face filme. Pelicula a devenit vinylul cinematografiei. Așa cum cinematografele vor deveni vinylul streamingului.

Iar cândva departe, streamingul la rândul lui, va deveni vinylul imaginației.