[Pe mici sau mari ecrane] Florin Serban: Ce s-a schimbat radical e curajul spectatorului si dispozitia lui de a-si asuma riscuri

Pentru regizorul Florin Serban ("Eu cand vreau sa fluier, fluier", "Box"), a fost suficient sa vada "Wild at Heart”"al lui David Lynch la 17 ani ca sa stie ce vrea sa faca toata viata. Filmul vazut intr-un cinema cat se poate de romanesc, pe nume Dacia, avea sa-l conduca peste ani catre studii de profil intr-o universitate cat se poate de americana, Columbia din New York, cu un scop precis:

“[...] pe la mijlocul filmului mi-a venit rau fizic. Imi era teama ca lesin, asa ca am iesit din sala. Si de-atunci mi-am spus ca asta vreau sa fac si eu. Sa tulbur.”

Cu un exercitiu de minim 4 filme vizionate pe saptamana, Florin profita de epoca de aur a televiziunii si se declara un fan al platformelor de streaming, mergand insa si la cinema – in special pentru productiile romanesti, dar apeleaza si la torente, pentru filmele altfel de negasit. 

In acelasi timp, Florin apreciaza si filmele mainstream care ofera o experienta emotionala puternica, intrucat:

“omul de-aia a tot mers la cinema, pentru emotii puternice. Multe din ele sunt dupa reteta. Asta nu le face mai putin emotionale, ci doar mai putin originale, iar publicului larg nu ii pasa de originalitate.”

In dispozitia spectatorului, "ingropat in munca lui, in relatiile lui care au permanenta nevoie de reparatii, in nevoia lui de siguranta si confort", Florin remarca o lipsa de curaj care face ca productiile de arta, independente sau de autor sa devina nisate; mai departe, compara situatia cu alegerea KFC sau McDonald's intr-o tara asiatica, unde ai putea risca pentru a descoperi bogatia gastronomica locala.

Primele amintiri la cinema

Primul film vazut pe TV e legat de dorinta mea de a cunoaste ce se ascunde sub fusta femeilor. Asa ca, in timpul unui western, pe cand o “amazoana” era pe capra trasurii care gonea in preerie urmarita de banditi, iar rochia i se umfla de la curent, eu m-am asezat sub masuta televizorului. Speranta mea era ca de acolo voi vedea ce e sub fusta ei. Nu am vazut. Aveam vreo 4 ani.

Apoi, primul film la cinema a fost “Prin cenusa imperiului” la Cinema Muncitoresc, din Resita. M-a dus tata. Era sala plina ochi si pana ce am luat noi bilete filmul incepuse. Am intrat pe usa, tata a dat la o parte draperia groasa de la intrare si m-am pomenit in intuneric, cu un ecran mare, pe care am vazut niste cizme uriase care sareau din caruta in noroi. M-am speriat, am inceput sa plang si a trebuit sa plecam. Cred ca aveam 4 ani.

Consumam tot ce era film la cele trei cinematografe din Resita. Trageam de toata lumea sa ma duca la film, si il induplecam pe varul meu, la liceu pe atunci, in clasele terminale. Mergeam in trei: eu, varul meu si prietena lui - in special la filme de actiune: Omul Paianjen, Omul Puma, Calaretul fara cap etc. El mirosea a colonie, iar cinema-urile miroseau tot timpul altfel, in functie de film.

Primul film care m-a tulburat cu adevarat a fost “Wild at Heart” al lui David Lynch. L-am vazut la Cinema Dacia, cel mai curatel cinema din oras, cu scaune plusate, proiectie excelenta intr-o sala enorma. Aveam 17 ani. In sala eram eu cu prietena mea si profesorul de fizica cu prietena lui.

Am fost fermecat, ametit, prea-plin. Atat de mult incat pe la mijlocul filmului mi-a venit rau fizic. Imi era teama ca lesin, asa ca am iesit din sala. Si de-atunci mi-am spus ca asta vreau sa fac si eu. Sa tulbur.

Obiceiurile tale de consumat filme

Vad destul de mult, cel putin 4 filme pe saptamana. As vedea mai mult, dar mai sunt si alte lucruri minunate in viata. Cinema, atunci cand am ce sa vad la cinema. Aproape toate filmele romanesti le vad in cinema, nu fiindca am de fiecare data ce sa vad, ci fiindca stiu ca nu le voi gasi in alta parte.

Mai vad in cinema filme de actiune sau comedii atunci cand merg cu fiul meu. Cu ani in urma vedeam impreuna desene animate la cinema, filme pentru copii, fantastice, etc. Acum are 14 ani si genul filmelor s-a schimbat. Aproape in exclusivitate 2D. 3D doar cu el, iar mai multi “D” niciodata.

Am fost la un 4D, o singura data, o experienta neplacuta care nu mi s-a parut ca are multe in comun cu ce ar trebui sa fie experienta de cinema. In momentul in care in fata povestii si a imaginatiei primeaza explozia senzoriala, prima are de suferit. Scaunul care se misca, stropii, mirosurile sunt lucruri care nu isi au locul aici.

Cand merg la cinema merg sa traiesc o poveste, sa simt emotii, sa aflu lucruri despre cei de-acolo si despre mine. Nu merg ca sa fiu inlantuit intre senzatii, iar imaginatia mea sa fie anulata. Cand citesc o carte ma las purtat de poveste. Nu trebuie sa se miste patul sau fotoliu cand Anna Karenina e in tren. Daca s-ar misca, m-ar scoate de acolo.

Altfel, sunt un mare consumator de streaming. Amazon, Mubi, Netflix, HBO, Festival Scope. Nu neaparat in ordinea asta. Apoi torente pentru filmele la care nu am cum sa ajung altfel.

Accesul la productii

Datorita tehnologiei, ca iubitori de film, traim intr-o epoca de aur, suntem absolut rasfatati. Accesul la informatie e aproape nelimitat, calitatea grozava, sunetul decent. Le vad acasa, pe proiector. In urma cu 15 ani, cand am ajuns la scoala in New York, am ramas vrajit de accesul la informatie pe care il aveam acolo. Aproape fiecare centru cultural national avea o arhiva de filme pe DVD.

Biblioteca Columbia University avea o colectie solida, mai ales pe zona de film independent american, iar la doi pasi de facultate era un centru de inchirieri unde gaseai integrala BFI, integrala Janus, integrala Criterion. Pe langa asta, sute de filme de arta din toate colturile lumii. Iar, pe langa asta, aproape in fiecare saptamana era cate un eveniment cinematografic.

New York-ul era atunci un fel de Mecca pentru un iubitor de film, intrecut doar de Paris. Acum, Mecca e la degetele noastre. Trebuie doar sa stim ce cautam.

Cinema vs. streaming

Experienta de ecran mare e inegalabila. Experienta home cinema e un compromis absolut onorabil. Si de inteles. Acum, un spectator “consumator” de cinema de calitate are suficient de multe de facut ca sa se transforme usor intr-un spectator “amator” de cinema.

Ai o slujba unde stai pana la 6 PM sau 7 PM. Dupa, abia astepti sa ajungi acasa, te sui in masina, mai pierzi 30 de minute sau o ora pe drum, ajungi, arunci servieta si apoi cu greu te mai urnesti. Mai ales daca acasa iti e sotia, unul sau doi copii.

Ca sa iesi la cinema trebuie sa mergi la un spectacol care intruneste voturile tuturor. Deci va fi un film de copii. Si probabil va fi in weekend.

Insa, acum, cu internet de calitate, un TV decent si un sistem audio onorabil, dupa ce s-au stins luminile, poti sa dai drumul la streaming. Si crede-ma, gasesti aproape orice. De la filmele italiene de groaza ale anilor '70, la filme mexicane de arta, trecand prin filme asiatice ale anilor '50 si oprindu-te la cinema-ul contemporan canadian. Trebuie doar sa cauti.

Ce pierzi vazandu-l pe TV? Poti sa pierzi dispozitia si “firul”. Pe TV poti sa dai “pauza” si sa raspunzi la telefon, sau sa mai faci o salata, sa iti mai torni un vin... La cinema, esti legat de scaun si urmaresti. Iar filmele, cele bune, sunt construite cu un “build-up”, cu o incarcare de la o scena la alta pe care poti sa o pierzi acasa.

Dar, cu un minim de respect fata de produsul cinematografic si fata de experienta ta, poti sa pui telefonul pe “Do not disturb” sa lasi vinul si salata pentru seara urmatoare si s-a rezolvat.

In ceea ce priveste experienta senzoriala, e o pierdere aici, fireste, dar nu una care sa incline balanta. Experienta de grup - si aici e o pierdere, dar uneori poate sa fie un avantaj. Eu vreau sa vad film intr-un mediu in care ma pot bucura de ce se intampla acolo. Ori daca suntem in grup, poate nu toti din grupul acela au aceeasi prioritate. Si atunci, decat sa aud rasete in momente nepotrivite, conversatii care incep cu “sunt la film, nu pot sa vorbesc” si se termina dupa trei minute, prefer sa vad filmul acasa.

Filmul "de public"

Pentru mine, filmele sunt de doua feluri: filme care te bucura si filme care iti ofera mult, fara sa vrea in primul rand a te bucura. Si intr-o parte si in alta ai si filme extraordinare, si mediocre si ingrozitoare. La un moment dat, am intalnit un personaj detestabil, regizor de film, roman, care mi-a spus ca filmul lui nu are mari pretentii, ca e doar film de public. Era un sub-produs ridicol. Filmul de public e doar in tarile “bananiere” sinonim cu filmul prost.

Filmele de divertisment, sau “spectacol”, sau “entertainment”, se adreseaza unui public general si ii ofera, de foarte multe ori cu mult mestesug in toate capitolele, o experienta emotionala puternica. Si omul de-aia a tot mers la cinema, pentru emotii puternice. Multe din ele sunt dupa reteta.

Asta nu le face mai putin emotionale, ci doar mai putin originale, iar publicului larg nu ii pasa de originalitate. Sunt multe exemple de filme de divertisment excelente. Aproape toate filmele lui Spielberg, Aliens, multe din seria Star Wars.

Presiuni de productie

In toate productiile cinematografice exista cenzura, auto-cenzura si compromis. Si e firesc sa fie asa. Filmul costa mult. Cateodata foarte mult. Iar cei care investesc, indiferent ca e vorba de “private equity” sau fonduri nationale, vor sa se asigure ca produsul rezultat le va aduce fie bani, fie medalii. Si ca orgoliul va fi umflat si intr-un caz si in altul. Sa nu crezi ca filmul de arta realizat din fonduri nationale sau pan-europene nu intalneste cenzura.

Pune un scenariu care promite social cu o tema aspra si actuala (emigratie, rasism, abuz sexual, abuz asupra minorilor) si unul de dragoste cu iz de film de arta in fata unui juriu. Din start, cel social va avea cateva puncte in plus. Iar eu, ca regizor sau producator, daca vreau sa fac film, o sa cochetez si eu cu proiectul finantabil. Asadar, o auto-cenzura.

Iar cand e vorba de un film sau un serial care costa cateva sute de milioane, e firesc ca cel care investeste banii astia sa isi ia cat mai multe masuri de precautie ca productia sa fie un succes si sa ii intoarca banii cu profit. Si atunci se uita la cat de “bancabil” e un anumit star de cinema, la obiceiurile consumatorilor, etc.

Acum, eu ca autor, indiferent ce filme fac, trebuie sa gasesc formula compromisului cat mai mic. Si, dincolo de bani si medalii sa incerc sa aduc publicului o poveste puternica, originala, cu seva si miez. Asa a fost dintotdeauna, chiar si sub comunism.

Ce isi doreste publicul vs. ce vrea artistul sa transmita

Filmele de arta, sau independente, sau de autor (fac aici un egal intre termeni care nu sunt tocmai egali, dar nu ne vom opri in distinctii oarecum fine) se adreseaza unui public care asteapta altceva de la film. Aici intalnesti de multe ori filme experimentale, non-narative, dar si productii construite dupa formule clasice si recunoscute, diferind insa fundamental de productiile de public prin subiect sau prin unghiul de abordare al subiectului.

Ca si mai sus, o eticheta nu salveaza o productie. Faptul ca iti clasifici filmul ca fiind de arta nu exonereaza autorul de raspunderea fata de timpul si atentia spectatorului.

Unul din cele mai bune exemple la care ma duce gandul, exemplu de film de arta extraodinar e “Calul din Torino”, ultimul film al lui Bela Tarr. Un film greu de urmarit, dar un film pe care, daca il duci la bun sfarsit, te va recompensa enorm. E unul din cele cateva filme care au ramas cu mine si in mine.

Altul ar fi “Au hasard Balthzar” al lui Robert Bresson. Cateodata, aceste doua directii se intersecteaza: unele dintre filmele lui Kurosawa, “Pulp Fiction” etc.

Pozitia spectatorului

Ce s-a schimbat radical e curajul spectatorului si dispozitia lui de a-si asuma riscuri. Asta face ca de cativa ani incoace filmul de arta sa devina un spectacol rar, pentru un public de nisa. Probabil va ajunge ca muzica de jazz, pentru un public restrans, fidel, select. Iar asta se va reflecta in bugete tot mai mici pentru acest gen de film.

Publicul, la fel ca si investitorii, e tot mai lipsit de curaj. Sa dau un exemplu.

Daca mergi la un KFC sau Mc (in Romania, in State, in Franta) si iei un sandwich, o sa intalnesti un produs asemanator. Gustul... asa cum e intotdeauna. Sansele ca produsul sa fie alterat sunt aproape nule. Si atunci, eu sau tu, turisti fiind, mergem in Birmania sau Peru si preferam sa fim in zona safe -  o sa iau ce am mai luat si ma duc la un lant de restaurante pe care il cunosc. Mananci, esti safe, ai gasit acelasi gust. Move on.

Dar ia opreste-te la o cevicherie intr-un orasel pe malul oceanului. Ei bine, daca ai curaj, acolo, ai putea sa intalnesti ceva nemaivazut, sa ai o experienta gastronomica unica. Dar poti sa te si alegi cu o enterocolita...

Asa e si spectatorul. E atat de ingropat in munca lui, in relatiile lui care au permanenta nevoie de reparatii, in nevoia lui de siguranta si confort incat, in momentul in care are 2 ore la dispozitie, merge cat mai la sigur. De aceea si foamea asta de serial. Vad inca un episod din ceva care a fost ok, mai degraba decat sa ma aventurez in a vedea un film chilian premiat.

Nu mai are curaj sa vada filmul unui regizor din Coreea de Sud de care n-a mai auzit, desi poate omul acela e foarte bun si premiat si face filme excelente. Daca se uita doua ore si isi da seama ca nu i-a placut? A pierdut singurele doua ore de film pe saptamana asta...

Acum, eu ca autor, ce fac? Incerc sa rup lantul asta de frica sau ma bag si eu acolo ca e caldut? Dar daca imi rup gatul in primul caz, sau fac o productie pe care refuz sa o vad de rusine in cel de-al doilea? E o optiune personala aici.

Nostalgic sau deschis la nou?

Poti sa mai faci o tabara in care sa fie cei care vor sa vada film de calitate, indiferent de nostalgii sau deschideri? Eu acolo vreau sa ma bag.