[Pe mici sau mari ecrane] Alexandru Maftei: Mersul la cinema poate părea mai incomod, dar implică poate mai mult respect față de filmul văzut

Lui Alexandru Maftei i-au trebuit o copilărie să treacă de la "101 Dalmațieni" și "Pisicile aristocrate" la "Mărgelatu", și o adolescență ca să treacă de la "Iacob" și "Glissando" la filme de Tarkovski, Bergman sau Fellini. Pentru el, maximul unei experiențe cinematografice se atinge la festivalurile de film, un soi de echivalent al experienței de binging a serialelor, dar mai viu și mai intens.

Simt că cinematograful este o experiență majoră, un eveniment, în timp ce vizionarea la televizor sau în fața computerului este un surogat, un compromis.

Alexandru privește platformele de streaming în primul rând ca sursă de finanțare și de dezvoltare a industriei - iar faptul că se produc mai multe filme nu e o veste rea, adaugă el. Nu se pronunță definitiv asupra influenței datelor în realizarea filmelor, dar crede că, în continuare, cel mai puternic model de lucru se bazează pe inspirația artistului și încrederea unui producător de a o aduce la viață.

Cinema-ul din copilărie

Primele filme pe care le-am văzut la cinema au fost desene animate. Era un cinematograf care se numea Trei ursuleți pe str. Doamnei. Avea un program special de desene la matineu și ne ducea tata. Îmi amintesc că ne uitam la "Lolek și Bolek", "Miaunel și Bălănel", iar mai apoi filmele clasice de la Disney - "Cartea Junglei", "Albă ca Zăpada", "101 Dalmațieni", "Pisicile Aristocrate". În aceeași perioadă - să fi avut vreo 4-5 ani - ne-a dus tata la un film de animație japonez care m-a impresionat foarte tare pentru că avea un final trist - am rămas sub impresia filmului câteva zile bune.

Când am crescut, mergeam cu prietenii din bloc sau de la școală la cinematograful de cartier - Cultural se numea. Acolo am văzut toate filmele din seria "Mărgelatu", dar și filme străine precum "Afacerea Pigo" sau "Călărețul Electric". Acest din urmă film al lui Pollack mi-a rămas destul de viu în minte. Apoi erau și superproducțiile americane pe care le vedeam uneori la Sala Palatului - "Întâlnire de gradul trei", "Războiul stelelor" și apoi în reluare în cinematograful de cartier.

Filmele erau pentru noi, copii, subiect de fabulație. Porneam de la poveștile pe care le văzusem pe ecran și încercam în jocurile noastre să imaginăm acțiuni care să fie ca-n filme, să prelungim cumva universul din filme în viața noastră ludică.

Cinema-ul din liceu

În liceu am început să văd din filmele românești importante precum "Glissando", "Iacob" (Mircea Danieliuc) - pe care cred că l-am văzut de vreo 4-5 ori când a apărut, "Pas în doi", "Concurs", "Faleze de nisip" (Dan Pița).

Filmele deveniseră subiect de discuții adolescentine despre lume și viață, despre dragoste, despre revoltă, despre cum e să fii rebel.

După liceu am început să frecventez cinemateca sau proiecțiile de film de la casa studenților, unde am intrat în contact cu regizorii cei mai importanți ai lumii - Tarkovski, Bergman, Antonioni, Fellini, Godard, Truffaut, Mihalkov, Waida, Forman, Scott, Kubrick.

Obiceiurile tale de consumat filme azi 

Festivalurile de film sunt cele mai intense experiențe de vizionat filme de dimineața până seara. De câte ori ajung la câte un festival de film, asta îmi place să fac cel mai tare: să-mi aleg filmele la care să merg și să văd cât mai mult posibil.

Văd cam toate premierele de film românesc și frecventez cele câteva cinematografe care mai funcționează în București unde rulează filme europene - la Institutul Francez și la Muzeul Țăranului. La mall-uri merg rar și doar dacă filmul pe care vreau să-l văd nu e disponibil în oraș sau dacă am ratat câte o premieră.

La televizor mă uit destul de rar și, atunci când o fac, mă uit pe canalele de film.

Cinema vs. streaming

Percepția unui film la cinema este una plenară audio-vizual. Mersul la cinema este un act ce presupune deplasarea într-un loc și la o anumită oră, precum și o vizionare fără întrerupere a filmului. Poate părea mai incomod, dar implică poate mai mult respect față de filmul văzut. La cinema nu există chestiuni care să distragă vizionarea (nu sunt un fan al floricelelor la film).

Simt că cinematograful este o experiență majoră, un eveniment, în timp ce vizionarea la televizor sau în fața computerului este un surogat, un compromis.

Chiar dacă ecranele televizoarelor s-au mărit ca dimensiuni - micul ecran este cel pe care îl avem în sufragerie, unde putem vedea ceva să ne umplem timpul. Și chiar dacă sălile de cinema au devenit mai mici, marele ecran este locul unde te duci să vezi ceva ce te interesează cu adevărat.

Inspirație artistică sau analytics?

În alte țări se fac în continuare producții de cinema cu resurse importante și impact de măsură; uneori, se fac și filme de autor cu impact și se fac, iată, și filme produse de canalele de streaming care investesc sume uriașe în producțiile lor. Eu cred că zona asta e o sursă de finanțare în industrie care a apărut, evident, la pachet cu ceva reguli ce trebuie respectate. Orice regizor inspirat poate găsi portițe creative de a eluda acele reguli.

De când s-au inventat filmele, producătorii caută rețeta succesului, chiar călcând artiști importanți în picioare, dar realitatea este că nu prea au găsit-o. Sigur că se pot evita dezastre sau construi chestii cuminți și pe bază de studii de marketing, analytics și ce s-o mai inventa. Nimic însă nu poate fi un motor mai puternic decât un artist care are ceva de spus, și o face inspirat, și un producător care are încredere în asta.

Pe de altă parte, televiziunea nu este cinema și are nevoie probabil de carne de tun cât cuprinde. E loc sub soare pentru ambele direcții.

În plan local, cinematografia nu este industrie, pentru că nu există chiar locul unde poți vedea filmele, cinematograful. În România nu mai sunt săli de cinema. În 30 de ani de postcomunism, Bucureștiul dacă mai are câteva cinematografe și orașe mari din țară sunt lipsite de o sală de cinema. Deci o mare parte din oameni nu mai au acces deloc la filme. Așa încât poate faptul că ei pot vedea filme la televizor este mai bine decât nimic. Deși, nimic nu se compara cu un film văzut la cinema.

Altfel, local, predomină artistul care vrea să facă un film și nu investitorul care vrea să facă bani.

Ce își dorește publicul vs. ce vrea artistul să transmită

Cred că în 2019 nu ducem lipsă de diversitate. Găsești să vezi orice îți dorești. Adică nu te mai surprinde nimic. Cred că rolul artistului este să cutremure, să zguduie certitudini, să surprindă, să arate lumii ceva într-o manieră neașteptată. Dar până la urmă cum ar fi să avem doar filme de astea? Probabil că e nevoie de ambele.

Evoluția industriei filmului

Se vor face mai multe filme - ceea ce e un lucru bun. Un public global poate însemna și posibilitatea abordării unor subiecte mai nișate, mai diverse, dar și pericolul unei uniformizări.

Cred că filmul trece printr-o perioadă de transformare căci receptarea se face în condiții din ce în ce mai variate. Producătorii au impresia că știu din ce în ce mai multe date despre publicul căruia i se adresează și poate se cred mai aproape de rețeta alchimică a succesului. Iar pentru artiști va fi ceva mai mult de lucru.