[Rezolvăm în DTP] Cristi Ciureanu, Freelancer: Art Director nu e o evoluţie în sus de la DTP. Aceste meserii se completează, sunt una lângă alta

Clienţi bebeluşi care nu ştiu ce vor, plictiseală, alergie la termenul de “publicitari”, muncă de chinez, amatorism, viteză, într-un cuvant, numa' belele. Cam asta ar putea fi, în mare, lumea lui Cristi Ciureanu, DTP freelance, la 15 ani de activitate. 

Însă dacă treci de dinamismul (a se citi instabilitatea) industriei, de culoarea “grej” cerută de clienţi şi de worflow-ul inexistent sau haotic, o să dai şi de bine. De unde era totul gri combinat cu bej, o să vezi că dracu' nu-i aşa negru, iar el şi-l colorează singur cu probleme de geometrie. Asta pentru că e încă super pasionat de ce face, după “milioane de etichete” şi ani de pagini lucrate.

Pentru că DTP nu există în DEX

Meseria pe care o fac eu se învaţă în 5 ani, dacă eşti silitor, apoi urmează o rutină de 25 de ani. Nu e o meserie care să evolueze constant adică, e "boring" de la un punct încolo. So... aş spune: dacă gândiţi la plăcerea tehnicului din meseria asta, şi sunteţi la început de drum, alegeţi o meserie care chiar evoluează pe parcursul anilor.

Dacă vă credeţi artişti, înseamnă că nu sunteţi DTP. Singurul lucru care merită în DTP, dacă nu aveţi aplecare nativă spre aşa ceva, nu ţine de meserie, ţine de oameni: să lucrezi cu oameni faini.

În plus, în meseria noastră e plin de "creativi" care nu au terminat Arte Plastice. Veţi ajunge la frustrări pentru că unii se cred mai cu moţ având altă titulatură pe cartea de muncă. Între un DTP cu facultatea de Hidrologie şi un Art Director ce a terminat Drept nu e diferenţă.

Dacă amândoi au chef de muncă, POATE ar putea exista o diferenţă, după 10-15 ani. Dacă cel cu Drept e un încrezut, va rămâne doar un încrezut cu pretenţii.

Unde înveţi meseria asta?

Răspuns scurt: acasă sau la locul de muncă. Eu am învăţat-o făcând lucruri. În liceu îmi făceam singur coperte la casete, în Corel 3. În facultate, în loc de desen tehnic în creion, făceam desen tehnic în Corel (nu se auzise de Illustrator pe vremea aceea).

Chiar a fost o mare discuţie cu profesorul, pe-atunci, că noi cei care ştim Corel ar trebui să trecem examenul şi fără desen în creion, pentru că viitorul va fi în desen tehnic pe computer (Facultatea de Electrotehnică, Iaşi, 1998). Am trecut examenul, btw :)

Alte softuri le-am învăţat la locul de muncă. De exemplu, când am aplicat pentru Cronica Română (2002), "rezultatul" interviului a fost o pagină (făcută în Quark), care a apărut în ziar a doua zi, fără să se mai uite alt DTP pe ea. Venisem în Bucureşti după o muncă la un ziar de provincie.

Când m-am angajat prima dată într-o agenţie, nu ştiam Illustrator. 

- Nici o problemă, întrebi şi te ajutăm. Vili îţi va mai spune ce nu ştii. Dar dacă ştii bine Corel, îţi va şi simplu să te adaptezi. Aşa a fost. Pentru că mă consider silitor măcar în domeniul ăsta, mi-a fost uşor, într-adevăr, să fac trecerea de la un soft de grafică vectorială la alt soft de acelaşi tip.

Cum am învăţat InDesign. Nu se cerea. În general, sunt puţini cei care ştiu InDesign. Numai că noi, eu şi colegii mei, veneam din presă, şi a învăţa InDesign era... ca şi cum ţi-ai cumpăra o maşină nouă. TREBUIE să învăţăm InDesign, în amintirea Quark-ului :) Şi asta am făcut. Există forumuri de DTP-işti, unde lumea schimbă opinii şi metode de abordare.

- Dar eu nu ştiu să lucrez cu ştanţe...
- Nici o problemă, Bobo e aici să te ajute. Îl suni pe el dacă ai o problemă.

Mă simt bine că nu l-am sunat prea des. Sau, mai bine spus, nu l-am sunat de două ori pentru aceeaşi problemă.

Acest lucru face diferenţa între un DTP pasionat, bun, şi un amator. Trebuie să-ţi placă meseria, să vrei să înveţi. E important asta!

DTP vs. Art Director

Am fost întrebat de câteva ori de ce am rămas DTP, de ce nu m-am făcut "Art". Păi, măi băieţi, "Art" înseamnă să fi terminat Facultatea de Arte Plastice. Eu nu sunt artist şi îmi asum asta. Pot fi eu ca omul meu Alin, care a luat în liceu locul 2 la Olimpiada Naţională de Arte Plastice, secţiunea Design? Nu pot. Eu mă înţeleg bine cu maşinile, îmi place "matematica" meseriei.

Da, pot face pe Art Directorul - prin experienţă şi lucrul birou lângă birou cu artişti, am mai prins de la ei. Am făcut muncă de Art Director, dar nu voi fi niciodată unul. Sunt un DTP-ist, unul foarte bun. De unde ştiu? Am colecţie de e-mail-uri diverse, de la clienţi şi colaboratori, în care mi se spune acest lucru :)

Art Director nu e o evoluţie în sus de la meseria de DTP. Am văzut Art făcând muncă de DTP. Îi ia de zece ori mai mult decât mie. Eu nu pot fi un Art Director, un Art Director nu poate fi "robotul industrial" care e un DTP-ist bun. Aceste meserii se completează, sunt una lângă alta, nu una deasupra celeilalte. Foarte, foarte mulţi nu înţeleg asta.

De exemplu, foarte rar un Art înţelege şi îşi aduce aminte că o culoare pe trei plate-uri e mai sigură decât una pe patru plate-uri. Noi  testăm, optimizăm, ajutăm maşinile şi tipografii să scoată un lucru perfect, cu mai puţin stres. Să nu mai spun că foarte rar un Art îşi aduce aminte că tipar înseamnă CMYK, nu RGB.

Dar, dacă suntem corecţi, nici nu e treaba lui să fie interesat de aşa ceva, el e "poetul", noi suntem "inginerii".

Workflow, dificultăți și lupte de culise

"Workflow" este un concept care nu a fost prea des aprofundat în această industrie. Nu prea sunt oameni care să înţeleagă exact care e un workflow ok, pentru că e plin de amatori.

DTP-ul este omul care face legătura între agenţie şi tipografii, maşini; omul care ia ideea artistului şi o face inteligibilă tehnic pentru maşini. De exemplu, un DTP adevărat nu foloseşte cuvinte de tipul "cred", "mi se pare". Repet: trebuie să fii un robot care ia nişte input-uri şi scoate un output inteligibil pentru alţi roboţi. "Cred", "mi se pare", "dă mai bine aşa", "poate" sunt cuvinte care se folosesc în alte birouri, în alte departamente.

La un anumit loc de muncă, m-am certat cu oamenii pentru că plecam târziu. Le-am explicat unde e problema, şi cu ce greşesc ei. M-am certat, dar m-au ascultat. În două săptămâni de "fine tuning" pe workflow, în loc să plecăm la 12 noaptea, plecam toţi la 8 seara. E un lucru de care sunt mândru - şi apare în CV-ul meu. Ceea ce nu apare este că am luat în calcul şi tipografii de după noi, care poate aveau copii acasă, şi puteau pleca cu 4 ore mai devreme.

În momentul în care îţi place meseria, urmăreşti lanţul de producţie, ajungi să-l cunoşti inclusiv de Bogdan din tipografie, chiar dacă nu e meseria ta să te duci săptămânal să vezi cum se produce munca ta :)

Proiecte?

Noi nu luăm premii, noi nu avem portofolii. Nu am ce să arăt, eu pot să mă laud doar cu viteza de lucru, care se vede în viaţa reală, nu o pot pune pe hârtie, într-un album. Satisfacţiile noastre sunt altele.

Am lucrat la Londra, pentru un ziar. Echipe noi, oameni noi, tipografii noi. După primul ziar făcut de mine şi predat în tipar, am primit a doua zi telefon de la birou. Lucram online, nu văzusem oamenii niciodată, nu cunoşteam particularităţile maşinilor, nu ştiam nimic. Prima zi de lucru, primul proiect de felul ăsta în Londra. Telefon de la serviciu, nu mail.

- Bună Cristi, poţi vorbi?
- Bineînţeles. S-a întâmplat ceva? :(
- Pentru ziar te sunăm, da. Ne-au sunat din tipografie să ne întrebe dacă am schimbat omul.
- (shit!) E totul ok?
- Da. De asta te sunăm, pentru că ne-au sunat să ne spună că se simte că am schimbat omul, că ziarul a venit în tipar... impecabil! Mulţumim, Cristi! :)

Am început lucrând doar două pagini, în două luni ajunsesem să-l paginez singur pe tot :)

Vreau să menţionez un proiect la care am lucrat cu mare plăcere şi pasiune, voluntar. Eu sunt din Vaslui. Al doilea cel mai sărac judeţ din ţară, după Teleorman (sic!). Am aflat că acasă există o familie tânără, soţ şi soţie, care voiau să lanseze o chestie numită "Zmeurişul Coasta Neagului" (Coasta Neagului e un sat). Bunicii lor aveau pamânt pe deal, iar ei deciseseră să pună zmeura și mure, să facă o afacere din asta.

I-am căutat şi m-am oferit să le fac etichete pentru produsele lor. Gratuit! I-am sunat pe prietenii mei (Art Director si Copywriter) le-am spus de această familie şi i-am rugat să lucrăm voluntar pentru ei. A fost "ca în vremurile bune", cu vechea echipă (echipa pentru care m-am întors din Londra!). Afacerea oamenilor a luat avânt, au mai cumpărat pământ, au accesat fonduri europene. 

Într-o zi ne-au cerut adresa de corespondenţă. Am primit fiecare câte un pachet cu gemuri şi lichioruri de zmeură şi mure. Zmeură şi mure bio! :)

Zile și nopți pentru cel mai lung proiect

Am lucrat "zile şi nopţi" prin agenţie, apoi mi-am dat seama că-s prost că fac asta. Sunt pasionat de meserie, nu sunt pasionat să pierd timpul aiurea pentru că lumea e varză şi nu ştie ce vrea. În plus, după ceva ani îţi dai seama că ceea facem noi nu contează.

Orice face oricine din industria asta, orice literă tipărită, e "perisabilă". "Perisabil" e un termen de presă, care expune articole ce nu mai pot aştepta. În general, orice articol de care uită lumea a treia zi.

Well, cine paginează presa? Noi. Adică facem ceva de care lumea uită a treia zi.
Cine face ambalaje? Noi. Adică, nişte pungi şi borcane pe care le arunci după ce ai folosit conţinutul.
Cine face, tehnic, "promoţiile verii"? Noi. Adică facem ceva ce durează o lună; şi asta dacă sunt băgate în seamă.
Câte coduri de pe capace ai trimis în ultimii 2 ani? Exact.

Nu e vorba numai de noi, e vorba de toată industria. Da, pe vremuri era ok. Atunci când erau mai mulţi visători. Atunci când banul conta oarecum mai puţin. Sau poate am crescut eu şi am înţeles mai bine cu ce se ocupă "publicitarii".

Când clientul cere ciudăţenii

De foarte multe ori, DTP-istul trebuie să înţeleagă că lucrează cu nişte oameni care nu prea ştiu ce vor şi nu ştiu cât durează să faci X sau Y produs. Eu nu prea am înţeles asta (nici acum nu vreau) şi am avut/am mulţi neuroni de pierdut.

Clientul e de multe ori ca un bebeluş care nu ştie ce vrea. Tu ştii să lucrezi, VREI să lucrezi, ÎŢI PLACE să lucrezi, dar vin 3 clienţi "bebeluşi" şi-ţi strică feng-shui-ul.

- Vrem un fel de grej, care e un gri combinat cu bej, dar nu prea mult bej... ştii cum zic?

Nu, nu ştiu. Aici la DTP avem o bibliotecă de culori, care e pe masă. 300 de foi, câteva sute/mii de culori. Alege matale "grej-ul" pe care-l vrei, şi comunică codul. Noi, aici, suntem TEHNICUL!

Bune şi rele

Amatorismul te face să nu mai ai chef de publicitate (cu ghilimelele de rigoare). Mai mult de jumătate din foştii colegi şi prieteni nu mai sunt "publicitari" (btw, unul dintre cele mai idioate cuvinte pe care le-am auzit vreodată). Nu cred că cineva vrea să-i vorbesc sincer şi real despre meseria mea şi industria asta. Totuşi, de ce mai lucrez în domeniu, de ce o mai fac? Pentru că, poate nu mă credeţi, îmi place ce fac.

Aud mulţi oameni că spun "scârbici" în loc de "serviciu". Nu am gândit niciodată aşa. Când nu mi-a mai plăcut ce se întâmplă (în "workflow"), m-am certat, am ţinut la opiniile mele... în ultimă instanţă, am plecat. Dar nu am venit cu "scârbă" la serviciu, nu am venit niciodată cu plictiseală şi fără chef de muncă.

Deşi, după 15 ani în meseria asta, foarte puţine lucruri mă mai impresionează, şi cumva am ajuns să lucrez ca un robot - "procesez input-uri", există mici satisfacţii pe care doar un DTP pasionat le-ar înţelege. De exemplu, am învăţat nişte particularităţi ale anumitor maşini de tipar fără să fi lucrat efectiv pe ele. Trimiţând zilnic materiale pentru una din ele, ştiam cum să lucrăm, deşi nu văzusem hardughia vreodată.

Cu altă ocazie, am trimis etichete de produs în tipar, milioane de exemplare tipărite, punând un element despre care voiam neapărat să văd dacă iese mai bine (cu noii parametri) la maşinile din alt judeţ, maşini pe care nu le-am văzut în viaţa mea.

Chiar zilele trecute am mers în supermarket luând produsele şi testând dacă am putut aproxima toleranţa maşinii, fără să o fi văzut vreodată. E o mică satisfacţie de tocilar, dacă vreţi.

Când nu sunt bătut la cap aiurea, e o linişte în rutina de zi cu zi. Sunt "acasă" când mă duc la serviciu. Uneori mă relaxez la muncă mai bine decât acasă, pentru că aici "cunosc totul", sunt în apele mele.

Un coleg de serviciu a rămas mirat că în timpul liber mai rezolv probleme de geometrie. E tot un fel de rutină. Unii fac rebus. Unii joacă şah. Eu fac probleme de geometrie şi DTP. Cum ar spune familia, "tot copil ai rămas". Meseria o consider, azi, o joacă. Nu mă mai maturizez... Când am să să fac ceva cu adevărat serios cu viaţa mea!?

DTP cu bătaie lungă

Pentru a face DTP până la pensie, trebuie să ai o aplecare nativă. Adică să-ţi placă migăleala, detaliul, să te poţi bucura la lucruri mici, să mergi să vezi produsele făcute de tine. SĂ TE INTERESEZE ce faci.

Îmi place performanţa, care în meseria asta se traduce prin viteză şi acurateţe. Nu e ca la Art Director, să se pună accentul pe idee. Noi la DTP suntem un fel de "ingineri" (pretenţios spus), care ar trebui să lucreze ca nişte roboţi industriali. Poţi fi un robot? VREI să faci asta 35 de ani? ÎŢI PLACE munca de chinez? Nu? Atunci nu vei fi un bun DTP.

După 5-10 ani de meserie, să mai înveţi 1% în plus înseamnă o muncă de 10 ori mai mare decât la început, când învăţai 1-2% pe lună.

Concluzia...

... acestui lung şir de informaţii care "a treia zi nu contează".

Eşti la început de drum şi vrei să te faci DTP? Gândeşte foarte bine dacă vrei să faci asta. Îţi place mirosul de hârtie, îţi place matematica, îţi place munca de chinez, îţi place munca repetitivă? Dacă te crezi "publicitar" și vrei să cucerești publicul din țară și de peste hotare, DTP nu e ce trebuie sa alegi.

În plus, industria e, extrem de pretențios spus, dinamică. Azi exiști ca agenție, mâine te închizi. Azi ai 30 de colegi, mâine sunt concediați 20. VREI un colectiv din ăsta? Pot număra pe degete oamenii (foarte buni!) cu care am lucrat și au rămas mai mult de 10 ani în publicitate.

Am scris mai sus că, pentru un tocilar DTP-ist, în rutina zilnică contează destul oamenii din jurul lui, pentru că satisfacțiile profesionale sunt de tocilar, nu sunt "glorioase".
Alege bine!