[Pe mici sau mari ecrane] Radu Jude: Cinema-ul înseamnă un mod de a gândi

Dacă Hamlet s-ar fi aflat prin jur în 2019, întrebarea i-ar fi fost: cinema sau streaming? Mai nobil e să-nduri foșnetul străinului de lângă tine, din sala-ntunecată, sau apucând telecomanda, să sari direct la punctul culminant, să moară personajul principal, iar tu să adormi pe canapea?

Hamlet, spre deosebire de personajele din tragediile antice, a renunțat la reverența în fața zeilor și s-a întrebat dacă nu cumva rezolvarea problemelor lui depinde de el. 400 de ani și câteva revoluții tehnologice mai târziu, renunțăm și noi la reverența în fața zeilor-actori, și în loc să ne aranjăm, să ne parfumăm, să ne facem rezervare și să mergem la cinema, preferăm de multe ori să-i urmărim din pijamale.

Încercăm să aflăm cum e primită și această "jertfă", într-o nouă serie editorială, în care actori, regizori și producători ne vor vorbi despre binomul cinema-streaming. Deschidem cu regizorul Radu Jude.

Pentru el, cinema-ul înseamnă mai mult decât delectarea cu filme într-o sală. Cinema-ul ține de raportul imaginilor cu realitatea, cu construcția vizuală a acesteia, așa că orice imagine în mișcare e cinema. 

Radu spune că există valoare în platformele de streaming și, totodată, viață în afara Neflix-ului; de pildă, platforme ca Mubi, DocAlliance sau UbuWeb, oferă acces publicului la filme de artă care, altfel, ar fi uitate.

Primele amintiri la cinema

Am copilărit la țară, la bunici, țin minte, ca toată generația mea, de altfel, Arabella și Omul din Atlantis văzute la televizor. Și Pistruiatul. Și filmele lui Sergiu Nicolaescu, ăla cu Gerula, de exemplu (sau e un film de Mircea Drăgan?). Și desenele animate Mihaela de Nell Cobar. Și Cascadorii rîsului, unde mai vedeai Stan și Bran sau Chaplin. Și filmul argentinian Cîinele văzut la București, la Favorit, care m-a speriat zdravăn.

Dar adevăratele experiențe au foste cele din liceu, când am început să merg la Cinemateca proaspăt redeschisă. 

Obiceiurile tale de consumat filme  

Nu sunt de dat exemplu, văd filme doar pe laptop. Unul-două pe săptămînă, în medie. Nu merg la cinema decît foarte rar, când e un film care mă interesează mult sau când se întîmplă să fiu la vreun festival. Filmul trebuie văzut pe ecran mare, asta e forța cinema-ului, să mărească imaginile proiectîndu-le și astfel să poți vedea mai bine ceea ce nu poți vedea cu ochiul liber, dar lenea mă împiedică să merg des la cinema.

În plus, filmele pe care vreau cu adevărat să le văd nu ajung mai niciodată în cinematografele noastre (doar pe la festivalul One World sau la proiecțiile Film Menu). Sper să iau un video-proiector bun la un moment dat, dar nu mă grăbesc. E drept, am impresia și că, la puține filme, pierzi ceva nevăzîndu-le în sală, totuși.

Ultima dată când am gîndit asta a fost când am văzut "Le livre d'image" al lui Godard. L-am văzut întâi pe laptop, apoi la festivalul de la Viena, în sală, și era complet altceva, asta pentru că Godard și-a bătut joc cu brutalitate de toate regulile care țin de cum trebuie să se vadă imaginea pe un ecran de cinema și să se audă sunetul într-o sală echipată Dolby, iar pe laptop majoritatea intervențiilor lui nu erau perceptibile.

Raportarea ta la cinema

Într-o sală vezi o imagine proiectată pe un ecran mare și asta înseamnă cinema. Dar interesul meu pentru cinema e (și) de altă natură, ține de problema raportului imaginilor cu realitatea și cu construcția vizuală a realității, așa că, pentru mine, orice imagine în mișcare e cinema și e la fel de valoroasă și de interesantă și de bogată ca oricare alta.

Nu în sensul că un film de, să zicem, Yasujiro Ozu, are aceeași valoare cu un clip făcut pe Facebook de ridicolul politician ultraconservator Mihail Neamțu sau cu o telenovelă, evident că nu; mai degrabă în sensul în care, dacă privești imaginile încercînd să le analizezi prin raportul lor cu realitatea și nu doar din punct de vedere estetic (orice ar însemna "estetic"), poți observa peste tot lucruri extrem de interesante.

Și e adevărat că poți vedea cinema peste tot, așa cum S.M. Eisenstein, obsedat de montaj, vedea montaj cinematografic peste tot (în arhitectură, în pictură, în muzică, în literatură, pînă și în planul cincinal al Partidului Comunist!). E probabil excesiv și vag ridicol, dar îl înțeleg pe Eisenstein, cinema-ul înseamnă un mod de a gîndi și nu se rezumă la a te delecta cu filme bune în sală.

Culisele dezbaterii. Valoarea streamingului 

Filmele pe care le fac eu sunt mult prea marginale ca să aibă de suferit într-un fel sau altul de pe urma regulilor aplicate studiourilor mari. Pot spune că sunt foarte atașat de anumite platforme de streaming (gen Mubi, DocAlliance sau UbuWeb – care e gratis), esențiale pentru cinema-ul care nu este atât de comercial încât să poată supraviețui pe o piață invadată de superproducții americane și de alte fime comerciale.

Există un public internațional și pentru altfel de filme, iar o platformă de streaming poate oferi acestui tip de public (din care fac și eu parte) filme care, altfel, sunt violent respinse de programatorii din multiplexuri sau de la televiziuni.

De exemplu, pe Mubi tocmai a fost pus un film superb, "Dalla nube alla resistenza" de Jean-Marie Straub și Danielle Huillet și nu cred că vreun film de-al lor a fost vreodată proiectat la cinema în România sau difuzat de vreo televiziune. De aceea, platformele de streaming de felul ăsta sunt importante.

Și nu, nu mă refer la Netflix, care e un fel de Coca-Cola a producției și distribuției de film. (Să nu se înțeleagă de aici că am o problemă cu cine se uită la Netflix, nici vorbă, să se uite fiecare la ce îi place. Dar era un studiu pe net referitor la faptul că Netflix conduce, pentru abonații tineri în special, la pierderea oricărui raport cu istoria filmului, dar asta e deja ceva generalizat, am cunoscut studenți la Regie în anul II care nu văzuseră în viața lor un film mut).

Filmul inspirat din analytics

În Europa încă se pot face filme fără presiuni de felul ăsta (e drept că și fără bugetele alea imense). Nu știu dacă aș continua, în cazul în care s-ar ajunge la așa ceva și în Europa. Mai degrabă aș prefera să fac mici filme cu telefonul și să le pun pe YouTube.

Ce își dorește publicul vs. ce vrea artistul să transmită

Nu din aroganță, ci pentru că am puțin nevoie aici de argumentul autorității, ofer acest citat dintr-un interviu cu Faulkner:

"[The writer's] obligation is to get the work done the best he can do it; whatever obligation he has left over after that he can spend anyway he likes. I myself am too busy to care about the public. I have no time to wonder who is reading me.

I don't care about John Doe's opinion on my or anyone else's work. Mine is the standard which has to be met, which is when the work makes me feel the way I do when I read La Tentation de Saint Antoine, or the Old Testament."

În plus, cred că nu există un public unic; și, așa cum există un public pentru filme porno straight, alt public pentru filme porno gay, un public pentru telenovele, un public pentru documentare despre animale sălbatice, chiar și un public pentru un acvariu sau un șemineu filmat etc, așa există un public și pentru filmele de autor (nu îmi place formula, dar nu am alta mai clară).

Evoluția industriei filmului

Nu am nici un fel de pronostic, habar n-am. Dar măcar pot să zic și eu că I have a dream: îmi imaginez că educația cinematografică, studiul imaginilor, educația media vor deveni materii de bază în școală, într-un sistem de învățămînt minunat, într-o societate prosperă și fără abandon școlar, care va crea un public atât de exigent încât filmele mele vor fi desființate fără drept de apel (și, evident, cu alte argumente decât: "e un film antiromânesc" sau "ce film e ăla în care actrița citește o nuvelă" etc). Dar probabil că pînă atunci încălzirea globală ne va rezolva pe toți.

Nostalgic sau deschis la nou?

Ca spectator? Și una, și alta. Regret uneori proiecțiile de pe peliculă de 35 mm și, când se mai întîmplă să văd un film așa, simt o mare bucurie (ultima dată a fost o proiecție cu "Antonio das Mortes" de Glauber Rocha), dar văd și filme pe YouTube sau Ubuweb, la calitate foarte proastă. Și sunt foarte, foarte recunoscător că le pot vedea.