Un sfert de oră în care am avut fiori reci pe spate. Simțeam un fel de apropiere ciudată față de restul fetelor din public, pentru că știam, cu tristețe, că și ele înțeleg. Că știu și ele cum e să te simți umilită, dar și vinovată simultan. Că și pe spatele lor se plimbă aceiași fiori.
Un cuvânt este o acțiune. În jurul acestui crez s-a construit performance-ul "Hey, pisi!", realizat de Ilinca Prisăcariu și montat în premieră la Street Delivery, care spune poveștile unor femei hărțuite verbal. Inspirată de mișcarea #metoo și de experiențele fetelor din jurul ei, Ilinca a simțit nevoia de a intra într-o zonă pe care crede că mai mulți artiști ar trebui să și-o asume - să-și folosească puterea pentru a da voce unor subiecte complicate.
Vede "Hey, pisi!" ca pe o nouă piesă dintr-un domino care continuă conversația despre abuzul verbal, pericolul naturalizării unui comportament abuziv și blamarea victimelor. Astfel ca ultima piesă de domino care pică să fie abuzul.
Ilinca + teatrul – o poveste de dragoste
Povestea e simplă, ca orice poveste de dragoste. Totul a început în 2011, când am intrat în Atelierul de teatru din Botoşani – o trupă de teatru de liceeni coordonată de vreo 20 de ani de nişte oameni minunaţi: Lenuş Teodora Moraru şi Gelu Rîşca.
Acolo am avut primul contact direct cu teatrul şi timp de 4 ani am trecut prin toate experienţele: jucat, organizat, scris şi regizat. Eu scriam de ceva timp, mă ajuta să exprim lucruri pe care îmi era dificil să le spun altfel.
Am început cu un blog, apoi am continuat cu o rubrică de proză scurtă pe LiterNet.ro – „Ceaiul de joi dimineaţă” şi am ajuns până în punctul în care am scris şi adaptat texte mai mari (cum ar fi „Breakfast Club”, după scenariul lui John Hughes sau „Hamlet” al lui Shakespeare).
Cu regia, declicul s-a întâmplat atunci când am lucrat la un spectacol al Atelierului, „ampiticipecreier.com”, unde m-am jucat de-a tot ce am putut, inclusiv de-a regizoarea. A fost un spectacol foarte personal, care a fost primit foarte bine.
Şi, ca în orice poveste de dragoste, uneori lucrurile iau turnuri diverse. Mi s-a făcut frică. Iubeam teatrul până peste cap; paradoxal, după „Pitici” am simţit că eu nu aş putea să fac asta toată viaţa şi am început să mă gândesc să dau la altă facultate.
Dar înainte să plec din Botoşani, am avut o discuţie memorabilă cu Lenuş, care a avut loc în ruinele Teatrului „Mihai Eminescu” (efectiv ruine, pentru că atunci intra în renovări). A folosit şarmul şi magia „lenuşiană” şi m-a făcut să îmi dau seama singură că trebuie să îmi urmez inima. Aşa am ajuns să dau la regie la UNATC.
UNATC: un rollercoaster de la copil la adult
Experienţa din facultate a fost ca un rollercoaster în care m-am urcat copil şi am ieşit adult. Am întâlnit tot felul de oameni, de la fiecare am avut de învăţat. De la unii am învăţat ce să aleg să fac, iar de la alţii ce să nu fac niciodată. Pe unii i-am adorat, pe alţii nu i-am înţeles. Dar cred că cel mai important a fost că în UNATC mi-am găsit, la un moment dat, haita.
Am ales cuvântul ăsta, care e şi dur şi frumos în acelaşi timp, pentru că suntem nişte oameni foarte diferiţi, dar funcţionăm impecabil împreună. În facultate m-am întâlnit cu fricile mele cele mai mari, dar am învăţat în acelaşi timp cum să dansez cu ele. Încă lucrez la asta. Au fost momente în care am urât teatrul, pentru că îl iubeam atât de tare încât îl lăsam să mă rănească. E un proces continuu de învăţare. Dar povestea e simplă, ca orice poveste de dragoste.
Acum trec anul doi de master la Scriere Dramatică, unde se întâmplă să fiu deja un pic mai matură şi, în acelaşi timp, să mă joc un pic mai mult.
Ideea performance-ului "Hey, pisi!"
Ideea a venit la un curs de performance de la şcoală. Din discuţie în discuţie cu colegele mele şi cu profa (Mihaela Michailov), am ajuns să mă gândesc la zona asta a hărţuirii, dar era necesar să mă duc pe ceva cât mai specific.
Am pornit cu un research pe #metoo şi am petrecut ore întregi citind poveştile multor fete şi femei, articole, statementuri, tot ce se regăsea sub acel hashtag. Ştiam că sunt multe cazuri, dar în momentul în care le-am văzut strânse sub o singură umbrelă, m-au trecut fiori reci. Aşa mi-am dat seama cât de important este să vorbeşti despre lucrurile astea şi cât de mult contează să ştii că nu eşti singură, că există locuri unde se poate găsi consiliere şi sprijin de orice fel. Şi, mai ales, că se caută soluţii de combatere a hărţuirii.
Am simţit că pot ajuta şi eu, dar în modul în care ştiu şi pot să ajut. Am forat mai adânc şi mi-am pus la un moment dat problema asupra hărţuirii verbale din locurile publice. Deşi este un lucru care se întâmplă foarte des, asupra lui planează un general „trecem peste”, în timp ce miilor de femei li se retează din respectul de sine, câte puţin, în fiecare zi.
Şi, pe lângă asta, există mereu frica faptului că nu ştii niciodată unde se poate ajunge de la un „Hey, pisi!” Am vrut să fac un performance care să deschidă subiectul şi să ridice probleme. Un abuz e un abuz şi nu trebuie să se depăşească limita atingerii fizice pentru a fi demn de băgat în seamă.
Procesul de creație
După ce am stabilit subiectul, am început să vorbesc cu prietenele mele despre experienţele lor. Apoi am întrebat şi alte fete, inclusiv pe cele din echipă şi am strâns câteva poveşti care urmau să alcătuiască baza performance-ului.
Le-am pus şi câteva întrebări, pentru a înţelege cât mai bine cum se simt în momentul în care sunt abuzate verbal, iar cuvintele cheie ar fi: scârbă, frică, neputinţă, dorinţa de fugi, de a se ascunde. De asemenea, în toate cazurile, limita atingerii fizice fusese depăşită şi toate mi-au spus că au poveşti şi despre asta.
După ce am adunat materialele, am continuat să scriu câteva scene pornind de la atitudini – ale femeilor, ale bărbaţilor, ale părinţilor, ale societăţii în general. Pentru că în cele mai multe cazuri se blamează tot victima, lucru fundamental greşit. Trebuie să schimbăm urgent macazul de la victimă la abuzator, indiferent de context.
Nu este în regulă ca femeile să îşi „revizuiască comportamentul”, în condiţiile în care tot ele au de suferit. Problema este că trebuie să schimbăm modul în care vedem lucrurile şi să încercăm, din om în om, să diminuăm frecvenţa cu care se întâmplă aceste abuzuri – prin discuţii, dezbateri, articole, acte artistice and so on. Mi se pare că totul e ca un joc de domino. „Hey, pisi!” e o nouă piesă.
O echipă exclusivă de fete
Am pornit cu o echipă de fete pentru că mi s-a părut că este cel mai direct şi just punct de vedere asupra acestui lucru. Ele sunt: Gabriela Harabagiu, Anca Munteanu, Dana Petre, Elena Bolintiru, Alexandra Băbău, Cristina Danu, Denisa Velicu, alături de Denise Dobrin, Ana-Maria Guran, Michelle Heinzl şi Emma Mateciuc.
Foto: Radu Nuţă
Sunt nişte artiste extraordinare, câteva fac parte din haita de care am pomenit mai devreme, pe altele le-am cunoscut prin intermediul acestui proiect. Şi bineînţeles, fetele şi femeile care şi-au împărtăşit poveştile. Cred că ele sunt cele mai în măsură să vorbească despre lucrurile pe care le experimentează şi să deschidă orizonturile puţin, spre noi discuţii, noi poveşti – lucru care s-a şi întâmplat ulterior.
În ce priveşte omiterea perspectivei masculine, cu siguranţă că sunt cazuri în care sunt şi bărbaţi abuzaţi verbal sau bărbaţi care susţin cauza noastră şi luptă cot la cot pentru a schimba ceva. Ar fi foarte tare să ridice şi ei nişte probleme, din punctul lor de vedere, fie că ar face-o printr-un performance sau în altă formă. Iar dacă o fac deja, să continue.
O experiență sinestezică prin multimedia
Componenta multimedia a fost prezentă încă din primul stadiu, din dorinţa de a crea ceva care să impacteze şi vizual sau chiar audio-vizual. A fost realizată de două fete pe care le-am descoperit odată ce am început lucrul: Elena Bolintiru şi Alexandra Băbău. Super profi, au răspuns instant provocării şi au făcut minuni în câteva zile.
Rolul proiecţiilor a fost acela de a amplifica nişte senzaţii, apropo de cum se simte o fată în momentul în care este abuzată pe stradă – murdărită, acaparată de o senzaţie greoaie – ceea ce este exprimat vizual; de a ajuta mesajul să rămână fixat în mintea publicului, printr-o componentă puternică, ce însoţeşte performeriţele (Gabriela şi Anca) pe parcursul reprezentaţiei.
De asemenea, avem şi câteva fragmente de interviu la final, care se vor a fi un reminder asupra faptului că poveştile sunt reale, peste tot în jurul nostru, că lucrurile astea se întâmplă, ni se întâmplă şi că trebuie să vorbim despre ele.
Foto: Radu Nuţă
De ce să ieși din zona artistică către cea militantă?
Sunt mai multe motive. Unul din ele a fost curiozitatea. Nu mai făcusem niciodată ceva în într-o zonă social-politică sau de performance şi mă interesa cum se văd lucrurile din partea aia.
Un alt motiv, puternic, a fost acela de conştientizare al unui rol pe care noi, ca artişti, trebuie să ni-l asumăm. Avem o putere extraordinară. With great power comes great responsibility. Trebuie să avem grijă ce şi cum spunem, care e ţinta noastră şi de ce. Mi-am dorit să ridic o problemă care mă frământa în ultima vreme, aşa că am făcut-o cu mijloacele cele mai apropiate mie.
Altul ar fi acela că am dorit o formă în care să mă pot manifesta fără a "elitiza" produsul, pentru că m-aş fi îndepărtat de la ideea iniţială.
Cea mai mare provocare a fost aceea de a găsi o formulă echilibrată. Când vine vorba de un performance de tipul acesta, într-o cheie feministă, scopul este să fii prompt şi dur, fără a fi, însă, violent. Liniile sunt foarte fine în ceea ce priveşte tema hărţuirii verbale stradale. E o discuţie foarte complexă. Şi ăsta a fost scopul performance-ului nostru, să o (re)deschidem.
Abuzul - un subiect de abordat
Întotdeauna este necesar să abordăm subiecte de genul ăsta în artă. Putem schimba lucruri cu ceea ce facem, fie că mergem într-o zonă social-politică sau în una mai conceptuală. Nu contează forma, atâta timp cât se întâmplă.
Mi-ar plăcea să se discute peste tot, dar mai ales în şcoli. Educaţia este punctul de pornire. Dacă suntem formaţi cu nişte valori, automat vom creşte cu ele şi le vom duce mai departe. Mi-ar plăcea să se facă nişte campanii, la care să colaboreze artişti vizuali, să se realizeze spoturi, să vedem afişe şi reclame la televizor sau în intersecţii, în autobuz, metrou ş.a.m.d.
Autorităţile ar trebui să se implice mai mult în cazurile de genul ăsta. În momentul de faţă, o femeie abuzată nu are foarte multe opţiuni, mai ales în cazul unui abuz verbal.
Premiera în stradă, printre oameni
A fost o experienţă inedită. Nu ştiam cum se vor întâmpla lucrurile, având în vedere că totul se desfăşura în stradă, mai exact în cortul fetelor de la Art Fusion şi FILIA, la Street Delivery. Am avut public numeros în toate cele trei seri, ceea ce ne-a bucurat enorm. Erau oameni interesaţi de subiect, dar şi alţii, care au venit pur şi simplu.
În prima seara am avut o discuţie foarte interesantă cu un activist francez, care a nimerit din întâmplare la performance şi a fost foarte supportive. Mi-a spus că, deşi a avut dificultăţi în a înţelege unele pasaje, i-a fost foarte clară scena cu extrasele din dicţionar (în care apar definiţiile unor cuvinte de genul „umilinţă”, „vulnerabilă” sau „consimţământ”), ceea ce mi-a întărit ideea de la care am pornit: cuvântul are o forţă extraordinară.
Reprezentaţia se deschide cu un citat al lui John Austin care spune „To say something is to do something”. Un cuvânt este, deci, o acţiune. Noi deţinem această putere şi este universală.
Am avut şi discuţii despre rolul performance-ului şi dacă noi credem că vom schimba ceva fundamental cu el.
Răspunsul este da, vom schimba, dar în paşi mici şi siguri. Suntem conştiente că nu vom putea schimba mase de oameni şi moduri de gândire, dar putem deschide subiectul, atrage atenţia asupra lui şi a efectelor sale. Şi, cine ştie, să facem cumva să se întâmple din ce în ce mai rar astfel de lucruri.
Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că după ce am făcut „Hey, pisi!”, au început să îmi scrie din ce în ce mai multe fete, care îmi povestesc experienţele lor. Lucrurile de genul ăsta constituie cel mai tare feedback.
Viitorul "Hey, pisi!". Și alte proiecte
Planul este, în primul rând, să mărim echipa şi să îl dezvoltăm, să strângem poveşti cât mai diverse şi să oferim o perspectivă mai largă asupra lucrurilor. Să avem experienţe de la vârste şi categorii sociale diferite.
Următorul pas ar fi să atragem nişte fonduri, pentru a face un performance mai mare. Deşi am nişte variante în minte, nu îl văd momentan într-un loc anume. Noi ne-am dori să îl ducem în cât mai multe. Ar fi ideal să atragem publicul într-un singur punct, dar cred că ar fi mult mai util să îl ducem noi în cât mai multe spaţii, sate, oraşe etc.
Ca regizor, am în plan să fac în viitorul apropiat două proiecte: un one-man show şi un spectacol pentru adolescenţi.
