[Rezolvam in DTP] Narcis Pintilie, Hogarth & Ogilvy: In preajma pensiei, as putea ajunge un fel de ceaprazar, curelar sau selar intr-o pravalie DTP, undeva in Centrul Vechi

E greu sa explici cuiva neavizat cu ce se mananca meseria de DTP-ist in totalitate, iar daca nu ai lucrat intr-o agentie, pe la CS sau creatie, slabe sanse sa te fi lovit de termenul asta. Suna atat de tehnic, incat iti vine sa te intrebi daca nu e cumva o denumire romaneasca. Ai ceva “de tiparit”, mergi la DTP, asa ar suna cel mai logic. Dar lucrurile din spatele Desktop Publishing-ului sunt un pic mai complicate de atat. Incepem un nou serial, dedicat Cenusaresei publicitatii, DTP-ul, in incercarea de a pune in lumina oamenii fara de care tiparul ar ramane un vis al creatiei eterne.

Primul in ordinea renuntarii la timpul alocat deadline-urilor pentru a ne spune cum stau lucrurile in domeniu este Narcis Pintilie, DTP Designer la Hogarth & Ogilvy Romania.

“Orice DTP-ist care se respecta se va plange mereu de relatia cu departamentul de CS, de lipsa de organizare, de deadline-urile imposibile si de amatorismul tehnic al celor din creatie. Care, la randul lor, se vor plange fiecare in parte de relatia cu departamentul DTP, de aroganta, vesnica nemultumire si ermetismul baietilor de acolo. Daca, dupa 30 de ani de „casnicie“, relatia functioneaza in continuare in acesti termeni, de ce-am incerca sa schimbam ceva care poate prinde si nunta de „diamant“, chiar!

Primul job l-a avut la Leo Burnett, nu-i place Corel Draw-ul, asculta de la Dream Theater la Porcupine Tree si a pus prima oara mana pe un Mac la 3 ani dupa revolutie. De atunci proiectele au curs garla, cu zile si nopti de povestit la juniori, in permanenta cu focus pe munca autodidactica. Si nu gresim cu nimic daca spunem ca lucreaza in departamentul care poate face Universul mai luminos. 

Pentru ca DTP nu exista in DEX

Dincolo de granitele industriei publicitatii, nimeni nu va intelege ce vrei sa spui cu acronimul asta. Eu unul am intampinat dificultati de fiecare data cand a trebuit sa-mi declar profesia. Ca sa evit situatiile de genul asta, de multe ori ma declaram… grafician. Grafician pe computer! Ma rog, suna cam barbar, dar asta parea sa lamureasca, aparent, lucrurile pentru orice curios. "DTP-ist nu-nteleg in ruptul capului, dar grafician parca am mai auzit". Daca-l mai si englezifici putin, gen graphic designer, pare si mai bine.

Rareori am folosit „tehnoredactor“, asta parca si mie imi suna ca naiba, dar uneori mai ajuta. Am mai intalnit „machetator“, „corelist“ (!!!), si un HR-ist care se tot straduia sa ma clasifice intr-o categorie profesionala recunoscuta oficial si m-a-ntrebat daca „operator calculator“ e-n regula.

N-am definitie pentru aceasta meserie, iar denumirea enigmatica de „DTP“ este exact ce trebuie! Nu spune nimic profanilor, noua ne creeaza o aura de james bonzi, ramanem linistiti in casta noastra si ne vedem de treaba.

De la primul contact la primul job

In industrie am intrat propriu zis odata cu angajarea la agentia Leo Burnett. Meseria de DTP-ist insa o practicam de vreo 11 ani, doar ca nu stiam ca se cheama astfel.

Dupa facultate (absolvita in primul an de democratie postdecembrista), timp de 4 ani am lucrat ca inginer proiectant in industria constructoare de masini-unelte. Lamurit in privinta viitorului acestei industrii, am raspuns unui anunt din ziar care cauta colaboratori cu ceva deprinderi in grafica de sevalet. Pasiunea mea pentru desen, dureros deturnata de nevoia unui parcurs profesional sanatos, de inginer, parea sa primeasca o sansa.

Asta a fost primul pas: in firmulita de apartament Art Design, probabil cel mai mare producator de felicitari, carti postale si calendare din tara. Am lucrat timp de 11 ani in „editura“ (asa ne spuneam noi) Art Group, pe post de Art-Director / DTP / PrePress. Acopeream de unul singur un intreg workflow si-mi placea teribil.

Munca mea incepea cu scanatul diapozitivelor cu imagini si se incheia cu „bunul de tipar“ in hala de productie. Imi placea fiecare pas de la input la output, dar cel mai mult, fireste, imi placea partea de creatie grafica. 

Aici l-am intalnit si pe primul meu mentor, regretatul Stefan Tanasache, care din prima zi in care mi-am exprimat dorinta de-a patrunde in domeniu, mi-a pus in brate in vraf de manuale originale, toate in engleza, fireste. Am pornit la drum de la… sub zero, daca se poate spune astfel. Am acumulat totul exclusiv prin forte proprii, cu cartea si monitorul in fata si, din cand in cand, cu indicatii pretioase primite de la un numar de oameni de isprava pe langa care m-am nimerit si care nu se fereau niciodata sa-mpartaseasca din ceea ce si ei, la randul lor, invatasera tot cu forte proprii.

Asa s-au format in acei tulburi ani ’90 primele generatii de DTP-isti in Romania. Pentru mine acei ani, cu toate zilele si noptile pline, cu toata boema lor, au fost anii cei mai plini. Cred si-acum ca orice DTP-ist ar trebui sa aiba in backgroundul profesional o perioada de lucru langa masina de tipar. Pentru mine, acesti 11 ani au fost minunati.

Nevoia de a ma exprima artistic isi gasea acolo, in cartonasele alea colorate, o forma de manifestare mai mult sau mai putin reusita. Odata cu intrarea in advertising, strict, rigid si eficient organizata, am pierdut „bombonica“ asta. Si o regret mereu de atunci incoace.

Am raspuns greu propunerilor venite de la Leo Burnett, insa am intuit ca, totusi, patrunderea in industria advertisingului ar putea fi un pas inainte. Si asa a si fost. 

Unde inveti meseria asta?

Eu unul fac parte din generatia primilor pionieri, daca nu chiar din primul, poate din al doilea val al celor care au infipt steagul DTP-ului in realitatea economica arida a acelor primi ani salbatici ai Romaniei postdecembriste. Primul computer desktop l-am vazut in laboratorul de informatica al facultatii TCM in 1990, primul Apple pe care am pus degetul l-am intalnit in 1992.

Despre pregatirea in licee si facultati nici nu incapea vorba. Singura forma institutionalizata de scolarizare in acest domeniu de care am auzit eu in vremea aceea era mult hulita, astazi, „Fundatia Soros“!

In rest, totul era self-learning si multa, foarte multa cooperare, intrajutorare intre autodidacti. Atunci cred ca s-a nascut un anume sentiment de solidaritate, de apartenenta la casta, pe care cred ca multi DTP-isti veterani il poarta cu ei inca si pe care nu stiu daca cei tineri il traiesc la fel.    

Instrumentele muncii

Pachetul Adobe Creative Suite. Biblia DTP-istului. Cu „Vechiul Testament“, adica Photoshop si Illustrator si „Mai Noul Testament“, adica InDesign si Acrobat. Imi place mult InDesign-ul, desi vad ca multi colegi il cam bodogane… Am nostalgia defunctilor FreeHand si QuarkXPres… A exoticilor Canvas si Painter. Si, evident, ca orice taliban Macintosh, dispretuiesc profund CorelDraw-ul!

Am avut sansa ca pe oriunde am trecut sa beneficiez de dotare tehnica buna si foarte buna. In general am fost la zi, sau cu doar un pas in urma actualitatii. Platformele de lucru sau cam uniformizat, nu mai exista bariera de netrecut altadata dintre „Universurile“ Windows si Mac, pana si font-urile in format „otf“ au devenit o „lingua franca“.

Marile incercari pentru un DTP-ist cred ca raman in continuare cele legate de Colour Management (in continuare o mare enigma al carei secret toti DTP-istii sunt convinsi ca il detin, desi…) si, evident stupoarea de-a primi un fisier lucrat in… CorelDraw. 

Workflow, dificultati si lupte de culise

In agentii, departamentul mi s-a parut mai mereu privit cu o oarecare ingaduinta. Undeva, neexprimata clar, cred ca exista impresia ca lucrurile s-ar putea desfasura bine-merci si fara el. Nimeni nu prea intelege cu ce se ocupa baietii aia, manuiesc niste aplicatii care par destul de complicate, uzeaza de tot felul de termeni tehnici obscuri, par si un pic cam emfatici, sentimentul general fata de ei pare suspendat undeva intre admiratie distanta si dispret ingaduitor.

La urma urmei, chiar de ce o mai fi nevoie de inca o veriga intre activitatea de creatie si cea de productie? Cred ca orice DTP-ist resimte toate astea, dar isi vara capul in monitor si-si vede de treaba.

Sugestiva mi s-a parut vorba unui fost coleg, un art sau copy, la un party cu suficienta bautura cat sa se dezlege bine limbile. A simtit nevoia la un moment dat sa-si exprime sincer sentimentele fata de colegii de la DTP, marturisindu-ne calduros ca el prin toate agentiile prin care a trecut cel mai bine s-a inteles cu trei categorii de personal: cu portarii, soferii si DTP-istii! Nu-mi mai aduc nici eu prea bine aminte, dar cred ca dupa asta ne-am pupat si imbratisat corespunzator.

Altfel, in workflow, DTP-ul avand contact direct de regula doar cu CS-ul, uneori cu Creatia si (slava Domnului!) niciodata cu Clientul, eu zic ca ar trebui sa fie armonie. Desi de multe ori nu e! 

Zile si nopti pentru cel mai lung proiect

Cred ca cel mai lung si provocator proiect la care am lucrat a fost un proiect pe cont propriu, in regim de freelancing. Am preluat de la client fisierele „pdf“ de tipar recuperate de acesta din tipografie, dupa ce DTP-istul care îi facuse lucrarea l-a abandonat si a refuzat sa-i mai predea fisierele de lucru. Era vorba de un catalog pentru producatori in domeniul agricol, de peste 500 de pagini, care trebuia refacut din nimic in termen de vreo doua luni de zile.

A fost o mica inconstienta din partea mea sa accept sa ma bag in asa ceva dar, slava Domnului, am facut-o! A fost una dintre cele mai mari challenge-uri profesionale de care am avut part. Atunci am descoperit cu adevarat si m-am si indragostit de InDesign.

Am dus proiectul la bun sfarsit si in termen, dupa zile si mai ales nopti extrem de tensionate, iar cu clientul respectiv pastrez si astazi, dupa vreo 8 ani, o relatie foarte buna.

Scurt motivational

Ce m-a motivat atunci? Ce ma motiveaza de obicei. Simtul datoriei, al respectarii cuvantului dat, dincolo de restrictiile contractuale. Sentimentul provocator al „luptei“ cu pixelii si secundele si satisfactia victoriei de dupa. Marea satisfactie de-a descoperi tainele utilizarii cat mai eficiente a aplicatiilor, solutii noi, drumuri noi. Cred ca e mai multa si mai sanatoasa adrenalina intr-o astfel de batalie decat in orice shooter ori RPG ori cum s-or mai numi ele. Si, evident, bucuria banilor castigati cu multa sudoare.

Cand clientul cere ciudatenii

Eu unul nu-mi amintesc sa fi avut parte de vreo astfel de cerinta ciudata, sau poate functionez eu mai aplicat pe cerinta „Clientul nostru, stapanul nostru“ si nu ma las impresionat usor de nicio extravaganta a „stapanului“. Circula insa o sumedenie de „legende urbane“ si-n lumea DTP-istilor.

Imi place, de exemplu, una conform careia un client, mut de admiratie in fata layoutului final, care in esenta era o imagine din Cosmos, cu galaxii, constelatii si toate celelalte, simte totusi nevoia de o imbunatatire a compozitiei. Dupa multe framantari, are revelatia: „Totul e foarte bine dar… e cam intuneric! Am putea face Universul un pic mai luminos?“. N-am aflat niciodata finalul.

Ce ar merge schimbat

Orice DTP-ist care se respecta se va plange mereu de relatia cu departamentul de CS, de lipsa de organizare, de deadline-urile imposibile si de amatorismul tehnic al celor din creatie. Care, la randul lor, se vor plange fiecare in parte de relatia cu departamentul DTP, de aroganta, vesnica nemultumire si ermetismul baietilor de acolo.

Daca, dupa 30 de ani de „casnicie“, relatia functioneaza in continuare in acesti termeni, de ce-am incerca sa schimbam ceva care poate prinde si nunta de „diamant“, chiar! O dragoste cu nabadai care se poate rearmoniza periodic, daca nu altfel, atunci macar la cate-o bere in colectiv, vineri dupa program.

Workflow-urile exista, sunt gandite bine, functioneaza. Nu cred ca e neaparat nevoie de vreo revolutie sistemica prea curand. In toate insa sunt implicati oameni, fiecare cu gradul sau de acceptanta, cu temperamentul sau, cu propria etica profesionala, cu propria morala. Loc pentru revolutii personale, pentru individuatii, va fi mereu si pentru fiecare.

Sfaturi pentru un DTP-ist in devenire

Indispensabile in meseria asta presupun ca ar fi atentia, capacitatea de concentrare si de munca in regim de stres emotional, ordinea, rigoarea. Restul cred ca sunt add-on-uri. Dupa mine, DTP-istul ideal ar trebui sa aiba si ceva capabilitati de programator, si de inginer, si neaparat un minim simt artistic.

Pentru mine personal, asta a si fost: un compromis acceptabil, ivit intamplator, intre nazuintele mele artistice si planurile pragmatice de viata construite de parintii mei. Care au hotarat din capul locului ca Institutul de Arta nu-mi poate oferi viitorul pe care o Politehnica sanatoasa o poate face. Aparent, nu exista urma de arta de vreun fel in ceea ce face un DTP-ist, mie insa intotdeauna mi-a placut sa cred ca DTP-ul e o ruda, chiar daca mai saraca, a artelor vizuale.

Chiar nu stiu ce-as recomanda unui tanar interesat de cariera asta. Probabil, i-as recomanda sa nu incerce! Nu cred ca e nevoie de mari capacitati premonitorii ca sa intuiesti ca aceasta profesie ar putea ajunge in 10-20 de ani in categoria "pe cale de disparitie".

Pe undeva, ma si incanta sa-mi imaginez cum, in preajma pensiei, as putea ajunge un fel de ceaprazar, sau curelar, sau selar, sau chiar croitor ori cizmar, intr-o pravalie de DTP undeva in Centrul Vechi, in care sa intre turistii curiosi si sa-si comande, eventual, ceva carti de vizita.

Muzica pe care se rezolva totul

E muzica pe care o ascult de obicei. Progressive-Rock, Metal-Prog, Post-Rock, Ambient. Dream Theater, Porcupine Tree, Sigur Ros. Dar asta ascult doar „la ocazii speciale“. Rutina mea zilnica este sa ascult Radio Romania Cultural. Si aproape zilnic ascult cate o piesa de teatru radiofonic.