Gelu Florea a fost art director la Graffiti BBDO timp de 13 ani, iar experiența lui în agenție a fost notată meticulos într-un jurnal, de-a lungul celor 13 ani. Apoi a devenit o carte. Nu e clasica carte de memorii, scrisă la ani distanță, cu obiectivitatea oferită de depărtarea în timp, spune Gelu.
Aici sunt încă nervos că nu mi s-a mărit salariul, fericit că am avut o idee bună, sau tremur de emoție în timp ce-i fac declarații Elenei.
Cum a ajuns la Graffiti BBDO, despre schimbările conducerii creative din agenție, premii, muncă, femeile de serviciu și rețete cu salată de vinete, în rândurile ce urmează.
1998
Tăiam frunze la câini prin Baia Mare încercând să-mi găsesc un rost când, răsfoind un ziar, mi-a căzut sub ochi o reclamă. Vedeta reclamei era un tun Krupp, celebra Dicke Bertha cu țeava îndreptată spre cer, având deasupra titlul: “ROM-KU. Arma de mare calibru în publicitate”. Nu era un anunț de recrutare, dar m-a atins unde trebuie. M-am simțit propulsat în aer, de parcă tunul ar fi făcut BUM lângă urechea mea. “Asta e, băiete” mi-am zis. Am făcut rost de o cutie goală de carton, am înghesuit în ea niște lucruri, am cumpărat un bilet, și a doua zi făceam cunoștință cu Bucureștiul.
Aveam aproape 40 de ani când am fost angajat de Puiu Oncescu, CD la Graffiti/BBDO, și eram tot atât de inocent pe cât mă arăta poza din legitimație. Asta mi-a prins bine, pentru că începeam, de la zero, o nouă viață. “Miroase a țigări fine și a parfum, și pot bea Pepsi cât vreau” scriam acasă. “Lucrez de dimineața și până seara târziu” ziceam mai departe. Statul până târziu se explica prin aceea că descoperisem o ladă cu eșantioane de spirtoase, pe care am reușit să o golesc în prima lună. De fapt, îmi era greu, iar băutul mă ajuta să traversez perioada de acomodare.
1999
În departamentul creație se petreceau lucruri ciudate, pe care nu mi le puteam explica. Plecau oameni, cei care rămâneau plângeau de dorul lor, apoi plecau și aceștia. În zilele acelea am făcut primul happening în agenție, și o primă însemnare în jurnal. În jurul ei aveau să se adune, apoi, multe altele și toate împreună aveau să formeze cartea “BBDO”.
Golurile trebuiau umplute, dar la Graffiti nu veneau oameni care să mai fi lucrat în alte agenții. Fiecare nouă angajare aducea un nou junior lipsit de experiență (există azi o mulțime de oameni al căror prim job a fost la Graffiti). Timp de mulți ani, agenția a funcționat ca o pepinieră experimentală, într-o atmosfera boemă în care se lucra incredibil de puțin, dar se petrecea destul de mult. “De la bordel la balamuc” urma să se intituleze cartea pe care Lucian Georgescu, CD, ne promitea s-o scrie la bătrânețe. Până să apară cartea în librării, ne mulțumeam cu nebunia din mansarda creației, la care îmi aduceam, cu entuziasm, contribuția.
Petreceam pe cont propriu. Neliniștit de ritmul lent în care evoluau lucrurile, mi-am făcut din agenție o a doua reședință și continuam, cu succes, seria de happeninguri nocturne. Șoferi de la Cristaxi opreau la poarta agenției și-mi înmânau comanda: o sacoșă cu doze de bere și un pachet de țigări. Femeile de servici mă găseau dimineața dormind pe câte o masă de pe care aruncasem, ca să-mi fac loc, computerul, și începeau să vorbească în șoaptă. Am împodobit pereții departamentului cu rețete de salată de vinete, chemări la insurecție contra supraaglomerării din birouri, scurte proze, careuri de cuvinte încrucișate, toate sub forma unor afișe de dimensiuni uriașe sau mâzgălituri al fresco direct pe zugraveală. Unele amuzau, altele enervau, dar în timp oamenii s-au obișnuit și au început să fie tolerate ca “o altă nebunie de-a lui Gelu”.
2006
Venirea Emei Prisca la cârma creației trebuia să însemne o cotitură pentru departamentul condus, până în acel moment, de oameni care purtau titulatura neoficială de “produs 100% Graffiti BBDO”. Ceea ce nu fusese tocmai ideal. Eram la apogeul carierei mele de anarhist când, examinându-mi portofoliul, ea a exclamat “Dar tu nu ești cu adevărat un senior”. Am căzut pe gânduri. Cum așa? Trecuseră niște ani, câștigasem câteva premii, mâncasem stridii la Portoroz, înmormântasem 7 copywriteri. Dar dacă era nevoie de mai mult, ok, eram dispus să fac mai mult.
2009
“Îți dau o lucrare care o să-ți placă” mi-a zis într-o bună zi Mihai Gongu, noul CD. Eram cunoscut ca art directorul la care “se vede diferența dintre ce îi place și ce nu-i place să facă” deci nu apelase întâmplător la mine. Taskul, un logo pentru o inițiativă care purta numele de “BBDO HELPS”. A doua zi i-am prezentat o schiță care înfațișa un omuleț care traversează un râu sărind dintr-o piatră în alta, pietrele fiind inițialele B, B, D și O răsturnate. Ceva mai bun nu se putea. Proiectul, însă, a rămas în aer. Am profitat de ocazie și mi-am adjudecat logoul. Mă regăseam în el de parcă m-aș fi privit în oglindă.
2012
Țopăiala pe pietrele BBDO a fost curmată în ziua în care mi s-a dat, fără nici un avertisment, brânci. Pleosc! Am căzut în apă, iar curentul m-a luat și m-a dus în voia lui. Mi-a rămas satisfacția că logoul, cu mine încremenit undeva la jumătatea drumului, se dovedea perfect actual - și așa avea să rămână.
Multă vreme, adică mulți ani, mai precis 13, viața trăită în agenție a fost principalul meu reper. Notam în jurnal ceea ce mă impresionase în cursul zilei, pe coli A4 (standardul pe care mi-l impusesem pentru fiecare însemnare). Când însemnările s-au adunat într-un număr semnificativ, le-am cules din jurnal, le-am ordonat și le-am legat într-o carte de 200 de pagini. Lumea zice că Graffiti BBDO este singura agenție care are un astfel de book.
Nu e clasica carte de memorii, scrisă la ani distanță, cu obiectivitatea oferită de depărtarea în timp. Aici sunt încă nervos că nu mi s-a mărit salariul, fericit că am avut o idee bună, sau tremur de emoție în timp ce-i fac declarații Elenei.
Fac fiecare carte manual – legat, copertat, imprimat coperți – prin urmare nu am produs prea multe exemplare. Pe unele le-am vândut, pe altele le-am făcut cadou. Dacă cineva este interesat de viața agenției, văzută dintr-un punct de vedere absolut personal, îi stau la dispoziție cu un exemplar.
