[Strada e pe bani] Robert OBERT, Sci-Fi si cyberpunk in arta stradala

La un moment dat, umbla vorba aia ca ”am eu un baiat”. ”Baiatul” aparea mai ceva ca Zana Maseluta cand te loveau crudele preturi ale realitatii. La inceput, era un mecanic, instalator, zugrav, electrician; nu neaparat meserias cu acte in regula, dar cineva care sa nu coste mult.

Pe masura ce societatea romaneasca si-a mai ascutit simtul estetic, a aparut un nou tip de baiat - baiatul care stie ”sa faca frumos”. La el n-a mai contat cat de meserias era, ca oricum ce voia boierul "nu dura mult"-  doua, trei linii si gata desenul. Da, baiatul desena pe pereti, hartie, tableta, pe ce stia el, dar la final "sa fie ceva frumos", care sa incante inclusiv ochiul critic al secretarei de boier. Cat putea sa coste? Ce facea baiatul asa greu? 

Ei bine, baietii au crescut, s-au organizat si au continuat sa faca frumos, dar pe bani. Seria ”Strada e pe bani” spune povestea unor artisti de street art cu accent pe proiectele lor din zona comerciala - cum au inceput sa castige bani din asta, cu cine si cum lucreaza, cum negociaza. Lucruri care te-ar putea interesa si pe tine atunci ”cand vrei sa faci frumos”. 

Incep cu Robert OBERT, un artist care deseneaza o combinatie de Sci-Fi si cyberpunk care n-ar avea cum sa te lase indiferent cand o vezi expusa pe un perete de mari dimensiuni. Poate unii ar prefera sa vada zane si unicorni pe peretii caselor, dar Robert prefera sa prezinte un univers distopic, o metafora a vietii robotice in care parca intram tot mai adanc pe zi ce trece. 

Am fost curios si l-am intrebat cum imbina stilul lui de desen cu cerintele clientilor si cum face trecerea de la viziunea simbolica asupra mediului inconjurator la pragmatismul briefului de client. 

Primele proiecte comerciale

Chiar primele nu mi le amintesc foarte clar, dar ma pot raporta la o perioada cand inca eram in cautari si nu ma hotarasem sa investesc mai mult timp si energie in arta la perete, asa ca luam orice proiect care parea interesant si ma scotea din zona de confort (formarea in grafica, lucrul pe format mic).

Asta se intampla in urma cu 10 ani, iar unul din primele proiecte comerciale mai mari, care de regula erau desenatul pe peretii unor baruri, a fost in club Mojo, unde am ilustrat trupe de rock si alternativ pe mese si pe unul din peretii din interior.

A fost mai mult o chestie de “am un prieten care vrea sa isi faca” si am percutat fiindca mi se parea interesant tocmai pentru ca exista si o libertate de exprimare, puteam sa interpretez si sa aleg cum reprezentam trupele respective, iar aspectul asta a contat pentru mine.

Din pacate, nu am imagini cu primele lucrari, dar am gasit in arhive si variantele stencil facute ulterior.

Creativitate si inspiratie vs. brieful de la client

La inceput, era destul de grea lupta intre impulsul creativ si cerintele, uneori rigide, din briefuri. Incercam mereu sa merg pe o varianta de compromis, o zona gri in care transformam stilul personal (inca in dezvoltare pe atunci). Intre timp, lucrurile s-au mai cizelat. Incerc pe cat se poate ca stilul meu reprezentativ sa integreze cat mai mult din conceptul cerut in brief, astfel incat sa-mi pastrez identitatea in registrul vizual in timp ce evidentiez cerintele clientilor. 

Sigur ca exista si acum clienti care nu inteleg sau nu stiu ce vor. Te poti lovi, ca artist, de situatii in care, desi ai fost selectat pentru un portofoliu cu stil caracteristic, sa ti se ceara sa faci ceva din cu totul alt gen, lucru care pare lipsit de logica si e insotit uneori de o atitudine chiar jignitoare: “ce e mare branza, oricum tu stii sa desenezi, de ce nu poti sa faci si in stilul ala?”. 

E important sa-ti pastrezi pozitia ca artist, sa nu faci compromisuri majore in ce priveste identitatea ta. Oricat de tentant poate fi un val/ trend - care poate aduce avantaje financiare - el se va stinge la un moment dat, iar tu vei ramane unul din cei multi care fac cam acelasi lucru. Riscul cel mai mare este forma fara fond, lipsa cautarilor personale se va vedea in lucrari.

Pana la urma, e vorba de asumarea alegerilor, nu de condamnarea unui anumit stil/trend: e mai important sa stii de ce lucrarile tale sunt intr-un anumit stil si nu sa le abordezi asa doar pentru ca prinde la public si clienti.

Clientii vor fi mereu dificili, de multe ori nu un singur om ia decizia, si atunci ramane la artisti cat de abili vor fi sa satisfaca nevoile si sa-si pastreze identitatea in lucrarile realizate.

Cel mai complex proiect comercial

Aici as putea numi doua proiecte. Unul ceva mai recent, pe suprafata ceva mai restransa, intr-un studio de gaming, unde intamplarea fericita a fost ca unul din oamenii de la studio a fost si coleg cu mine la grafica, ceea ce a schimbat total dinamica lucrului. Pot sa il numesc complex pentru ca am stat foarte mult la detalii, I took my time in ceea ce priveste atat conceptul, integrarea cat si executia, iar asta se poate vedea in rezultat.

Cel de-al doilea a fost un proiect pentru o sala de fitness cu doua etaje, unde a trebuit sa populez cu personaje din universul meu vizual insa adaptate la spatiu, ceea ce la final s-a dovedit a fi o simbioza interesanta.

Am folosit mai multa culoare, pornind de la dorinta clientului de a avea un spatiu ceva mai animat, insa incercand sa imi pastrez o gama care sa nu oboseasca. Din nou, am reusit sa ajung cu clientul la o punte comuna si sa ma incadrez in stilul personal, sa folosesc personaje si elemente care sa fie reprezentative atat pentru mine cat si pentru spatiu.

Agentii sau clienti directi. Clienti mari si mici

E un mix intre cele doua. In prima faza, poti vorbi direct cu un client, dupa care te va prelua cineva dintr-o agentie. Sau invers. Cred, totusi, ca am lucrat mai mult direct cu clienti, uneori un lucru bun cand vine vorba de eterna problema a telefonului fara fir.

Problema cu un client mare e ca, de multe ori, poti avansa destul de mult in proiect si, ulterior, cineva cu putere de decizie intr-o pozitie mai inalta, care nu a urmarit parcursul de pana in acel moment, vine cu un feedback complet random si celebrele “sugestii obligatorii”. Sarcina grea in punctul asta e sa convingi acest tip de oameni ca gusturile personale nu se potrivesc intotdeauna cu cerintele proiectului.

Fee-uri si conventii. Se practica preturi de "dumping"?

Fee-urile le-am definitivat in timp, in functie de experienta acumulata, dar si discutand cu prieteni/colegi care fac asta de mai multa vreme. Intre timp, am inceput sa comunicam mai mult intre noi si exista cateva conventii, niste directii generale la nivel de preturi pe care am putea sa le practicam si sa le personalizam in functie de context. 

Cred ca e bine sa existe o marja in care sa ne putem incadra cu totii, o baza de la care putem sa pornim, pentru ca altfel exista riscul ca multi clienti sa aleaga nu in functie de stilurile artistilor, ci de pretul cat mai mic, dezechilibrand piata.

Sigur ca se practica si celebrele preturi de dumping, insa uneori prefer sa nu iau un proiect in care sa ma chinui sa tai din complexitate sau din concept doar de dragul incadrarii in buget. Cred ca e mai fair sa lasi clientul sa aleaga pe cineva pe care si-l permite sau sa mai astepte daca isi doreste neaparat sa lucreze cu tine si sa remunereze munca la valoarea estimata.

Ce ai observat ca influenteaza decizia unui client de a lucra cu tine?

La mine a functionat stilul personal, oamenii s-au orientat spre mine cand cautau ceva specific pe care stiau ca eu il pot transforma si/sau adapta intr-un vizual ce corespunde. Notorietatea sau fee-urile cred ca au fost bonus la anumite proiecte, insa factorul decizional a fost mai degraba stilul caracteristic.

Refuzul de proiecte

Sunt multe probleme care pot aparea in discutiile cu clientii, insa cred ca e nevoie de respect reciproc in primul rand, nu cred ca vreuna din parti e mai presus sau ca are leverage doar pentru ca are knowhow sau bani.

Nu imi plac negocierile de dupa ce s-a batut palma pe un concept si/sau o suma, nu imi plac motivele de tipul “as fi vrut altceva/credeam ca iese in alt stil” pentru a taia din bugete stabilite de dinainte de finalizarea lucrarii. Nu pot sa merg mai departe cu un proiect daca nu suntem pe aceeasi lungime de unda.

Am refuzat si proiecte cu care nu ma identificam, stilistic nu vedeam o legatura sau cu clienti cu care nu as fi vrut sa ma asociez, e un lucru fair de facut pana la urma si nu cred ca trebuie sa se supere nimeni pentru ca nu e ceva personal, ci o simpla alegere profesionala.

Street art-ul si brandurile. La noi si pe-afara

Poate fi si un decalaj, la noi in tara unele lucruri ajung si se manifesta putin mai tarziu decat in alte parti, din pacate. Intre timp au inceput sa apara mai multe oportunitati si colaborari cu branduri, pare sa fie o directie ascendenta. Cred ca problema e undeva la mijloc, un context favorabil pentru astfel de colaborari inseamna si o zona de compromis, pana la urma. Suntem o comunitate care devine din ce in ce mai numeroasa si diversa, ramane ca si brandurile sa formuleze colaborari coerente pe viitor.

Interesul publicului roman pentru arta stradala. Autoritatile

Cred ca se simte o schimbare in atitudine din partea publicului, asta datorita lucrarilor si a festivalurilor care au reusit sa schimbe putin perceptia asupra fenomenului, insa mai e de muncit.

Nu putem sa schimbam peste noapte mentalitati consolidate in multi ani, insa le putem schimba perceptia progresiv, prin proiecte mai multe care sa demonstreze potentialul acestui tip de arta si oamenilor neinformati, care poate abia descopera asa ceva.

Iar autoritatile, cred eu, abia inteleg cum sa gestioneze fenomenul de street art in interesul comun, pana nu demult parea ca aprobarile erau o favoare si se dadeau peste cap, acum pare ca isi dau seama ca pot avea entuziasmul autoritatilor din afara tarii, unde se incurajeaza arta asta tocmai pentru ca realizeaza beneficiile asupra comunitatii.

Insa si aici e un drum anevoios, cu pietris si ciulini, pentru care trebuie sa ne inarmam cu rabdare.

Poate trai in Romania anului 2019 un street artist doar din arta? 

E o intrebare grea, chiar si la nivel global exista controversa la capitolul asta. Depinde cine e, ce capital de imagine si-a facut, cate compromisuri face, daca are noroc sau nu etc. Artistul trebuie sa faca ce a trebuit din totdeauna, sa munceasca si sa se dedice artei lui. Then, good things will happen. Insa pana atunci trebuie sa si traiasca, prin urmare devine o alegere personala in ce fel va face asta.

Dar nu orice artist de street art poate trai in Romania din arta sa; si balanta responsabilitatii pe subiect se inclina si de partea cealalta.

Ar trebui ca oamenii sa inteleaga ce presupune o astfel de munca si sa o aprecieze ceva mai mult, sa nu uite ca exista o diversitate mare de stiluri si ca pot avea parte de ceva personalizat - nu doar “ce merge” sau “ce se poarta acum”. Ar trebui sa vrea sa plateasca artistii, sa nu-i mai considere zugravi mai scumpi sau niste “unii care deseneaza din placere”. 

Si poate ar fi bine sa existe o mai mare deschidere si din partea autoritatilor, sa sprijine manifestarile fenomenului de street art si sa nu mai arunce bani pe fereastra facand lucruri care nu aduc beneficii reale comunitatii.