Desi nu sunt consumator de junk food, nu pot rezista unei reclame ce incearca sa-mi vanda un astfel de produs. Asa ca nu ezit sa-mi deschid o punga imaginara de Krax pe birou, sa ma las in fotoliu pe spate si sa tac. Sa tac, sperand ca - odata pornita masticatia - propozitiile se vor scrie singure, iar articolul, facandu-mi semn cu ochiul, se va expedia inainte ca eu sa apuc sa ma sui in el. Si, credeti-ma, ar fi fost mai bine asa. Dar nu: pana si in aceasta (pro)pozitie relativ incomoda, cu un picior prins in usa autobuzului publicitar si celalalt incercand sa mimeze mersul de unul singur, reusesc totusi sa va bat pe umar la urmatoarea statie si sa va soptesc: nu-mi place.
Va soptesc, deoarece mi-e greu sa arunc cuvinte grele unui chips, stiind mai ales ca ma si intelege. Mi-e frica, pe de alta parte, sa-l mestec intr-un anumit fel, de teama ca lumea sa nu ma interpreteze gresit. Singura mea sansa e sa gasesc pe cineva la fel ca mine - un suflet agatat de un ambalaj de preferinta rosu - care sa ma priveasca cu intelegere, chiar daca flirtul n-o sa-mi iasa din prima. Iata trei motive sa-ti deschizi punga de Krax in autobuz si sa incerci sa comunici timp de 30 de secunde. Si tot atatea sa-ti spui ca nu merita riscul.
Pentru ca lumea snack-urilor pare una in care imaginatia s-a oprit la jumatate, un vehicul in care n-au reusit niciodata sa calatoreasca impreuna o idee si un produs. Ii vedem intr-adevar, cot la cot, aruncandu-si ocheade si incercand sa vorbeasca aceeasi limba, insa stim cu totii ca unul dintre ei s-a urcat din greseala si incearca sa salveze aparentele, compostandu-si biletul in packshot. Asta se intampla de obicei cand o idee apeleaza la transportul in comun: se pierde in multime. In cele 25 de secunde de flirt cu subtitrare, creierul meu incearca avid sa gaseasca cel mai mic motiv care sa poata justifica consumul caloric necesar intinderii spre raft.
Singura virtute a spotului e ca va permite nesfarsite executii ce vor detalia subtilitatile noului canal de comunicare. De fapt, asta e si miza. Pentru ca nu Kraks vorbeste pe limba noastra, ci noi vom invata - dupa un numar moderat de vizionari si exercitii - sa vorbim fluent pe limba lui. Noi vom tabari buluc cu snack-uri in tramvaie, metrouri si troleibuze si vom incepe sa rontaim oachesi unii la altii. Daca am invatat noi limbi mai grele (cum ar fi Nissan Micra), nu vad de ce talentul nostru nativ s-ar poticni de un esperanto aproape mut.
La final, inainte de sosirea urmatorului autobuz, va soptesc un gand mai vechi, in ton cu argumentul. As vrea sa intru intr-un supermarket si sa fie liniste. Ar fi frumos ca macar o data marcile sa taca amutite in rafturi iar singurele zgomote care imi vor bruia procesul de selectie sa fie sunetele aparatelor de taxat si adierea lina a carucioarelor. As putea atunci sa vorbesc pentru cateva secunde pe limba mea si sa-i cer vanzatoarei un pachet de sare, oricare. Dar stiu ca, odata ce am sa intind mana dupa ambalajul alb, cineva o sa ma bata pe umar si o sa-mi strige: "Trezeste-te! Cineva ti-a furat cerealele Nesquick!" Iar eu am sa-i zic "stai linistit, e doar un vis, in care noi doi inghesuim un dinozaur intr-o Toyota Corolla".
Crontz!
