[Vizite în inbox] Suplimentu’ Creativ, aka vitamine culturale pentru imaginație. Mirela Petre: ”Newsletterul e o legătură directă între cine scrie și cine citește”

Dacă n-ați auzit până acum de Suplimentu’ Creativ, cu plăcere! E un newsletter care adună tot soiul de recomandări culturale: cărți, spectacole, podcasturi, articole și așa mai departe. Este structurat în șase subiecte principale, la care se adaugă o mică rubrică de bonus. Suplimentu' este scris de Mirela Petre, jurnalist și copywriter, dar mai ales fostă colegă de mansardă, la IQads; așa că e musai să vă aruncați un ochi peste colecția de până acum și, mai ales, să vă abonați. 

Partea mea preferată rămâne aia când încep să primesc mailuri și mesaje în care oamenii îmi zic de gândurile lor ce pornesc de la ceva ce-am scris eu.

Newsletterul a început cu zero abonați, dar la finalul zilei, după ce anunțul fusese făcut, se strânseseră peste o sută. Prima ediție, astă-iarnă, a poposit în inboxul a vreo 250 de oameni, iar azi, după 5 luni, numărul abonaților bate spre o mie. Durerea celor 7 dezabonări de până acum a existat, dar timpul le rezolvă pe toate, spune Mirela. Și mai spune multe, ia vedeți.

Intro de newsletter

Primele zile ale lui ianuarie 2018. La finalul vacanței de iarnă, terminasem de odihnit, de întâlnit părinți și apropiați, de ordonat casa. Terminasem și scuzele pe care le găseam de obicei ca să justific de ce nu mă apuc de ideea care se formase în capul meu până la cele mai mici detalii. Așa a apărut newsletterul Suplimentu’ Creativ, aka vitamine pentru imaginație.

Mi-a luat o zi să gândesc și să scriu paginile de abonare și arhivă și să construiesc structura și designul newsletterului. Apoi am postat pe Facebook despre asta, iar oamenii s-au entuziasmat aproape mai tare ca mine.

Ideea era veche, doar că a fost nevoie să o întorc pe toate părțile, să iasă cea mai bună versiune a ei, ca formă. Trebuia și să-mi fac curaj. Multă vreme m-am blocat într-un soi de sindrom al impostorului, din seria „cine naiba sunt eu să le zic oamenilor ce să facă?”, combinat cu o teamă de cum o să fie primit. În ziua când l-am anunțat și-a început să curgă cu mesaje de bucurie și de încurajare, dar și cu înscrieri, am respirat ușurată și-am făcut și-un mic dans al victoriei, că mi-a fost frică degeaba.

Voiam de foarte multă vreme să am ceva al meu – să scriu într-un loc unde nu trebuie să dau socoteală nimănui, unde-o pot face în ritmul meu și fix după regulile mele. Nevoia asta venea din două direcții. De când am intrat în jurnalism, acum mulți ani, am avut mereu o rubrică săptămânală sau lunară la câte o publicație – Shopping Report și ShoppingNews.ro, Șapte Seri, Beau Monde, SUB25.ro, IQads (hihi, pup) – unde făceam un fel de coolhunting, dar cu poveste.

Rubricile sunt preferatele mele, că-mi place constanța și libertatea de a explora o temă sau o zonă. Pentru a doua direcție, de vină e publicitatea. Știți și voi cum e, când lucrezi pentru clienți, oricât de minunați ar fi ei (și la Ringier România, unde-s creativă la Proiecte Speciale, avem o grămadă de-ăștia, slavă cerurilor), tot se adună o grămadă de frustrări că nu se face exact cum visezi tu.

Și, după ce dansezi zilnic după cum cântă clientul, simți nevoia să-ți iei lumea-n cap și să faci ceva doar pentru sufletul tău. Sunt atâtea proiecte făcute de publicitari pe modelul ăsta. Așa și eu.

Dar nu știam unde să am ceva-ul ăsta al meu. Într-o vreme, obișnuiam să fac pe Facebook o selecție de gânduri, articole și recomandări, dar m-am săturat de figurile lui Facebook și n-aș mai face asta. În vara lui 2017, m-am despărțit de el, că aveam o relație nesănătoasă. Și tot atunci m-am hotărât că nu mai vreau să-i dau ideile mele, și-așa nu știe să le păstreze frumos.

Nici blog n-am mai vrut, că am mai avut (am fost bloggeriță de fashion, am avut primul blog despre pantofi de la noi, hahaha) și nu mi-a plăcut. Mă refer mai ales la lejeritatea cu care sunt păcăliți cititorii: în spatele fiecărui articol e o intenție comercială, totul e pe bani, nimic nu e onest cap-coadă. Asta se întâmpla și în 2009, când aveam eu blogul, dar acum mi se pare dereglat rău. Posibil să fiu și eu prea idealistă, dar m-am acceptat așa, csf.

Ultimul șut în fund a venit, la iCEEfest 2017, de la Damola Timeyin, strategist la BBH London. La momentul respectiv, aveam ideea, dar pluteam într-o ciorbă de nesiguranță. Miezul keynote-ul lui era despre stabilirea unei pauze fixe, în fiecare vineri la 15:00, în care să lași orice treabă ai pentru ceva nou. Un soi de disruption în propria creativitate. M-am ținut de obiceiul nou doar vreo câteva luni, dar mi-am luat ce era mai bun din asta: încrederea în ideea mea.

Prima dată l-am visat. Și ideea de newsletter, și numele lui. Puteți să râdeți, e OK. Faza e că mie cele mai multe idei – inclusiv alea pe briefuri, de la birou – îmi vin exact înainte de a mă trezi, în starea aia dintre somn adânc și trezire. Mi se pare chiar logic. Creierul rumegă peste noapte la toate datele problemei și dimineața-mi livrează soluția creativă. Așa și cu newsletterul.

Apoi, prin august, mi-am întrebat câțiva prieteni, oameni cu interese diferite și care lucrează în domenii diverse, despre obiceiurile lor cu newsletterele și-am băgat la cap. Le-am zis până la urmă și ideea, le-a plăcut și mi-au dat și direcții noi de explorat. Apoi au trecut lunile până la acel ianuarie 2018.

Conceptul a rămas același: recomandări de conținut-producție care ne stimulează creativitatea și ne ajută să ne facem treaba mai bine. Le-am zis vitamine pentru imaginație ca să nu le zic hrană pentru minte și suflet, ca să nu sun ca o preoteasă.

Frecvență și criterii de subiecte

Inițial, mi-am propus să-l trimit în fiecare miercuri și-am făcut asta, cu câteva excepții bine motivate. Am ales miercurea pentru că-i momentul când și eu, în papucii de consumator, am timp și chef să citesc și să mă concentrez la ceva, că nu mai sunt aglomerată, ca lunea, și nici cu gândul la somn, ca vinerea.

Apoi m-am gândit mai bine și am început să-l trimit o dată la două săptămâni. E un ritm care funcționează mai bine și pentru mine, în sensul că așa am timp să respir. Mai ales că eu mai întâi consum pentru mine toate lucrurile alea, abia apoi le recomand. Și mi se pare mai bine și pentru cei care primesc recomandările mele, așa au și ei timp să treacă în voie prin conținut, să-și trăiască propriile epifanii și să scoată din ele ce e mai bun pentru ei.

În plus, recomandările mele nu sunt știri, nu au urgența aia și nici nu expiră. Mă mai frustrează și faptul că am tot felul de idei de extindere (mini-rubrici noi, un site de prezentare frumos, de-astea), dar n-am timp să le încep. După câteva miercuri ratate de prea multă oboseală și nepotrivire cu ritmul săptămânal, care mă făceau să-mi provoc singură anxietate și reproșuri, m-am întrebat unde naiba mă grăbesc și de ce. Și-am trecut la frecvența asta mai generoasă, de două săptămâni. #jospresiunea

Cum a evoluat newsletterul?

Dincolo de frecvență, pe care am tot căutat-o până am găsit varianta potrivită, restul a rămas constant. Și structura, și conținutul. Ce a tot crescut, și nu pare să se oprească, e entuziasmul – și al meu, și-al oamenilor care primesc.

Partea mea preferată rămâne aia când încep să primesc mailuri și mesaje în care oamenii îmi zic de gândurile lor ce pornesc de la ceva ce-am scris eu. Uneori sunt povești întregi despre experiențele lor pe un subiect dat, alteori sunt idei punctuale. Schimbul ăsta este, de fapt, ceea ce mă mână în luptă.

Sunt câțiva oameni care-mi scriu constant, dar observ că încep să-și facă curaj să-mi scrie tot mai mulți, și asta mă bucură tare. Pe mulți dintre ei îi cunosc doar din schimbul ăsta, pe alții îi știam dinainte, dar îi descopăr altfel cu ocazia asta.

Abonați și alte cifre.

Am început de la 0 abonați. După ce am setat toată partea aia administrativă, ce ziceam la început, am dat un share pe Facebook. Oamenii s-au bucurat tare. Poate le era de dor de ceva scris de mine, nu-mi dau seama exact, sau poate a fost și-un timing bun. Ideea e că într-o juma’ oră aveam vreo sută.

Până la finalul zilei făcusem vreo 200. 254 de oameni au primit prima ediție din Suplimentu’ Creativ. Restul până la 800, câți suntem acum, s-au strâns prin word of mouth (sau word of share) în toate astea cinci luni. Cine primește newsletterul și găsește ceva pentru sufletul lui dă mai departe cu tot cu un îndemn și link la abonare la Suplimentu’ Creativ. Le sunt recunoscătoare fiecăruia, că au încredere în mine și apoi că mă susțin în forma asta cea mai onestă și concretă.

În cinci luni s-au dezabonat șapte oameni. La primul țin minte că mi s-a rupt puțin sufletul, nu de grija numărului de abonați, ci de tristețe că omului ăluia nu i-a mai plăcut ce primea sau că nu i se mai părea relevant. Dar am reușit să nu o mai iau personal și acum nu mai sufăr.

Nu-mi propun să cresc numărul de abonați. Nu fac nimic pentru asta, că nu asta mă interesează. Dacă se întâmplă natural, că oamenilor le place și dau mai departe, eu mă bucur. Dar mă bucur și mai tare când oamenii îl citesc, găsesc ceva bun pentru ei și fac ceva care le dă o stare mai bună sau un gând care-i mișcă.

Nu-i un moft și nici o vrăjeală, e doar o relaxare care vine din natura non-comercială a acestui demers. Nu am nicio agendă, nu vreau să devin faimoasă, nu vreau să mă îmbogățesc. Vreau să scriu așa cum îmi place mie și, dacă scrisul ăsta al meu aduce ceva bun în viața unor oameni, eu sunt mulțumită.

Dacă mă întrebi ce mi-ar plăcea să primesc mai mult, atunci aleg mesajele. Îmi place de mor să aflu cum primesc oamenii ce trimit eu, cum se potrivește cu experiențele lor și ce iese nou din întâlnirea celor două. Dar nici pentru asta n-o să fac nimic, prefer să vină de la sine.

Info adnunate

Suplimentu’ Creativ e o selecție de recomandări culturale: cărți, spectacole, expoziții, filme, documentare, artă – pictură, fotografie, ilustrație – , podcasturi, articole, videoclipuri, rețete, reclame și tot așa. Șase subiecte mari, plus niște recomandări pe scurt, cărora le zic bonusuri și a căror număr nu e fix.

Procesul de adunarea e relativ simplu. După ce le consum eu însămi, le pun la păstrare într-un folder, o notă sau doar în gând. Am un sistem super-complex cross-channel (hahaha, simțiți autoironia?) de bookmark-uri, împărțite pe foldere, însemnări în agenda de hârtie, note în telefon, screenshot-uri, favorites, save-uri și tot așa. Le vine rândul să iasă de acolo în funcție de ce-mi zice feeling-ul.

Dincolo de lucrurile despre proiect, autor sau subiect pe care le caut pentru mine atunci când consum conținutul sau producția respectivă, ca să aprofundez, mai fac și-un research după ce m-am hotărât că ceva intră într-o ediție, când încep efectiv s-o pregătesc. Dar research-ul ăsta e ca un reflex, mi se pare că o fac de-o viață, așa că nu e un efort.

Partea cea mai dificilă e să mă hotărăsc despre ce scriu. Pentru că merg pe mâna stărilor, a fluxului de emoții și de gânduri care nu stă pe loc, mi se întâmplă des să schimb de câteva ori lista finală de recomandări. Fac procesul ăsta cu creionul în agendă – scriu, tai, scriu, tai – până ajung la formula magică. Mă ajută să o fac cu creionul pe hârtie că împrumut un fel de concretețe ideilor și mă face să mă simt de parcă potrivesc piese de puzzle.

Apoi vine partea sâcâitoare. Să aleg pozele și să le editez – trebuie să aibă o anumită rezoluție și o anumită dimensiune ca să arate bine în designul pe care mi l-am construit. Chiar dacă nu-mi place asta, că-mi ia timp, tot o fac că-i important pentru mine să fie un newsletter care să arate și bine, nu doar să aibă informația bună.

Apoi scriu și ăla-i momentul meu de eliberare, putem să-i spunem și cathartic. După ce termin scrisul, mă simt ușoară și zâmbesc mult aparent degeaba.

Construcția conținutului

Țin foarte mult la un echilibru între offline și online, și-atunci sunt atentă și la asta când fac selecția de recomandări pentru o ediție. Stăm prea mult cu ochii în ecrane și nu-mi place (că tot vorbeam ediția trecută de creierul meu leneș). În plus, cred că ni se întâmplă cele mai bune lucruri când ieșim din casă.

Mai țin cont și de proporțiile local-internațional. Cei mai mulți abonați sunt din România, dar sunt destui și prin țări străine și, în plus, suntem cetățenii satului global, încă ne putem mișca în voie în mai toată lumea. Așa că aleg și spectacole din România, dar și expoziții din Danemarca, de exemplu.

În același timp, mi se pare foarte important să recomand producțiile publicațiilor, artiștilor și creativilor (scuze, nu am alt cuvânt general așa de generos) din România versus ale celor de-afară, că avem tot mai mult conținut și producții locale foarte bune, nu mai trebuie să consumăm obligatoriu conținut de import dacă vrem calitate.

Un alt criteriu ar mai fi legalitatea sau trimiterea direct la autor-producător, ca sursă. E valabil mai ales în cazul producțiilor pentru care trebuie să plătești – filme, documentare, muzică. Dacă e la liber, fac trimitere la canalul oficial al autorului. Dacă e pe bani, trimit la sursa de unde se ia legal. Nu am folosit linkuri care trimit la conținut furat (discuția cu copyright-ul are multe nuanțe, știu, ce încerc să fac e să încurajez consumul responsabil și corect).

Mi se întâmplă să mă oftic că nu pot recomanda o producție doar pentru că n-am găsit o formă legală de consum – e cazul emisiunii No Reservations a lui Anthony Bourdain, pe care eu am consumat-o pe un cont de YouTube neoficial, că n-am găsit alternativă corectă, dar, pentru că am regula asta, nu m-am simțit împăcată să o dau mai departe așa.

Ingredientele unui newsletter bun

Ingredientele unui newsletter bun depind de ce tip de newsletter e. Unul de știri, de exemplu, trebuie să aibă concizie și pluralitate de perspective ca să fie bun, în timp ce unul de mâncare trebuie să aibă forme variate de conținut – rețete, povești cu oameni, istorii.

La Suplimentu’ Creativ cred că cel mai tare lucru e vocea mea. E cel mai frecvent aspect pe care-l menționează oamenii când îmi scriu să-mi zică de impresiile lor. Și eram și eu conștientă de la început că aici e, probabil, cheia. Dar n-am programat-o sau calibrat-o, că nu cred că ai cum să faci asta fără să se simtă artificialitatea.

Vocea e naturală și vine din munca de jurnalist de vreo zece ani. Oamenii zic că le place că e ca și cum un prieten bun le-ar povesti tot felul de lucruri, fără pretenții, de dragul bucuriei de a împărtăși ceva nou. Iar eu mă bucur că intenția mea ajunge bine, la fel de onestă, la ei.

Altfel, ce mai are Suplimentu’ și nu au altele (sau au puține) e partea vizuală. Nu știu dacă e un plus sau un minus, dar pentru mine contează să fie un produs complet. Cum nu e un newsletter de știri, ci unul de conținut cultural de consumat în voie, fără presiunea timpului, mi se pare natural să fie ilustrat și să arate și frumos.

Cu lungimea textelor și subject line-uri nu sunt așa de strictă. Am scris și romane, când era un subiect care nu mă lăsa să-l expediez doar într-un paragraf, dar am scris și texte scurte. Oamenii nu s-au plâns până acum nici de unele, nici de altele. Mă străduiesc de fiecare dată să fiu cât mai concisă, că nu vreau să irosesc timpul oamenilor cu informații inutile. Poate nu-mi iese perfect de fiecare dată, dar lucrez la asta. De fiecare dată caut esențialul și nimic mai mult. Principiu jurnalistic clasic, na, nimic nou sub soare.

Iar subject line-urile sunt tot pe feeling, n-am o rețetă pentru ele. Sunt ultimele cuvinte pe care le scriu, înainte să trimit o ediție, și vin, de obicei, ca un rezumat al temei (dacă se întâmplă să se contureze o temă a ediției) sau poate să fie o idee din introducere.

Cea mai populară ediție

A fost a cincea. Și mie mi se pare selecția foarte bună, că are diversitate. A mai fost populară și ediția 11, am primit multe mailuri și mesaje pornind de la ea, despre ciorbă și despre balenele care cântă jazz.

Profilul cititorilor

Dacă vorbim despre statistici de-alea de genul vârstă, sex, location, ocupație, să știți că n-am ce să povestesc, că nu mă uit la datele astea. Puteți să râdeți iar că-s hipsteriță sau idealistă, e OK. Faza e că prefer să-i percep pe cei care citesc prin reacțiile lor – ce zic când îmi scriu mie direct sau când dau un share public.

Mi se pare irelevant ce vârstă au sau în ce domeniu lucrează, nu cred că asta ne definește cu adevărat esența. Și, oricum, nu e ca și cum aș vorbi diferit cu un dentist de 40 de ani față de un student la drept. Până la urmă, ceea ce-i aduce pe toți la newsletter e curiozitatea de a afla lucruri noi, care să-i stimuleze și care să-i îmbogățească. Și-atunci prefer discuțiile și schimbul de idei și bucurii în locul statisticilor. Sunt oameni diferiți adunați în jurul unui interes comun, nu e un public generic.

Feedback

Primesc mesaje de fiecare dată. Cele mai multe vin direct pe mail, altele, pe Facebook, pe Instagram sau pe Twitter. Uneori sunt doar inimioare sau o frază scrută de apreciere pentru un subiect anume sau pentru întreaga ediție, alteori sunt povești lungi pe o temă din ediție.

De fiecare dată răspund și discuția se lungește câteva reply-uri bune, că tot schimbăm păreri. Așa am aflat, de exemplu, că în Oltenia ciorba e dulce, nu acrită. Sau de stand up-uri mișto. Au fost și dăți când oamenii mi-au scris să-mi spună că nu mai au nevoie de internet că primesc de la mine, în newsletter, tot ce-i interesează. Sau că newsletterul e cel mai bun loc de pe internet. De obicei mă fâstâcesc, mă fac mică și mă bucur tare de tot, că nu știu ce să zic la asemenea aprecieri.

Newsletterul ca forma de comunicare

Newsletterul nu e deloc expirat. Din contră, mi se pare că, în contextul fake news, e mai relevant ca niciodată. Feed-urile sunt făcute de algoritmi și tu, ca user, ești frustrat că nu ai deloc control. Și-atunci e normal să cauți o formă de conținut pe care o poți gestiona cum vrei tu. Îți alegi tema, tipul, frecvența.

Sunt atâtea newslettere în lume încât n-ai cum să nu găsești exact ce ți se potrivește. În plus, îți alegi exact acele surse în care ai încredere și poți fi sigur că nu sunt contaminate cu informații false strecurate acolo de cineva rău-intenționat. Și, poate cel mai important, newsletterul e o legătură directă între cine scrie și cine citește. Între atâția boți, contează mai mult legătura asta onestă de la om la om. Iar asta nu cred că se demodează niciodată și cred că aici e viitorul, dacă vreți să fim și un pic profetici-optimiști.

Urmărite de tine

Nu le-am numărat niciodată, că mi-e frică de cifră, dar citesc multe newslettere. Am început acum multă vreme cu newsletterele publicațiilor mele preferate de-afară, că era singura formă prin care să mă asigur că nu pierd noutățile lor prin feed. Apoi au început să apară newsletterele specializate și-am sărit în barca multora.

De la noi, top trei preferate e cu:

• Monday Memo-ul Monei Dîrțu, care are o forță extraordinară de a scoate esențialul din orice fel de poveste, oricât de întortocheată, și care mă ajută să fiu un cetățean mai informat și mai puternic.
• Cristina's Friday Read, newsletterul Cristinei Chipurici, cu care am în comun stoicismul și la care găsesc o oglindă a dilemelor morale sau intelectuale care mă macină și pe mine și atunci mă simt un pic mai bine, că nu-s singură și nici nebună.
• Newsletterul culinar al Cătălinei Penciu, care prinde lumina foarte frumos în pozele ei cu mâncare și la care-mi place curiozitatea cu care încearcă tot felul de rețete sau experimente culinare.
• Newsletterul trimis de Ramona Chirică, sora mea de nișă, doar că ea e și mai nișată. Îmi place să aud de la ea de tot felul de bijuterii pe ilustrație. Și mi se pare că face glume mai bune. Cel mai mișto e când ne întâlnim și împărțim suferințele comune cu tot cu încurajări.

De-afară, sunt fan Lenny Newsletter (ăla al Lenei Dunham, girl power, fuck yeah!), the Skimm (cum știu femeile alea să rezume investigații întregi într-o frază și să facă și o glumă bună în același timp, dumnezeule!) și Next Draft (pentru selecția de subiecte variate, deși sar peste alea Trump-related, că nu mai pot, dar și pentru mini-editorialele pe subiectul zilei).