E mișto să știi ce-o să te faci când vei fi mare, chiar de când ai conștientizat existența acestui lucru numit job. Ca Patricia Erimescu. Și-a dorit arhitectură și fix asta a făcut. Înainte de liceu începuse să facă machete de mobilier și desena clădiri așa cum le imagina ea renovate. Nu trecea niciodată fugitiv cu ochii peste o casă abandonată, îi memora structura și texturile, pe care apoi le reasambla în minte. După ce-a terminat liceul, următoarea etapă a fost Ion Mincu.
Patricia ne povestește că facultatea din România a învățat-o să nu deseneze prea departe de realitate. S-a conformat și a devenit bună la asta. Dar când s-a prezentat în fața unui profesor din Spania cu un desen în perspectivă, tehnica ei a fost dată ca exemplu negativ, pe motiv că era învechită. Apoi a pus-o să deseneze melodii și să facă suporturi de telefon din jumătăți de foi A4.
Formându-și treptat propriul filtru creativ, Patricia își găsește curajul să aplice la câteva internshipuri în al treilea an de facultate. Vietnamul și Tanzania au învățat-o cât de importantă este arhitectura umanitară iar India i-a adus aminte că totul e relativ. Călătoritul în general a ajutat-o să-și ancoreze mai bine percepțiile în realitate.
A văzut mai multe fețe ale lumii, a cunoscut tot felul de oameni și a pus pe picioare proiecte umanitare care funcționează și acum. Cum este, de pildă, o bibliotecă pe care a construit-o împreună cu localnicii, fără pic de echipament electric și cu apă cărată în găleți, într-un sat din Tanzania. Cu toate că i-a plăcut ce s-a întâmplat peste hotare, momentan nu are în plan să plece.
Asta pentru că, împreună cu Alexandru și Victor, se ocupă de proiectele Co Laboratory, un studio de design interior și producție, care și-a găsit locul la Nod Makerspace. De acolo rezolvă tot felul de briefuri - care fie vin de la arhitecți și designeri, fie de la oameni care au chef să-și decoreze noptiera cu o lampă imaginată de ei. Pe lângă asta, cei trei mai fac și chestii mișto pentru portofoliu. Cum sunt două covorașe de iută - Primul Teluric și Ultimul Teluric - confecționate din ultimele bucăți de iută românească făcute de fabrica Industria Iutei.
Către arhitectură
De când am început să conștientizez că oamenii mari trebuie să aibă o meserie, m-am gândit la ceva conectat cu arhitectura. A început chiar înainte de liceu. Făceam machete de mobilier din ce găseam prin casă, desenam clădiri, interioare, îmi imaginam cum ar arăta clădirile din jurul meu renovate, găseam potențial în orice casă abandonată, înregistram vizual texturi și culori din oraș. Nu m-am gândit niciodată la ceva diferit de zona aceasta.
Când a venit momentul să merg la facultate, am știut în ce direcție merg, apoi a urmat o serie lungă de călătorii pe care le transformam în călătorii de studiu. Mă documentam pe internet despre clădirile realizate de arhitecți cunoscuți și le studiam. În anul 3 de facultate m-am simțit pregătită să aplic pentru internshipuri și începuse să mă atragă arhitectura socială. Așa am ajuns în Vietnam, India, Maroc și când am terminat facultatea am plecat în Africa, pentru primul proiect a cărui responsabilitate totală o purtam.
In ultimul timp m-am orientat mai mult spre arhitectura de interior din fascinația de a materializa un proiect de pe hârtie și cu scopul de a cunoaște materialele și tehnologia. Întrebarea mea e „Ce poți face cu materialul?”, ci nu „Din ce material poți realiza produsul?”.
Învățături din India, Spania, Tanzania, Vietnam
Sunt suma tuturor lucrurilor pe care le-am cules din lumea în care am umblat. Am învățat că nici un loc nu e perfect, că nu poți să fugi ca să scapi de nemulțumiri și că totul are cel puțin o soluție. Iar abordarea din arhitectură se manifestă și în viața personală sau viceversa. Am căutat să elimin tot ce nu e necesar din viața mea, să păstrez poezia, să elimin obsesia de perfect și să apreciez imperfecțiunea.
Probabil că cel mai valoros lucru pe care l-am învățat este simțul realității. Alergi mereu să cauți locul perfect pentru că l-ai văzut într-o fotografie, să cauți casa perfectă pentru că ai văzut-o într-o revistă, să cauți partenerul perfect pentru că ai citit o poveste, să cauți jobul perfect pentru că de asta ai stat prin școală atât. Ne creăm așteptări atât de mari, portretizăm imaginile cele mai sexy și ne lăsăm seduși de ce ne arată alții.
Iar cu cât îți umblă mai mult picioarele, realizezi că lucrurile nu sunt așa cum îți imaginai. Sunt complexe, apar întrebări, apar lupte interioare și ai opțiunea să te lași dezamăgit de lume sau să înțelegi că vedem în lume ceea ce suntem. Când reușești să înțelegi că dacă te duci într-o cultură nouă, nu ai nici un drept să judeci, ci obligația morală să respecți și să te conformezi culturii locale, atunci ai câștigat.
E ușor să spui că India e murdară, periculoasă, spirituală sau frumoasă, dar e mai greu să înțelegi cultura și să o respecți. E totul relativ și depinde doar de percepție. Am văzut acolo mizerie pe care poate în România nu o găsești, dar și arhitectură experimentală pe care la noi nu o regăsești.
În anul petrecut în Spania, mi-am dat seama de un lucru important: să mă apreciez din punct de vedere profesional, să gândesc abstract, să mă joc.
După doi am într-un sistem din România, Spania a fost o gură de aer proaspăt. În România învățasem să desenez cât mai fidel realității, să imit, să uit de creativitate și să mă conformez unui stil academic perpetuat de câteva decenii în sistem. Eram foarte bună la desen. Până am ajuns în Spania. O să-mi amintesc mereu că profesorul de reprezentare tehnică ne-a pus să desenăm perspectiva unui spațiu din facultate. Am reprezentat fidel acel spațiu și eram tare mândră de ce am reușit să fac. Mi-a aratat planșa în fața colegiilor și a zis: „Așa ar arăta un desen perfect.” A făcut pauză în care mi-a permis să zâmbesc. „Dacă am fi în urmă cu 40 de ani. Dar nu suntem, iar acesta e un desen comunist. Toți studenții care vin din Romania au același pattern în a reprezenta lucrurile. Noi suntem creativi, noi vrem să surprindem esența spațiului, să ne emoționeze, să ne invite să-l descoperim.”
Mi-a pierit tot zâmbetul. M-am supărat pe modul dur în care a expus-o, dar asta era realitatea. Veneam cu un bagaj în spate. Am realizat că până atunci doar mă încadram în profilul studentului conștiincios care asimilase învățăturile fără să le filtreze. Mă conformasem sistemului și devenisem un produs al lui. Lecția următoare a fost să desenăm o melodie, la tehnologie prima lecție a fost sa creăm o structură dintr-o foaie subțire de A4 din care să eliminăm mai mult de 50% din material, dar să susțină telefonul mobil. Tot ce mi se părea absurd am învățat să tratez cu seriozitate și credința că se poate, iar micile lecții m-au făcut să-mi deschid mintea și sufletul unei noi perspective. Am învățat să iau ce e mai bun din sistemul educațional român și să-l completez cu cel spaniol.
Vietnam e locul meu de suflet. 2013 a fost momentul în care am început să înțeleg rapiditatea cu care se dezvolta această țară, unde mulți arhitecți foarte tineri făceau un alt fel de arhitectură și rezonam cu ei. Am făcut timp de 3 luni un proiect pentru oamenii afectați de inundații. Acolo am învățat cel mai mult despre arhitectura umanitară și m-am întors și anul următor. Am învățat că arhitectura umanitară nu ar trebui să rămână doar în reviste de specialitate și pe site-uri de arhitectură, ea ar trebui să ajungă la oamenii care au nevoie și să fie adecvată nevoilor ei. Cel mai important e să pornească din comunitate și nu din studioul unui arhitect entuziasmat.
Tanzania a fost cea mai dură și frumoasă experiență de umanitate. Mi-am dat seama că doar oamenii care reușesc să vadă scopul rămân alături de tine, doar cu o comunitate se poate construi ceva sustenabil și doar pornind de la nevoile lor poți construi. Altfel, e posibil să faci mai mult rău în comunitate. Faptul că am implicat autoritățile, școala, profesorii, elevii și părinții într-un proiect de care aveau nevoie, dar nu aveau resurse să-l facă, a fost esențial. Proiectul funcționează și se dezvoltă în continuare. Primesc donații, vin și copiii din satele alăturate. Când mă uit în urmă și mă gândesc că am construit o bibliotecă fără echipamente electrice, cu apă adusă în găleți de copii, am atins fiecare cărămidă și am rămas cu orice preț până la finalizare, îmi dă speranță.
Arhitectura umanitară
Am avut câteva proiecte în domeniul arhitecturii umanitare în Maroc, Vietnam, Tanzania, Romania. Acum am început să le fac la scara mai mică, să le integrez în designul de produs. Un scaun cu șezut realizat din lână locală, împletit de femeile vârstnice, lavoare care susțin meșteșugul tradițional, covoare din iută locală etc.
Cât despre „House for Everyone”, acesta a fost proiectul de diplomă, realizat împreună cu o colegă și a constat în proiectarea și prototiparea unei micro-locuințe destinată, în funcție de dotări, fie persoanelor cu un stil de viață minimalist, fie persoanelor afectate de catastrofe naturale sau sărăcie extremă.
Proiectul a câștigat premiul l la concursul „Social Impact Award” si premiul publicului. A fost un an dificil, cu multe încercări și a fost pus pe pauză până la momentul potrivit dezvoltării. Ce ne doream noi era să oferim o alternativă și oamenilor și autorităților atunci când va fi cazul, dar au fost prea multe refuzuri care ne-au tăiat din entuziasm. Atunci când o calamitate ne va lua prin surprindere, poate va fi considerat o soluție.
Ideea unui studio propriu
Ideea unui studio a venit acum 2 ani, când l-am cunoscut pe Alexandru. Până atunci mă vedeam într-un nomadism continuu, voiam să-mi recuperez energia după perioada în Africa și să încep un nou proiect social, dar am început să am diverse colaborări aici și cumva am rămas. Cu Alexandru ne-am transformat o camera de acasă în atelier, începusem să facem obiecte din argint și piele, iar încet-încet a apărut nevoia de a ne muta într-un alt spațiu.
Am ajuns în hubul creativ Nod Makerspace, știam de ei pentru că ne-au ajutat la proiectul House for Everyone și astfel a apărut Co Laboratory cu intenția de a experimenta materiale și obiecte arhitecturale. Am început să colaborăm cu mai mulți oameni. Alexandru lucra mai mult în ateliere, unde ne-am întâlnit cu Victor și în timp a devenit parte din echipă. Momentan suntem doar noi 3, iar uneori avem colaboratori pe proiect - fie că e vorba de lemn, textile sau atunci când capacitatea noastră de producție e depășită.
Serviciile Co Laboratory
Co Laboratory este un laborator de design și producție unde se concep atât proiecte custom, cât și proiecte-experiment de arhitectură și design. Încurajăm colaborarea cu oameni specializați în anumite domenii, promovăm minimalismul, economia circulară, resursele locale, reciclarea și designul responsabil. Suntem diferiți, din fericire, avem skilluri diferite și complementare, iar cel mai important e că funcționăm bine ca echipă. Suntem o echipă hands-on și cu diverse task-uri.
Alexandru e un problem-solver universal, experimentează mereu, vine cu soluții, idei și le fructifică, organizează atelierul, vine cu forță și energie în echipă. Victor e mereu concentrat, îndemânatic, lucrează cu atenție și nu se lasă până când rezultatul nu e pe măsura așteptărilor. Metalul e materialul lui favorit. Eu sunt partea stresantă a echipei, mereu vreau mai bine și mai mult. Mă ocup de design și detaliere, partea administrativă, materiale și comunicarea cu clienții.
Serviciile le-am definit în funcție de cererea de pe piață. Am observat că tot mai multe persoane vor să scape de alergătura asta între consultanță-arhitect/designer-prototipare/producție-transport-montaj-post delivery și am început să diversificăm serviciile. Sunt beneficiari care vor să ne ocupăm de arhitectura de interior, arhitecți care vor să facem producția sau clienți care vor doar consultanță, iar serviciile diferă în funcție de nevoile lor.
Procesul de lucru
Sunt două tipuri de proiecte pe care ne concentrăm:
1. Experimentare și produse pe care le dezvoltăm noi în atelier și care de cele mai multe ori au o componentă socială, fie că e vorba de reciclare, implicarea meșteșugarilor, a persoanelor dezavantajate, încorporarea materialor locale etc.
2. Proiecte custom-made, unde clienții sunt arhitecți sau persoane fizice. In cazul arhitecților brieful e clar și preferăm să lucrăm cu persoane care au încredere în noi și ne lasă să dezvoltăm produse în care ne punem și noi amprenta, fie că e vorba de un detaliu de îmbinare sau de procesul tehnologic. Iar persoanele fizice vin cu o nevoie sau o imagine care le-a plăcut și pleacă cu un produs care de multe ori le întrec așteptările.
Totul depinde de libertatea pe care ne-o oferă. Cu cât sunt mai deschiși, cu atât soluțiile sunt mai bune. Există o nișă de oameni care își doresc produse special făcute pentru ei și pentru spațiul lor, înțeleg pasiunea cu care lucrăm și ne înțelegem minunat. Iar noi încercăm să le rezolvăm toate nevoile, de la design, la producție, transport și montaj. Ne implicăm în toate etapele.
Când am deschis atelierul, se poate spune că eram sub nivelul mării. Nu aveam nicio economie, nici măcar o idee de împrumut. Ne-a ajutat mult că ne-am mutat într-un spațiu în care aveam sculele și uneltele necesare pentru prototipare, altfel nu aveam cum să le cumpărăm doar ca să înțelegem de ce avem nevoie și ce nu. Am știut de la început că primele luni vor fi dificile și le-am alocat experimentării, iar atelierul l-am susținut din alte 3 task-uri flexibile pe care le aveam ca editor colaborator, traduceam articole și făceam interviuri. Iar după patru luni prima factură ne-a ajutat să ne achităm mici datorii și o lună de chirie.
Proiectele Co Laboratory
Primele luni doar am experimentat materiale și produse. Nu a ieșit nimic extraordinar. Apoi am început să luăm proiecte custom. Primul proiect mai mare a fost o serie de panouri din MDF, tăiate la CNC, apoi au urmat proiecte de la prieteni sau colegi din facultate care făceau deja amenajări, oameni care ne-au vizitat studioul, iar acum apar și oameni pe care nu-i cunoaștem. Ne plac foarte mult aceste proiecte custom pentru că ne stârnesc imaginația și lucrăm eficient. E diferit de atunci când dezvolți produsul tău și stai foarte mult timp să-l perfecționezi, crezi că niciodată nu e îndeajuns de bun și mereu găsești ceva de modificat.
Dacă la început au fost proiecte mai mici, de la accesorii și decorațiuni, trofee, mese, băncuțe, balustrade, biblioteci, acum luăm mai mult proiecte în care amenajăm sau producem cea mai mare parte din mobilier și accesorii.
Proporția cred că e 50/50, încercăm să ne păstrăm un echilibru și creativ și financiar. Produsele noastre au o poveste, nu le facem doar ca să vindem ceva. Din proiectele comerciale, cel mai mult ne-a plăcut cel mai recent proiect - producția pentru o mică pizzerie - Naneti. În primul rând pentru relația relaxată dintre arhitect-client-producător, pentru respectul dintre noi și profesionalism. În al doilea rând pentru obiectele în sine, ne-a făcut plăcere să lucrăm la ele, nu mai făcusem înainte aceleași lucruri pentru că studioul de arhitectură care le-a proiectat și-a dat tot interesul să vină cu un concept bun și idei autentice.
Dintre proiectele proprii, personal îmi place foarte mult covorul și povestea Teluric, proiect care va fi expus la Romanian Design Week de pe 17 mai. În urmă cu șase luni, când am descoperit Industria Iutei din București, am știut imediat că trebuie să colaborăm cu ei. O fabrică prea puțin cunoscută, abandonată în ignoranță, cu un potențial sufocat de un sistem depășit. Căutam de mult timp un covor de iută, iar cel mai îndemână loc era IKEA, dar cum încercăm mereu să alegem produsele locale am zis să facem unul la Industria Iutei.
Ne-am interesat de tehnologie, de proces, iar principalul dezavantaj era că nu puteau produce covoare mai late de 1m din cauza tehnologiei limitate. Astfel, am gândit covorul încât să nu folosim bucăți mai mari de 1m, dar diversitatea lor să pună în evidență texturile bogate pe care le puteau produce. În momentul în care m-am dus cu proiectul, am descoperit cu tristețe că fabrica a fost desființată, terenul vândut unui dezvoltator, angajații concediați și utilajale tăiate cu flexul. Așadar, Teluric murise înainte să apară.
Curiozitatea și în același timp frustrarea m-au dus spre un mic depozit al Industriei Iutei unde erau ultimele bucăți de covoare. Le-am luat și din ele s-au născut 2 covoare – Primul Teluric și Ultimul Teluric. Pentru că Teluric este primul covor din iută locală realizat de un studio de design, dar din pacate și ultimul realizat cu materia de la Industria Iutei.
Clienții
Clienții Co Laboratory sunt în general oameni ce vor produse făcute special pentru ei sau arhitecți care caută producători deschiși către a le materializa ideile. Poți să clasifici clienții în multe categorii, din multe puncte de vedere, dar nu aș face neapărat asta. Pentru noi un client nu intră într-o categorie, ci în cele mai multe cazuri devine un prieten căruia încercăm să-i oferim soluții cât mai convenabile pentru el.
Clienții ajung la noi prin cunostințe sau văd alte produse pe care le-am făcut. În online nu ne-am promovat până acum, pentru că ne-am concentrat să livrăm, iar proiectele vin din recomandări. Fiecare client mulțumit aduce cu el cel puțin un nou client. Cred că asta e cea mai eficientă și sinceră metodă de promovare. In online prezența noastră e minimă. Abia către sfarșitul lunii deschidem pentru prima dată site-ul.
Industria din Ro
E o piață în plină dezvoltare și plină de oportunități. Incep să apară din ce în ce mai multe evenimente care promoveză designerii, clienți care înțeleg importanța muncii unui designer, oportunități de studiu în afară, iar cerere există pe piață. Potențialul de business incepe și el să apară, iar designerul devine și antreprenor.
Pe lângă skillurile de designer, e nevoie de o minimă educație de antreprenoriat, nu mai e îndeajuns să faci un produs și să aștepți ca cineva să-l cumpere, mai ales într-un timp în care piața e ofertantă și găsești multe produse interesante în magazinele de specialitate, la prețuri din ce în ce mai competitive. În același timp e multă presiune. Ca start-up sau freelancer nu îți permiți să investești o lună, două, trei în dezvoltarea unui singur produs sau serie foarte mică, care să semene cu un produs pe care îl regăsești într-un showroom la un preț asemănător sau chiar mai bun.
ROI-ul și viitorul
Investiția se întoarce în primul rând în satisfacția fiecărui proiect finalizat. Nu am pus accentul pe profit în afacerea aceasta și o vedem mai mult ca o pasiune. Suntem norocoși totuși că după un an această pasiune ne permite să câștigăm decent. În cifre, am depășit luna aceasta cifra de afaceri pentru srl-debutant și suntem în punctul de breakeven. Profitul îl reinvestim mereu în unelte, sculte și asta începe să se vadă în calitatea produselor. Dar mai avem până să ajungem să lucrăm într-un ritm normal de 8 ore/zi, momentan lucrăm mult mai mult.
Planul de viitor este să ne mărim capacitatea de producție și să devenim un colectiv de oameni de specialitate care acoperă diversele nevoi ale designului – de la proiectare la producție. Ne dorim să ne mărim echipa, momentan suntem 3 oameni în permanență, dar și să achizionăm tehnologie cât mai bună.
