[Între scenariști] Anca Buja: Mi se pare important ca un scenarist să treacă măcar o dată prin toate etapele facerii unui film scris de el

Primul film scris de Anca Buja a fost ”15 iulie”, însă scenariul pe care-l numește ”cea mai mare provocare” a fost Marița; pentru că a participat la toate etapele reaizării sale. Ca și ceilalți respondendenți ai seriei noastre despre scenariști, Anca este de părere că, în general, nu studiile sunt esențiale dacă ești pasionat de ceva. Iar scrisul nu face excepție. De altfel, cel mai mult a învățat scenaristică de la cursurile de teorie ținute de Andrei Gorzo și Andrei Rus.

 Am fost mereu praf la capitolul networking. Știu că funcționează și e necesar, însă eu sunt o persoană retrasă, sălbatică, introvertită, care are rău de mulțime

Se lucrează mult și cu orgoliul în industria asta. Iar în cazul în care scenaristul este orgolios, spune Anca, ”și ține prea mult la propria viziune”, el va avea probleme. Despre probleme și reușite vorbim ș în continuare.

Ce a fost mai întâi?

Pasiunea pentru literatură și pentru observație. Mă interesau cărțile și eram preocupată să-i observ pe ceilalți și pe mine însămi. Mereu am avut senzația că trăiesc viața altcuiva și m-am putut privi oarecum de la distanță. Scrisul mi se părea însă pentru cei aleși. Am scris totuși pe ascuns, în jurnal sau aiurea, de când mă știu, uneori pe ascuns chiar și față de mine, în minte, fiind convinsă mereu că nu e de nasul meu.

În adolescență nu mă interesa cinemaul, mi se părea inferior literaturii, nici măcar nu mi se părea o artă, avusesem contact doar cu cinemaul de consum, de entertainment, cu filmele de la TV la care se uitau ai mei. Uram televizorul, așa că ajunsesem să am chiar o repulsie față de cinema.

Am văzut însă într-o noapte, pe TNT parcă, un Bergman, Tăcerea, și am prins de câteva ori, pe același program, cam jumătate din Blow-up. Am rămas trăznită. Nu înțelegeam ce văzusem pentru că nu semăna cu nimic din ce știam eu că înseamnă filmul. Amândouă m-au bântuit mult timp după, dar au rămas niște experiențe izolate.

M-am dus apoi la Cluj, la Litere, și m-am întâlnit cu cinemaul rar, la un cineclub într-o sală improvizată unde am văzut Călăuza, la cinema Arta uneori și la Tiff, în primele sale ediții. În 2006, absolvisem facultatea și lucram într-o editură, l-am cunoscut pe Cristi Iftime care era student în anul 1 la regie de film și am văzut A fost sau n-a fost la Tiff cu sala arhiplină și cu publicul în extaz.

Relația mea cu cinemaul a devenit apoi cumva sinonimă cu relația mea cu Cristi. El mi-a dat să văd filme (culmea, la început tot Bergman și Antonioni, dar și Pintilie sau Puiu), mi-a dat să-i citesc scenariile și am început să merg cu el la filmări. A fost o dragoste care a crescut încet, aproape pe nesimțite.

Făceam de toate din plăcere și fascinație, am tras sunet, am făcut producție, consultață de scenariu, scenografie etc. fără să mă gândesc o clipă că voi ajunge chiar eu să fac cinema de-adevăratelea. În 2010 m-am trezit citind cărți de scenaristică și am scris un scenariu dintr-o suflare, fără nici cea mai mică intenție de a face ceva cu el. Cristi, care era în pană de scenarii pentru filmul lui de anul 4, l-a citit și a hotărât să-l facă, așa a apărut 15 iulie, primul nostru film făcut împreună.

Studii necesare

Nu cred că ai nevoie neapărat de studii în general dacă te pasionează ceva. Eu am ales să fac scenaristică doar ca să mă pun pe șine. N-am avut niciodatată încredere în mine și dacă aș fi încercat să scriu singură, fără deadlineuri, chestia aia din mine care mă subminează mereu și-mi zice că nu-s bună de nimic ar fi avut câștig de cauză.

Pentru mine facultatea a însemnat context, deadline-uri și proiecte. Nu am învățat la școală să scriu scenarii, am învățat singură, scriind. Și culmea, cel mai mult am învățat scenaristică de la cursurile de teorie ținute de Andrei Gorzo și Andrei Rus. Acolo disecam filmele împreună și era o plăcere să stai de vorbă cu doi oameni atât de pasionați ca ei doi. Sper să nu-și piardă niciodată entuziasmul ăsta, au nevoie de el multe generații de studenți de acum înainte.

Primele scenarii 

Așa cum am spus mai devreme, primul scenariu e 15 iulie. De altfel el m-a determinat și să dau la facultate. E un scenariu care a pornit de la o situație trăită, diferită de cea din scenariu, însă care m-a costat foarte mult. Atât de mult încât am tot rumegat-o luni de zile până când am scris acest scenariu ca să mă eliberez cumva de un sentiment de vinovăție pe care îl aveam față de tatăl meu.

Am fost foarte fericită când s-a făcut filmul ăsta. În primul rând pentru că m-am simțit foarte împlinită că las o urmă, dar și pentru fascinația pe care am simțit-o la filmare când am văzut cum actorii fac vii secvențele imaginate de mine. Sper să nu-mi pierd niciodată privirea asta inocentă față de felul în care se construiește un film.

Procesul de lucru

Îmi place să scriu în natură, în parcuri dacă sunt în București, dar cel mai bine scriu la țară. De fapt, cu mici excepții, la țară, în curte, am scris majoritatea scenariilor. Ăsta e locul ideal. Dacă nu am cum să fiu în natură, trebuie să fiu singură în încăpere, să fie o lumină scăzută și să ascult muzică, de obicei clasică, în surdină.

Muzica ține locul foșnetului ăluia din natură. Nu prea-mi place să dau la citit. De obicei citesc doar câteva persoane, Cristi, fratele meu, maică-mea, vreo doi prieteni și poate una, două persoane din industrie. Urăsc să rescriu, așa că prefer să lucrez foarte mult înainte. Pot să am în cap un scenariu și luni întregi înainte să mă apuc să-l pun pe hârtie. Rescrierile sunt de cele mai multe ori piguleli, de cele mai multe ori la dialog, foarte rar la structură. Când am lucrat însă la comandă am rescris de câte ori a fost nevoie.

Proiectul preferat

Cred că Marița, pentru că a fost cea mai mare provocare pentru mine ca scenarist și pentru că am participat la absolut toate etapele facerii lui.

Sunt groaznic de emoționată, în pragul leșinului de-a dreptul, când văd un film la care am lucrat proiectat. Nu pot fi deloc obiectivă și mi se pare că tot ce am făcut eu acolo e foarte, foarte prost.

Flow de proiect

Cu scenariul în buzunar ar trebui să găsești un regizor sau un producător care să fie interesat. De cele mai multe ori însă scenaristul e abordat de regizor sau de producător și este introdus într-un proiect. La mine a fost puțin diferit pentru că am lucrat cel mai mult cu Cristi și am fost prezentă în proiecte de la început până la final.

Scenarist în România 

Sunt scenariști cărora le place pe platou, eu sunt unul dintre ei și mi se pare important ca un scenarist să treacă măcar o dată prin toate etapele facerii unui film scris de el.

Nu știu cum arată traiul altor scenariști, abia știu cum arată al meu. În orice caz nu e o viață ușoară.

Am fost mereu praf la capitolul networking. Știu că funcționează și e necesar, însă eu sunt o persoană retrasă, sălbatică, introvertită, care are rău de mulțime. Din păcate, de multe ori oamenii au crezut că sunt cu nasul pe sus din cauza asta și mă amuză mereu când își dau seama că sunt totuși o persoană de treabă și prietenoasă.

Sunt unii care se pot susține doar din meseria lor și cred că sunt niște norocoși. Eu una mi-aș dori asta. Nu-mi dau seama însă cât e de sănătos și ce se întâmplă cu creativitatea ta dacă o ții la foc continuu și o folosești și pentru proiecte cu mize mai mici. Ceva trebuie să se erodeze. Mi-aș dori însă să ajung să am problema asta.

Ce frustrări există?

Dacă scenaristul are foarte mult orgoliu și ține prea mult la propria viziune va suferi foarte mult în meseria asta. În general trebuie să te mulezi pe subiectele și viziunea regizorului. Mie îmi place la nebunie, mi se pare o mare provocare să pot face asta și nu mă interesează să ies în față în vreun fel. Sunt încântată să călătoresc o vreme în barca altuia.

Cele mai mari frustrări le am când știu că aș fi putut să fac ceva mai bine și n-am făcut-o. O replică care a rămas în film și sună prost, o secvență care ar fi putut să fie mai suplă sau să aibă un ritm mai bun. Știu că, dacă eu nu depun suficient efort, la montaj, regizorul și monteurul vor munci mai mult, vor căuta soluții care să salveze o neglijență de-a mea.

Cred că e foarte important ca orice scenarist să participe la montajul unui film pe care la scris, e o experiență foarte bună. De fapt, cred că e important să participi măcar o dată la toate etapele ca să înțelegi până la capăt vietatea asta miraculoasă care e filmul.

Tendințe și glumițe românești

E greu să vorbești doar despre scenarii, scenariul e volatil, e doar o etapă intermediară. Așa că o să vorbesc despre tendințele filmelor românești. Cred că cinemaul nostru e în continuare foarte viu și începe să devină tot mai divers, iar asta e foarte bine.

Sunt foarte mândră că sunt contemporană cu deja clasicii autori ai noului cinema românesc și bucuroasă că sunt atât de mulți tineri care își caută vocea. Au fost niște debuturi foarte bune în ultimii ani și asta e foarte bine pentru noi toți. Succesul unui film românesc ne ajută pe toți cei care activăm în domeniu. E păcat că nu toată lumea e conștientă de acest lucru.

Sinceră să fiu, mă scot din minți. Glumele, nu ciorbele din filmele românești. Pentru că, în general, cei care fac glumele astea vizează noul cinema romanesc. Pe de o parte, publicul e confuz și nu înțelege că trebuie să diferențieze între filmul de artă și filmul ca entertainment. Amândouă sunt importante și e sănătos pentru o cinematografie ca ele să coexiste.

Pe de altă parte, și ăsta e lucrul cel mai trist din punctul meu de vedere, există mulți oameni din domeniu care alimentează glumele astea. Dincolo de valoarea artistică de necontestat a filmelor, noul cinema (val) românesc a făcut un bine imens României și cinematografiei românești. E cel datorită căruia fiecare cineast român e băgat în seamă și privit cu respect de câte ori merge afară pe la festivaluri și e cel care susține practic cinematografia românească și în ziua de azi.

Filmele astea sunt valoroase, cineaștii ăștia sunt valoroși, fie că-ți plac sau nu, fie că te interesează tipul ăsta de cinema sau nu. Vezi-ți, frate, de „ciorba” ta, decupeaz-o cât vrei, filmeaz-o cu macarale și planuri detaliu, numai fă-o bună, mâncabilă măcar. E trist că veninul ăsta ne stă în gât și că nu putem să apreciem ceva valoros chiar dacă nu este în sfera noastră de interes. E loc destul pentru orice tip de cinema.

Cât despre cadrele-secvență, eu una le ador pentru că mă interesează cum funcționează durata în cinema. E însă chestiune de gust. Iar cadrele-secvență nu înseamă doar cinema à la Puiu sau Porumboiu. Ca să nu mai vorbim că există diferențe enorme și între ei doi, la fiecare dintre ei cadrul-secvență are o altă funcție. Și nici nu înseamnă doar cinema realist, dar intrăm într-o discuție prea tehnică și prea lungă.

A, era să uit, și mă bucură foarte tare interesul cineaștilor pentru literatură, cred că e un mare plus pentru cinemaul nostru că tot mai mulți scriitori devin scenariști.

Cele mai misto scenarii dintotdeauna?

O să spun câțiva cineaști care îmi plac foarte mult, dintre care unii încă mai trăiesc și activează, așa că sunt de urmărit. Abbas Kiarostami, Yasuziro Ozu, Ingmar Bergman, Maurice Pialat, Jean Eustache, Eric Rohmer, Apichatpong Weerasethakul, Hou Hsiao-Hsien, Hong Sang Soo, Aki Kaurismaki, Wang Bing, Frederick Wiseman, Jonas Mekas, Jim Jarmush, Nuri Bilge Ceylan și nu mă mai pot opri. De la noi, Lucian Pintilie, Cristi Puiu, Andrei Ujică, Radu Jude, Ana Lungu, Alexandru Tatos, Corneliu Porumboiu, Ivana Mladenovic și cu siguranță am uitat pe cineva.

Importanța scenariului azi

După părerea mea, un scenarist bun nu trebuie doar să stăpânească niște tehnici de scriere, alea te subjugă și devii un artizan care șlefuiește aceeași formulă. Nu spun că ăsta e un lucru rău, doar că pentru mine miza e în altă parte. Cred că arta cinemaului e foarte tânără și în special scenariul trebuie eliberat de formulă, în felul ăsta cinemaul va deveni mai variat.

Mi-aș dori să existe o varietate asemănătoare celei din literatură, din roman, spre exemplu. Cred că în scenariu stă cheia inovației în cinema, se poate „povesti” în o mie de feluri și aștept cu interes chipurile pe care sper că le va lua cinemaul.

E drept că există o mulțime de constrângeri, spre exemplu cea a duratei. Filmele prea lungi sunt greu de distribuit și de plasat în festivaluri. M-am bucurat însă foarte tare că s-a proiectat anul acesta la Cannes ultimul film al lui Wang Bing care are opt ore.

Eu cred cu tărie că scenariul nu este poveste. Sună paradoxal, dar sunt un scenarist care încearcă să scape de tirania poveștii în cinema.

Planuri 

Am scris împreună cu Cristi un alt lungmetraj și sperăm să obținem finanțare la următorul concurs CNC, la concursul de acum a fost cât pe ce. Mi-aș dori foarte tare să se facă filmul ăsta, în formula asta, cu Radu Stancu ca producător, pentru că e proiectul de suflet al lui Cristi, iar ei doi colaborează foarte bine.

Apoi urmează un scurtmetraj care e în postproducție și un altul care ar trebui să intre în producție anul următor. Îmi doresc mult să duc la capăt un scenariu de lungmetraj care mă bântuie de ceva timp și să-mi încerc norocul și cu un proiect de documentar.

Sper să am curaj și spor să termin măcar jumătate din tot ce încep și să reușesc să integrez în scris și experiența maternității, care mi-a marcat ultimul an și jumătate și mi-a vrăjit lumea într-un fel pe care l-am mai trăit numai în copilărie.