[Între scenarii] Raluca Mănescu: La noi, regizorii își cam scriu singuri scenariile și apelează la scenariști ca la babe tămăduitoare

O veste bună de la o scenaristă bună: nu e nevoie de studii speciale pentru a scrie scenarii, ci doar de muncă multă. Adică practică și exerciții de scriere creativă. Este opinia Ralucăi Mănescu, care a scris, printre altele, filme precum 12 Minute, Lumea e a mea sau Liniște. Raluca a renunțat la tabieturile specifice scriitorilor, însă pe vremuri, ele existau:

Ceai neagru sau cafea și scris noaptea. Acum am însă un copil mic acasă, așa ca sincer, am ajuns sa scriu și pe telefon in aplicația de notes, in timp ce sunt la locul de joaca.

Despre mult-discutatul ”writer's block”, Raluca spune că este gestionabil cu răbdare și tutun. În plus, merge mult pe jos, iar asta ajuta ideile să poposească mai lin pe foaie. În schimb, cea mai mare provocare pentru un scenarist (român) rămâne bugetul. Punerea în practică a ideilor bune nu ar trebui să de depindă de bani, dar deocamdată este.

Pe platouri sunt foarte implicată în anumite filme și deloc în altele. Și de fiecare dată când nu mă implic la filmare am impresia că iese mai bine filmul 

Scrisul sau filmul?

Pasiunea pentru scris a fost prima. Asta s-a-ntâmplat în clasa a treia când, după vacanța de vară, la clasica compunere “cum ți-ai petrecut vacanța de vară” mi-am dat seama că-mi pot tuna lucrarea povestind tuturor despre un înec văzut live la mare. A sărit cămașa de emoție de pe toți colegii până am ajuns la salvare, mai puțin de pe învățătoare care clar prefera poveștile cu copii bezmeticind printre găini la țară. Dar pe mine m-a luat microbul ăsta cu repovestitul micilor drame pe lângă care treci, uneori fără să dai atenție.

Devreme-devreme m-a marcat Chucky, păpușa ucigașă :) Ai mei nu se prea uitau la filme, așa că am descoperit lumea asta abia în liceu când m-au dat pe spate Tarantino, Almodovar, Tim Burton și Jim Jarmusch– nu neapărat în această ordine. Iar scenaristica a urmat natural, că-mi doream mult să fac și eu film, dar mai ales să scriu povestile din spatele imaginilor.

Studii de scenarist

Eu am terminat scenaristica la UNATC – CAV îi spune secției și e de fapt o struțo-camilă în care înveți și critică de film, și publicitate. La UNATC am învățat deci cum se scrie un scenariu per se, dar din păcate, în facultate, mai mult decât să ți se predea niște tehnici de bază (de tipul: scrii totul la prezent, folosești doar descriere vizuală etc), nu aprofundezi diferite teorii de scriere a scenariilor și nici nu faci atât de multe exerciții de scriere pe cât mi-ar fi plăcut mie.

Toate astea le-am aflat și aplicat mai apoi singură, din diverse cărți sau chiar tutoriale pe Youtube (găsești o grămadă de scenariști povestind despre procesul lor de lucru sau despre ce metode aplică pentru a crea structura unui scenariu). Apoi, înveți enorm din workshopuri și experiența directă cu regizori și actori care dau feedback punctual pe ce ai scris. Eu nu cred că ai nevoie atât de studii, cât de multă, multă practică și exerciții de scriere creativă.

Primele scenarii

Păi unul din primele lucruri pe care le înveți la școală e că trebuie să scrii despre ce știi. Așa că primele mele scenarii erau mainly despre fosta mea viață de adolescent – drame de liceu cu despărțiri furtunoase sau certuri cu părinții. Dar și etapa asta a fost un proces ok din care am învățat să redau dialoguri credibile.

E un exercițiu foarte bun să încerci să pui pe hârtie oameni din viața reală. Înveți mult și despre tine, și despre ei - și asta e esențial, cred, în scenaristică: să înțelegi cum curge o conversație, cum vorbesc oamenii, ce particularități de vorbire au (ticuri, bâlbâieli, ezitări) și ce zice asta despre ei, cum spun ce spun și cum dau totuși afară ce nu spun.

Mai apoi, dar tot în școală, l-am cunoscut pe Nicolae Tănase (regizorul cu care lucrez și acum) și alături de el am descoperit joaca. Am făcut filme disco musical și filme cu zombie și acolo ne-am concentrat mai mult pe structura filmului de gen.

Outrageously disco  (regizat de Nicolae Tănase, film de școală):

Vera versus ursul de biblioteca (co-scris cu o colega de la regie, Luiza Pârvu):

BLU (regizat de Nicolae Tănase, primul nostru film de dupa școală, dar scris în timpul facultății):

Primul scenariu bun

Primul scenariu de care am fost mândra și care s-a și produs, a fost BLU, regizat tot de Nicolae Tănase. A pornit de la o intamplare pe care am trăit-o cu ai mei când s-a stricat mașina mea - o Dacia 1310, moștenită de la ei - și când am fost nevoiți sa stam toți 3 sa o reparam in ploaie, câteva ore.

M-a fascinat atunci ca un eveniment așa, mundan, “s-a stricat mașina”, ne-a forțat sa fim toți 3 in același loc, mai ceva ca mesele în familie și sa mai și vorbim despre viețile noastre în mod sincer.

Mi-a fost drag sa scriu povestea și am făcut-o foarte repede, in 2-3 zile. Acum când ma uit la film, ma iau cu mâinile de cap pentru niște neconcordante in story line, dar îmi plac in continuare dialogurile și personajul tatălui - e 95% tata (mai puțin înjuraturile) și știu ca cel mai bine m-am simțit am fost când unchiul meu, după ce a văzut filmul i-a spus lui taica-miu: “Bai, Mihai, nu stiu... să nu te superi, da’ asta chiar ești tu”

Procesul de lucru

Acum câțiva ani aveam, da, tabieturi. ceai neagru sau cafea și scris noaptea, după ora 2 când toată lumea dormea și casa era liniștită. Acum am însă un copil mic acasă, așa ca sincer, am ajuns sa scriu și pe telefon in aplicația de notes, in timp ce sunt la locul de joaca. Si ma bucur de asta, pentru ca, finally, am ajuns sa inteleg și eu vorba aia cu atunci când iti vine sa scrii, o faci oriunde.

Flow

Prima data citeste draftul regizorul cu care lucrez pe proiect.

Scriere și rescriere :) Eu, după ce scriu o secvența, o recitesc întotdeauna și atunci fac și prima rescriere. Sunt mulți oameni care scriu tot scenariul odată și fac intervenții abia la final, dar eu nu pot sa funcționez așa. Scriu și rescriu pe loc, adaug, completez, mai șterg și când ajung practic la final de draft 1, scenariul nu e niciodată la “prima mâna” ci la a doua sau chiar a treia in cazul unor secvențe.

Writer’s block și alte probleme le gestionez cu răbdare și tutun la masa de lucru, că așa cum se zice, inspirația vine lucrând. Și my own personal touch este mers mult pe jos, pentru că mie așa îmi vin idei noi, în timp ce merg fără scop prin oraș.

Proiectul tau preferat

Preferat e mereu proiectul la care lucrez în momentul de față. Probabil pentru că în general, nu e gata încă și atunci îmi permit să visez că va ieși din el ceva foarte bun, cu o super poveste, fără constrangeri de buget, fără zile tăiate la filmare, fără replici importante care să cadă la montaj.

Filmul meu proiectat pe ecran? E frumos și oribil în același timp. Ca să-nțelegi, e cam ca atunci când îți citește un coleg jurnalul cu voce tare în fața clasei sau ca atunci când ești într-a șasea și profesoara de sport le spune băieților din clasă că tu ai voie să lipsești de la oră pentru că ție ți-a venit ciclu.

Și cumva te bucuri că a făcut chestia asta pentru că ești un pic mândră că ești mare și vrei ca ei să știe asta, dar în același timp ești și nesigură că poate or să facă mișto de tine de-acum înainte.

Etapele unui film

Primul lucru pe care încerc să îl lămuresc, fie că discut cu producătorul sau regizorul, e ce vrea de la proiect – ce tip/gen de poveste vrea să spună, cine e pentru el personajul principal, care e problema aka ce-i lipsește și ce îl mână pe personaj în luptă.

De multe ori ce-mi povestește un regizor live nu coincide cu ce i-a ieșit lui în scenariu (sau rezumat sau ce mi-a trimis să citesc) și pentru mine e vital să avem amândoi aceleași informații și să vorbim aceeași limbă.

Apoi, în funcție de stadiul în care se află proiectul, văd ce pot face ca dorințele regizorului să se regăsească în scenariul final. În general, dacă e un scenariu în stadiu de idee, încep prin a scrie eu un rezumat detaliat al poveștii, apoi dacă și regizorul e de acord cu ce îi trimit și ce propun nou, încep să scriu scenariul.

Pe măsură ce scriu, apar diverse probleme neprevăzute de logică sau coerență a personajelor, pe care i le semnalez regizorului și vedem cum le rezolvăm împreună – încerc să-l implic și pe el în procesul de decizie, oferindu-i variante de “ce se poate întâmpla” și explicându-i cum schimbă fiecare din ele povestea.

Iar după primul draft, urmeaza al doilea, al treilea și tot așa – sunt drafturi la care pot să lucrez doar pe dialog sau să rescriu anumite secvențe, la fel cum sunt drafturi la care pot să schimb destul de mult și să trebuiască să rescriu apoi sferturi sau jumătăți de scenariu.

Scenarist in România

Oh, nici nu știu ce să zic aici. E foarte complicat - că, în general la noi, regizorii își cam scriu singuri scenariile și apelează la scenariști așa, ca la babe tămduitoare – hai, domne, s-o-ncerc și p-asta. Dar de multe ori e chiar e ultima variantă și te pune în postura lui “zi și tu o părere că noi începem să filmăm în 3 zile” - și ce să faci în 3 zile, când omul are deja castul făcut, locațiile găsite și bugetul aprobat?

Sigur, sunt și situații în care ești cooptat în proiect de la început, din stadiul de idee și atunci contribui mult și pe story, și pe personaje, că efectiv te torni pe tine acolo.

Pe platouri sunt foarte implicată în anumite filme și deloc în altele. Și de fiecare dată când nu mă implic la filmare am impresia că iese mai bine filmul și-mi promit că nu mai merg nici la alte filmări. Dar sigur, dacă regizorul m-ar cere acolo sau ar avea nevoie de mine, m-aș duce fără ezitare.

Scenarsitica = job?

E o muncă project-based, așa e. Și da, dacă vrei să scrii filme care să și fie produse, nu doar scenarii de sertar, trebuie să cunoști mulți oameni și pe deasupra, să-i și convingi că tu ești cel care o să le spună cel mai bine povestea. Asta e desigur, incitant, dar poate fi și foarte obositor.

Cât despre cum te susții din meseria asta, încă mă întreb și eu cum. Până acum am avut mereu un day-job care îmi oferea un venit constant și scrisul era extra. Dar cred că încet încet lucrurile se schimbă. Oamenii au început să apeleze mai mult la scenariști, să-și dorească să lucreze în echipă și în plus, nu se mai produc doar filme de autor, ci producătorii cer și filme de public sau țintesc spre proiecte de la care speră să le aducă încasări, nu doar premii de festival.

Frustrări

Cred că deseori bugetul e spaima și frustrarea scenaristului. Îți vin idei mișto, spre exemplu vrei să se inunde un oraș la final de film și personajul să stea pe un acoperiș de bloc și apa să îi ajungă până la glezne. Dar na, nu sunt bani decât de cateva valuri care se văd undeva hăt, departe în zare și par că s-ar putea apropia de acoperișul blocului pe care stă personajul tău.

Evident că din lipsuri vin și alte soluții, dar pe mine mă râcâie mereu că am această grijă a “ah, asta sigur nu se va putea face la filmare, hai să găsesc o idee cu același efect, dar impact mai mic pe producție”.

Lumea e a mea, regizat de Nicolae Tănase:  

Cadre lungi, ciorbițe și tendințele românești

Eu n-am nimic cu cadrele statice lungi, atâta timp cât dialogul e bun și mă prinde. Iar glumele cu ciorbă mă amuză, chiar vorbeam cu un prieten regizor la un moment dat că aș băga în orice film fac de-acum înainte (măcar pe generic dacă nu intră în altă parte) un moment în care cineva soarbe o ciorbă pe fundal de faianță – deja poți face din asta un citat cu care te poți juca cum vrei, poate să fie funny sau dimpotrivă, voit dramatic.

Dar cred că peisajul în scenariile românești se schimbă, sunt mulți regizori și scenariști tineri care vin din spate cu un alt drive, care doresc să facă filme și pentru public și să spună povești, nu neapărat să facă observații sociale.

Best ever

De la noi cel mai frumos scenariu (atentie, scenariu, nu film!!) e pentru mine Poziția Copilului. Pentru că Rădulescu este un zeu al torturării personajelor sale punându-le în cele mai dificile și neplăcute situații pentru ele (ce poate să fie mai nasol pentru o mamă bogată decât ca her pampered son să omoare un om cu mașina lui scumpă – cumpărată probabil tot de mama - și ea să trebuiască să îl apere, când știe că e un criminal?)

Scenariști de urmărit de la noi. Pe lângă greii Porumboiu și Rădulescu sau Alex Baciu, pe care eu îi urmăresc așa, “din oficiu”, din garda nouă aș zice Bogdan Mirică, Gabriel Achim, Daniel Sandu, Andreea Borțun – sunt oameni pe care îi simt eu că spun poveștile un pic altfel și sunt mereu tare curioasă să aflu la ce lucrează nou.

Cele mai misto scenarii din afara: anul trecut m-au bucurat Get out și A ghost story. Cred ca ma atrag in perioada asta filmele indie, care au la baza povesti solide și structuri clasice, dar reinterpretate, eventual cu un gimmick vizual smart cu rol de metafora sau simbol.

Cea mai mare greșeală e sa uiți scopul personajului și sa-l lași sa bezmeticeasca prin poveste. Sau sa uiți despre ce scrii și sa te lași furat de alte ploturi secundare, dezvoltandu-le in detrimentul poveștii principale.

Importanța scenariului

Scriptul e la fel de important ca întotdeauna. Fără poveste bună, n-ai cum să ai un film ok, oricâte staruri pui pe afiș sau oricâte efecte speciale ai. Era și-o poză care circula pe net “if you can’t make it good, make it 3D”.

Sigur, or să apară tehnologii care ne fură ochii o dată, de două ori, dar de la Ghilgameș la Harry Potter (nu cred că am alăturat aceste două personaje într-o frază, dar tocmai am făcut-o), avem nevoie de povești și eroi și sigur, trebuie să ne adaptăm la storytellingul din ziua de azi – care e pentru un public super smart, cu o cultură vizuală puternică, care se prinde repede de orice hint pe care i-l întinzi în story și care, mulțumită tuturor tehnologiilor digitale care cer în permanență feedback și interacțiune, nu mai vrea doar să privească, ci și să simtă că participă. 

Planuri

Urmează să mă arunc cu nesăbuire în viața de scenarist freelancer și sper ca în curând să-ți pot răspunde la întrebarea “cum te susții doar din scris scenarii”. Am câteva proiecte la care lucrez acum cu mai mulți regizori, unele de scurt metraj și altele de lung metraj.

Iar unul din ele e un proiect de suflet, pe care-l lucrez tot cu Nicolae Tănase. E o poveste despre un viitor distopic, super tehnologizat în care încercăm să exploatăm niște angoase ce țin de evoluția tehnologiei și o posibilă direcția coșmarescă pe care o poate lua supravegherea continuă prin microcipuri.