[Între scenarii] Doina Ruști: Nu ai nevoie de o școală specială pentru a scrie scenarii, ci de motivație și viziune sintetică

În primul rând scriitoare și abia apoi scenaristă, Doina Ruști a scris 25 de scenarii, dintre care 10 au fost făcute filme. Găsește acest raport drept frustrant și-l privește, uneori, cu tristețe. A scris filme precum Cristian sau 35 de minute mai târziu. Autori precum Faulkner, Balzac sau Dostoievki au ajutat-o să fie mai bună, însă totul a început în copilărie.

Am început să scriu prin clasele primare, mai întâi pentru că ai mei vorbeau foarte mult. Nu apucam să spun nimic, pentru că ei vorbeau în neștire

Pentru a scrie un scenariu bun, spune doamna Ruști, trebuie să ai povestea în minte, la îndemână. Iar dacă nu o ai, ”oricât de pasionat ai fi, se înmoaie conflictul după primele 10 scene”. 

Am scris și scenarii concepute integral de mine, dar am constat că niciun regizor nu vrea o idee străină: regizorul caută un om care să scrie povestea din mintea sa.

Filmul și scrisul

Sunt o ființă narativă. Rareori răspund adverbial la întrebări. Filmul însuși mi-a atras atenția prin acțiune. Nu învățasem încă să merg, când l-am descoperit. Seară de vară, într-un sat. Familia stătea pe scară, unde îmi instalaseră și mie o pernă. Casa casei noastre era largă și înaltă, prelungită cu un balcon, de unde am privit marile întâmplări ale copilăriei mele.

În acea seară avea loc o proiecție în aer liber, nu ceva de privit din mașină, ci suntem pe vremea caravanelor cinematografice, în irealii ani 60. Din locul în care eram se vedea un tip, exagerat de mare, care părea să șteargă peretele proaspăt văruit al unei clădiri din apropiere. Drumul lui a devenit și drumul meu.

Aveam impresia, pe care încă o mai resimt, că dacă nu voi merge odată cu omul uriaș, se va sfârși lumea. Era greu dar trebuia să fac orice efort. M-am târât de pe scară, fără să mă vadă cineva. Când s-au terminat treptele, am traversat aleea, în patru labe, și-am intrat printre tulpinile de petunii, ocolind cu grijă nalba înaltă.

Știam că nu e bine ce fac, dar în același timp, voiam să ajung la uriaș, a cărui voce o auzeam ca și cum ar fi scos la fiecare cuvânt și câte un roi de albine. Era un film cu sonor bubuitor și foșnet de peliculă. Drumul meu spre el a fost lung, printre florile din grădină, pe lângă un chioșc de vară, până la gard. Nici o înfrângere de după acea n-a mai fost atât de amară ca acel gard. Vedeam încă printre uluci silueta impunătoare a matahalei, dar nu puteam să merg mai departe. În cele din urmă, am adormit.

 Ai mei m-au căutat multă vreme, au avut o noapte de coșmar, dar dacă nu s-ar fi ostenit si ei un pic, aș fi uitat acest act temerar, readus periodic în memoria familiei.

Legătura mea cu filmul s-a fundamentat după aceea, căci am crescut cu Hitchcock și divele hollywoodiene. Dintre filmele care m-au tulburat, prin poveste, în vremurile întunecate ale dictaturii, aș pomeni Dueliștii (Ridley Scott), Dantelăreasa (Claude Goretta), Glisando (Daneliuc).

Dar nu filmele mi-au hrănit viziunea epică, ci cărțile. Orice poveste citită sau scrisă s-a derulat în mintea mea, cum se spune, am văzut fiecare detaliu cu ochii minții. Mai ales descrierile mă incitau. Era suficient să aflu că personajul are o rochie verde, ca să-mi treacă prin minte toate nuanțe de verde, cu mișcarea firelor textile și a aspirațiile inului de pe vremea în care nu știa că va deveni o țesătură.

De la Faulkner am învățat deliciile unei narări sincere, Dostoievski mi-a dat subtilitățile amânării, de la Balzac am aflat cum se construiește un personaj. Dar lista e mult prea lungă, iar la bazele ei, în acel loc al “eternităților”, se află literatura Antichității.

Surse de inspirație

 Am început să scriu prin clasele primare, mai întâi pentru că ai mei vorbeau foarte mult. Nu apucam să spun nimic, pentru că ei vorbeau în neștire. Și-așa am început să scriu faptele pe care pe le consideram valoroase și pe care în perioada aia cețoasă mi-era teama să nu le uit.

Apoi am început să scriu despre ceea ce-mi doream ori despre lucruri puse la cale de oamenii exemplari din mintea mea. Și treptat, mi-am dat seama, poate pe la începutul liceului, că fără lumea pe care mi-o clădisem ar fi fost foarte greu de trăit. Pe scurt: m-am născut într-o casă cu multe cărți.

Studii de scenarist

Am scris târziu scenarii, de fapt nici acum nu iau foarte în serios tipul acesta de poveste. Cred că deja publicasem 4 romane, când cineva mi-a dat să citesc un scenariu care murea pe intrigă. Am încercat să rescriu linia epică, iar nu mult după aceea ajunsesem un fel de reparator de scenarii.

Nu ai nevoie de o școală specială, ci de motivație și mai cu seamă de viziune sintetică: dacă nu ai toată povestea în minte, oricât de pasionat ai fi, se înmoaie conflictul după primele 10 scene. Există multe cursuri de scriere creativă, de scenaristică, de exerciții epice ori de dramatizare a unui text.

Oriunde poți să înveți câte ceva, dar nimic nu se compară cu exercițiul personal. În cazul scenariului, începe pe hârtie, dar se definitivează prin film. Să încerci să faci o poveste cu telefonul mobil mi se pare cel mai complex exercițiu.

Primele scenarii

Cum am spus, scenaristica e o activitate târzie, eram deja profesor și cum în facultate toată lumea făcea film, am intrat pe nesimțite în zona asta. Unul dintre primele scenarii după care s-a și filmat a fost o adaptare a povestirii mele, Apartamentul 26. După aceea am scris mai multe scenarii care nu s-au făcut film, dar de-a lungul cărei experiențe mi-am consolidat tehnica :)

Apoi am făcut eu însămi un scurt metraj: Cristian. Cu acesta am ajuns la câteva festivaluri, am luat un premiu. E o realizare modestă, o ecranizare a unei povestiri, pe care am scris-o cu multă pasiune. Aici m-a interesat metamorfoza epică. Am scris o poveste despre o întâlnire amoroasă, într-un registru fantastic.

Apoi am făcut-o scenariu și film. De-a lungul transformărilor ei, s-au întâmplat lucruri interesante pentru actul meu creativ. Filmul nu mai are nimic fantastic, dar nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că așa mi-a ieșit. Un film este o creație de echipă, care se rupe de poveste.

N-am muncit niciodată mult pentru un scenariu. Dar cel mai drag a fost unul, cu care am intrat la CNC (dezvoltare), cu Hai Hui Entertainment. Din păcate, nu s-a mai făcut niciodată film. Lucrurile s-au întâmplat așa: un fost student m-a rugat să-i scriu o poveste despre niște gunoieri. Avea o înregistrare audio a discuției dintre doi lucrători din domeniu. Era o conversație uzuală despre dorințe, despre familiile lor, despre femei.

Mi-am dat seama că nu puteam să scriu despre asta. Am creat un personaj care lucrează la salubrizare, însă subiectul nu era munca sa. Într-o zi găsește la gunoi o cutie goala, în gunoiul unei locuințe luxoase. Din eticheta acele cutii învață multe, iar odată cu interesul lui pentru etichetele extravagante, începe să sporească și interesul pentru casa respectivă, pentru femeia care locuiește acolo. Mi-a plăcut să scriu această poveste, mi-a părut rău că nu s-a făcut film. Am publicat povestea (Cream Truffles) și m-am gândit la cum ar fi fost dacă.

Procesul de lucru

Nu pot să scriu decât acasă la mine, pe canapea, cu toate lăfăielile domestice. Iar povestea trebuie să-mi placă si la câteva zile după ce-am terminat-o. Dacă nu pot s-o recitesc, înseamnă că e proastă.

Proiectul preferat

Cel mai mult mi-a plăcut să scriu “Manuscrisul fanariot” , un roman despre o iubire imposibilă într-un veac al tuturor libertăților: secolul al 18-lea.

Iar ca film, anul trecut am încercat să fac un documentar despre o carte. În vremea copilăriei am găsit un roman, pe marginea căruia un om și-a scris povestea de amor. Iar acest om era prizonier la Severin, în anul 1918.  Nu m-am dus după finațări, ci pur si simplu am făcut povestea “artizanal”, cu ajutorul neprețuit al multor oameni.

M-am chinuit mult, am făcut mai multe versiuni. Unii au râs de improvizațiile mele, alții m-au încurajat, iar alții au intrat în povestea mea. Zilele astea va fi gata. Proiectul ăsta mi-a dat ceva foarte valoros: experiența contaminării. A fost o poveste care a adus alături de mine multe suflete sensibile și intelectuali veritabili.

Etapele de film

De regulă, regizorul are o idee, un subiect. El mă caută și-mi spune, în mare, tema. Eu îi propun o fixare epică a ei, un sinopsis de o pagină. Dacă-i place, mergem mai departe și dezvolt sinopsis-ul în scenele mai importante, punctând și momentele subiectului. Regizorul, și producătorul (uneori) vin cu observații, îmbunătățiri. După ce ne punem de acord, scriu scenariul. După aceea se mai întâmplă multe-multe lucruri.

Desigur, am scris și scenarii concepute integral de mine, dar am constat că niciun regizor nu vrea o idee străină: regizorul caută un om care să scrie povestea din mintea sa. Tocmai din acest motiv m-am apucat să fac și film :)

Un scenarist pe platoul de filmare

De obicei n-am nicio treabă cu filmarea poveștii. O singură dată, am încercat să mă implic, la un documentar, a cărui poveste se deformase din start, dar după câteva încercări eșuate am renunțat.

Munca in Romania

Nu trăiesc din asta, pentru mine e doar o activitate secundară. Dar, da, scrisul îmi aduce și bani. Anul trecut cineva mi-a comandat un roman (Logodnica) după care voia să facă film. A fost o activitate cu folos financiar. În perioadele premergătoare concursului organizat de CNC - scriu mult. Și câștig. Colaborările ca coproducții de asemenea sunt bănoase.

Industria filmului se învârte în jurul finanțărilor CNC. Nu cred că se poate vorbi despre o meserie. Dar, da, poate fi o pasiune.

Frustrări?

Că am scris 25 de scenarii din care doar vreo 10 au ajuns să fie filme. Dintre acestea 12 sunt lung-metraje, din care doar 2 s-au finalizat. Am un fișier de scenarii, pe care îl deschid rar și cu tristețe.

Tendințe românești, glume cu ciorbă, noul val

Nu se poate răspunde pe scurt, crede-mă!

În momentul de față există interes pentru un diegesis cu pliuri si sertare și o teamă enormă față de povestea clasică.

Cele mai mișto scenarii

O poveste care mi-a plăcut mult - Kumiko, the Treasure Hunter (David Zellner). Inception este unul dintre cele mai complexe scenarii. Dacă ar fi să dau câteva nume, as zice Christopher Nolan, frații Coen, Tarantino, Marjane Satrapi&Vincent Paronnaud, Michael Ferris&John D. Brancato, Nae Caranfil, Mimi Brănescu, Paul Negoescu, Andreea Valean.

Scenarii ”greșite”

Dacă în primele 5 minute filmul nu-mi spune nimic, nu mă mai uit. Prin urmare, nu am frustrări legate de filmele dezamăgitoare. Nu-mi plac poveștile care se desfășoară noaptea, care nu-ți arată monstrul nici măcar după un sfert de film, în care eroul lasă arma jos, pentru că agresorul i-o cere, nu-mi plac scenele lungi, în care personajele vorbesc chestii filozofice într-un film de doi bani, nu-mi place când în mod evident autorul nu mai știe cum să termine povestea. Și nu-mi plac epigonii cu ifose, iar dintre aceștia cei care mimează cultura mi se apr cei mai penibili.

Importanța scenariului

Scenariul stimulează creativitatea. Filmele bune sunt cele în care nimeni nu respectă scenariul în literă, dar fiecare se simte participant la poveste. De altfel, partea cea mai citită a unui scenariu rămâne sinopsis-ul. În interiorul lui se naște o poveste secundă, țesută de o armată de oameni: echipa filmului.