L-am scris fulgerător de repede, l-am înscris, a câștigat premiul pentru lungmetraj în cadrul Tiff din 2008, apoi a mai fost premiat și la Cannes în cadrul atelierului Scripteast.
E vorba de ”Câinele japonez”, filmul lui Ioan Antoci, despre care am vrut sa aflăm mai multe și mai mărunte. Știm că avem scenariști talentați pe-aici, dar nu știm prea bine cum văd ei breasla asta în România sau care sunt ingredientele cele mai importante pentru un scenariu bun. Așa că punem la cale o serie de interviuri ca să ne/vă luminăm.
Ioan Andrici, de pildă, care a mai scris Nihil Sine Morte sau 4 1/2 Senses, spune că studiile, îndrumările, cursurile și atelierele de scenaristică sunt toate bune și utile; însă că ele nu fac două parale dacă nu te ții de scris și dacă nu ești dispus să de reinventezi prin scris. La capitolul inspirație, Ioan îi menționează pe Nae Caranfil de la noi, respectiv pe frații Coen, Tarantino și Scorsese.
Iar dacă vă bate gândul să vă apucați de scris, nu uitați:
Scenariul tău "moare" în momentul în care devine film. Poate devine ceva mai bun sau ceva mai rău, dar nu mai e scenariul tău.
Scrisul sau filmele mai întâi?
Filmele. Cele care rulau înainte de 1989 în cadrul celebrei Telecinematica depășeau, cu siguranță, capacitatea mea de înțelegere. Dar nu strică să vezi A Șaptea Pecete sau Fragii Sălbatici când ai doar 8-9 ani, nu? Pe de altă parte, numărul redus de filme difuzate era compesat cu lecturi de unde îmi făceam în cap propriile filme. Dar, nu se cheamă că și scriam.
Adevărata întâlnire cu filmul, ceva mai conștientă, s-a întâmplat după ce am înghițit toată Telecinemateca și am trecut la extraterestrul aparat numit "video". Așa am putut viziona, până s-a tocit banda, Războiul Stelelor și Imperiul Contraatacă... dublat în germană. Normal că acel Vader, "respirând în nemțește", a rămas o experiență filmică în sine. Deși nu știam nicio boabă de Deutsch, am înțeles cumva că e taică-su. Ăsta, da, storytelling.
Cum ai devenit interesat de partea de storytelling a filmelor?
Privind unele filme românești. N-ai cum să nu fii inspirat. Știu, sunt ironic, dar nu pot altfel. E ușor să observi ce lipsește, de obicei, la un lucru. Asta nu înseamnă că te pricepi să faci restul.
Inspirația
Nae Caranfil a fost unul dintre preferații mei. Mi-am dorit să scriu ca el. Dar, înainte de el, au fost frații Coen și Tarantino. Poate și Scorsese. De îndrumat, în prima parte, m-am îndrumat singur, sau aproape singur pentru că în momentul scrierii Câinelui japonez, abia descopeream, din nou, cinematografia mondială la un curs de cultură cinematografică ținut în Iași.
Îndrumarea profesionistă a venit în timpul workshopului Scripteast unde i-am întâlnit pe Christian Routh, Sandy Lieberson (o legendă care a lucrat la filme precum Blade Runner sau Alien), Michael Taylor (Phenomenon) sau Gordy Hoffman.
Studii de scenarist
Am învățat scriind. Asta a fost școala mea, completată mai târziu, desigur, cu lecturi și sfaturi venite din partea oamenilor din industrie. Sunt bune toate, și studiile, și îndrumările, și cursurile, și atelierele, dar nu fac doi bani dacă te oprești din scris, dacă nu te reinventezi mereu și dacă nu recunoști că poți scrie și prost.
Dacă nu accepți ideea că pleci din poziția de începător cu fiecare poveste sau scenariu la care lucrezi, atunci toate studiile alea te vor ajuta prea puțin spre deloc. Am zis că trebuie și să citești enorm, orice?
Primele scenarii
Când eram la acel curs de cultură cinematografică (unde începusem să facem cam de toate, la nivel de începător: vizionat și discutat filme, teorie cinematografică, improvizații filmate, actorie, operare cameră de filmat - omul care "ne îndruma", Mihai Mihăescu, a avut meritul să ne inspire, poate uneori un pic peste ceea ce eram noi în stare), ne-a venit și ideea de a scrie scenarii pentru a le trimite la concursul național organizat de HBO.
Unul dintre prietenii mei insista să scriem scurtmetraje, dar eu am zis că nu-mi pierd timpul cu ele, voi scrie direct un lungmetraj. Câinele japonez. Și l-am scris fulgerător de repede, l-am înscris, a câștigat premiul pentru lungmetraj în cadrul Tiff din 2008, apoi a mai fost premiat și la Cannes în cadrul atelierului Scripteast.
A fost, cu adevărat, un moment unic. Nu mi-a mai reușit asta a doua oară pentru că doar când ești student și ai un deadline mortal poți realiza lucruri nemuritoare :)
Procesul tău de lucru
Atunci când îmi găsesc timp să scriu, orice loc e bun. A existat o vreme când aveam toate cele 24 de ore la dispoziție. Acum le duc dorul.
Cine citeste prima data draftul?
Am un cititor care m-a susținut și în schimbarea radicală a vieții spre scris. E indicatorul meu absolut cu privire la cantitatea de emoție care există în ceea ce scriu. Dar, în afară de el, încep problemele. Vine partea grea a vieții de scenarist pentru că puțini sunt cei dispuși să citească, unii dintre cei care refuză sunt chiar regizori sau producători ;)
Mă antrenez mental tot timpul astfel încât să fiu capabil să "vărs", cum zic unii, primul draft, fără să zăbovesc prea mult la detalii sau inconsecvențe. Prima versiune rareori e ceea ce trebuie, dar trebuie să existe. Altfel, așa-zisul writer's block te lovește și acolo ai rămas. Deși mă obsedează ideea de perfecțiune a scriiturii, mă lupt să trec peste asta la primul draft.
Proiectul tau preferat
Câinele Japonez. E primul. Și e, fără îndoială, o scriitură bună. Dar după ce l-am scris, am pierdut ceva, ceva ce nu știu să numesc, dar care mi-a lipsit la aproape toate celelalte 10 lungmetraje sau zeci de scurtmetraje scrise după. Îmi lipsește și acum.
Reacții la vizionarea propriului film
Știu dinainte de a vedea și măcar o secundă de film că acela nu mai este scenariul meu. Și sunt în regulă cu asta. Cine nu înțelege asta, ori nu și-a regizat propria idee, ori se încăpățânează să nu recunoască. Scenariul tău "moare" în momentul în care devine film. Poate devine ceva mai bun sau ceva mai rău, dar nu mai e scenariul tău. Trebuie să iei filmul ca atare. Altfel, înnebunești.
Lungmetrajele din România
Am trecut prin experiențe diverse. Un singur lucru se repetă. Răbdarea. Indiferent că produci singur (cum am făcut deja), cu prietenii (done) sau cu case mari de producție din România, totul e să ai răbdare, chiar și atunci când lucrurile se precipită. Și să crezi în proiect chiar dacă știi că scenariul tău moare cu fiecare clipă cu care se apropie de stadiul de film.
Lucrez de 6 ani la un proiect, desigur, cu intermitențe. Nici acum nu am ajuns la acel draft care să convingă. Răbdare. Poate unii ar spune că e încăpățânare. Când aud despre 10, 15 sau 25 de ani să duci un scenariu la stadiu de producție, măcar, nu să și filmezi propriu-zis, atunci mă calmez. Și am răbdare. :)
Statutul de scenarist
Dacă ești doar scenarist, deseori nu mai ai contact cu producția decât, poate, odată cu lansarea filmului. Chiar și dacă ai fi prezent pe platou, deciziile aparțin regizorului sau producătorului, finanțatorului sau actorului, dacă e un nume mare.
Eu, exceptând filmulețele pe care le-am produs independent, nu am participat la nicio filmare. Și cred că a fost mai bine. Și așa nu aveam suficient timp pentru scris. Să mai particip, benevol, și la execuția propriului scenariu? :D
Nu există trai de scenarist în România sau nu știu eu. Cred că nici unii dintre cei ce lucrează la serialele tv ale marilor posturi românești nu pot spune că pot trăi doar din asta, permanent. Totul se bazează pe proiecte și e musai, mai ales pentru unul ca mine, axat mai mult pe lungmetraj, să aibă un alt loc de muncă dacă vrea să trăiască.
Dacă nu ești bogat, sau nu ai părinți bogați, atunci altă soluție nu este, decât să mori de foame. Și nu e plăcut. Unii lucrează în publicitate, în content writing pentru online sau în joburi care nu au legătură cu arta. Poți fi scenarist fără probleme, doar să ai timp să scrii. Cât despre networking, e ca în orice alt domeniu din România, funcționează cum trebuie doar uneori și, de obicei, e prost înțeles și greșit folosit.
Frustrări
Scenaristul român aproape că nu există. Doar câțiva sunt exclusiv scenariști, restul sunt și regizori, sau mai degrabă regizori care-și scriu proiectele și asta devine o frustare pentru că noi, ceilalți, ne uităm la struguri și zicem că sunt acri și ne forțăm să ne facem și noi proprietari de vie.
Modelul e în continuare încurajat pentru că statutul de auteur e foarte apreciat și atractiv. Adevăratele mele frustări vin din faptul că nu scriu mai mult. Ar trebui să am un portofoliu mai mare și mai variat.
Glume cu ciorba, tendințe românești etc
Discuția va înceta când nu vor mai fi astfel de filme, dar mă tem că se vor mai face câteva, pentru că tare ne placem să imităm, poate ne pică și nouă un premiu. Făcute cum trebuie, filmele asta sunt bune, cu tot cu ciorbele, maiourile, replicile interminabile, inconsecvența dramaturgică, înjurăturile sau lipsa de emoție pe care, cu ostentație, le propovăduiesc.
Normal că ce e mult, strică. Adevărata problemă nu au fost aceste filme în sine, ci faptul că nu a existat și altceva. A lipsit varietatea. Acum e un pic cam târziu, pare un tren pierdut în lupta pentru atragerea publicului la cinema. Și, totuși, există exemple că se poate. Un pas în urma serafimilor de Daniel Sandu. Dar dacă ne apucăm să reproducem doar acest succes, vom cădea în extrema cealaltă.
Cele mai misto scenarii
Tarantino, Coen, Nolan, Kaurismaki, Kaufman. Eternal sunshine of the spotless mind, Being John Malkovich, The Man without the past, Memento, Fargo, The Big Lebowski, Reservoir dogs.
Dar când vine vorba doar despre scenariști, sunt vizionari precum Paddy Chayefsky (Network) sau regizorii ăia cu talent de scriitor și semnătură vizuală inconfundabilă Billy Wilder, Kubrick, Bergman, Lynch, Fellini, Hitchcock, sau mai noi, Villeneuve, Garland, Jordan Peele și cei menționați mai înainte.
Și nu pentru a fi corect politic, ci pentru că îmi plac filmele scrise de ea, Howards End și The Remnants of the day, o menționez pe Ruth Prawer Jhabvala - trebuie să mă uit tot timpul pe net să-i spun numele corect. :) Din România, nu voi menționa pe nimeni; cei din trecut sunt suspectați de propagandă și manipulare artistică, cei de astăzi de oportunism și interese materiale, în plus dă prost la networking ;)
Scenarii care te-au frustrat
În afară de ale mele?
Greșeli scenaristice
Să nu termini primul draft, dacă tu chiar ții la poveste. Să editezi primul draft în timp ce-l scrii. Să nu existe emoție. Singura șansă a unui scenariu de a fi luat în seamă e să transmită emoție, indiferent de care.
Importanța scenariului în 2018
Scenariul e vital pentru un film, deși s-au mai văzut excepții, iar cine a încercat să replice efectul a realizat că alea erau excepții. Chiar și Hollywoodul și-a dat seama că un scenariu bun e vital pentru orice tip de film, doar că ei angajează armate de scenariști pentru aceeași poveste și se vede.
Cu siguranță, lumea filmului va evolua, poate într-o direcție imersivă, total senzorială, sau poate vom trăi într-o lume virtuală precum cea din Ready Player One și nu vom mai avea nevoie de filmele clasice decât ca background pentru scenariile proprii, ori poate vom da peste noi epoci de cenzură sau, cine știe, se va elimina complet corectitudinea politică.
Adevăratul storytelling, însă, nu va fi ușor eliminat pentru că, vrem sau nu, funcționează de mii de ani și noi încă nu ne-am schimbat atât de radical încât să avem cu ce să-l schimbăm. Povestitul e o chestie umană.
Planuri
Ca orice "artist", am tone de proiecte în lucru. "Poveștile" despre prieteni, de pe Facebook, din proiectul #myFWD, care e abia pe la jumătate, continuarea cărții pentru copii, Paradisul lui Mimi și Tibi, jobul care implică tot scris, proiectul de lungmetraj început acum 6 ani, Pogon, care se vrea un thriller, un alt proiect, ultrasecret, care ar putea "să rupă gura târgului" sau gâtul scenaristului, după caz, și tot așa.
În final, nu contează când sau cât scriu, ci doar cum și, de preferat, ar fi să scriu bine.