Octavian Cotescu susținea angajarea lui la Bulandra, argumentând că altfel nu poate fi dat afară. Și la el ajunsese vorba că e un rebel, un derbedeu și un dur-vulnerabil al cinematografiei. Facultatea, IATC-ul, n-a terminat-o la timp, c-a rămas repetent vreo 3 ani. A făcut și armata, care l-a trimis vreo două săptămâni la bulău (sic!). Cu toate astea, Dan Nuțu a ieșit sublocotenent și s-a întors la actorie. Rolul de adolescent ilegalist în Duminica la ora 6, al lui Lucian Pintilie, l-a pus sub reflector.
Viața lui Dan are multe suișuri și coborâșuri. Teribilist fiind, în '79 a plecat în State, unde a făcut taximetrie. Era în scopuri actoricești, numai că lumea tot l-a arătat cu degetul. A rămas pe drumul lui, unde a întâlnit, între alții, și pe mama copiilor lui - Alex și Nick, cele mai reușite roluri, așa cum spune. După Meandre, Împușcături sub clar de lună, Dincolo de nisipuri, Ora zero și alte filme de referință, criticii l-au supranumit James Dean sau Tom Courtenay al României.
Anii au trecut, iar Dan rămâne în lumea cinematografiei, printr-un proiect pus la cale împreună cu Cristina Hoffman, în 2005. Conceptul Aristoteles Workshop a fost de la început cel specific unei tabere și a fost aprobat și susținut, până acum câțiva ani, de Arte/France. Pe o durată de 5 săptămâni, tabăra are scopul de a aduce sub același acoperiș tineri absolvenți la Cinematografie sau cu experiențe în film, punându-i față-n față cu profesioniști și pedagogi din întreaga lume. Rezultatul unei ediții Aristoteles Workshop? 4 documentare trase în zone ale țării precum Sibiu, Suceava, Baia Mare și, pentru prima dată anul ăsta, Hunedoara, Țara Hațegului (ediție în colaborare cu Universitatea Babes-Bolyai). 11 dintre ele pot fi văzute pe Cinepub.ro (proiect GAV), printre care și Nu te supăra dar..., al Adinei Pintilie, premiat la festivaluri în Germania, Polonia, Mexic ș.a.
Cam cu asta se ocupă Dan Nuțu în prezent. Și cu remarcile de tipul ”ce câine frumos aveţi Dnu, cum vă cheamă, că sigur vă ştiu de undeva?”.
La începuri, în urmă cu 51 de ani
Am absolvit în '69, c-am rămas şi repetent. Duminica l-am început prin '67. După absolvire, am refuzat repartiţia în frumoasa citadelă a Petroșanilor, după un timp m-a luat Moisescu la Iaşi, apoi am făcut armata şi-n ciuda faptului c-am petrecut două săptămâni la bulău, am ieşit sublocotenent în rezervă. Ceea ce resimt şi până-n ziua de azi.
A urmat Teatrul Mic sub Penciulescu, o demisie, un alt an pe bară, şi m-a luat Ciulei la Bulandra. Ăsta trebuie angajat, că dacă nu-l angajăm, n-avem cum să-l dăm afară, declara atunci Cotescu.
În Cartierul Veseliei cred c-am făcut figurație toată clasa, nu mai mult de 30 de secunde. De trecut am trecut de la film la teatru şi nu invers, dat fiind că la bulăul din Radna-Lipova dormeam pe un pat de ziare cu o mulțime de cronici despre Diminețile (al 3-lea film deja) şi fără nici-una despre primul rol pe scena Iașilor.
În rolul durului-vulnerabil al cinematografiei anilor '60
Eticheta de UTC-ist rebel a lui Caranfil am dobândit-o datorită vârstei şi lipsei de varietate în rolurile oferite. Odată UTC-ist, totdeauna... Ori UTC-ist n-am fost niciodată, dar vulnerabil am rămas. În anii '70, în Bucureşti sau provincie, m-arăta lumea cu degetul, în anii '80 la fel, iete-l pe Nuțu taximetristu, dar la NY. Astăzi, din nou în Bucureşti, ce câine frumos aveţi Dnu, cum vă cheamă, că sigur vă ştiu de undeva?
Ora zero și ora căsătoriei
Ultimul film făcut, Ora Zero, (fatidic titlu) m-a aruncat şi forţat s-o iau da capo, volens, nolens. După o escală bavareză în Portugalia, Făclia de Paşti a lui Gabrea, taxiul din Manhattan mi-a plătit masa, casa, şcoala şi mi-a scos-o-n cale şi pe mama copiilor. Întâi a venit Nicholas şi apoi Alexander. Sau cum îşi zic ei acum, Nick & Alex. Frumoşi, nu proşti, cu simţul umorului, slavă Bogu şi, culmea, mândri că sunt români. Dintre toate rolurile, ăştia doi mi-au ieşit cel mai bine.
Aristoteles Workshop, către filmul documentar
Prin 2005, după un popas la TIFF în Cluj şi alte peripeţii, s-a născut conceptul Aristoteles, pompos denumit astfel, ca să impresionăm Arte-France. Cristina lucrase în domeniu în Franţa, eu în Boston. Un workshop folosind modelul peripatetic al tutorului lui Alexander the Great în formarea unei noi generații de conducători în Europa Centrală şi de Est (în ale documentarului).
A impresionat îndeajuns ca să primim susţinere instantaneu. Catch-ul a fost în a instrui aplicanţii, deja instruiţi, să pornească de la zero, toţi sub acelaşi acoperiş timp de 5 săptămâni. Căutat şi găsit un subiect, a-l filma, monta şi prezenţa în faţa unui juriu internaţional. Ba le mai dădeam şi-un premiu. Şi-a rezistat glorios, aş zice, cu inerente ups & downs, timp de 12 ani.
Singura modificare conceptuală a fost înlocuirea celor 4 echipe de 4, cu patru de trei (excluzând aşa-zisul producător). Motivul: financiar şi pentru o eficacitate sporită. Mai bine trei implicaţi total, decât cu un al patrulea (coordonator de producţie) care-şi pierdea uneori interesul pe parcurs.
Echipă, tutori, evoluție
Echipa, ca formație, e neschimbată din 2006, oamenii vin, pleacă, revin, dar funcţiile au rămas aceleaşi, producer, production manager, accountant, communication director, assistants... Locaţiile le-am schimbat de 5 ori: împrejurimile Sibiului (Cisnădioara şi Sibiel), Vama/Suceava, Baia Mare, Arad şi anul acesta Țara Hațegului.
AW modus operandi este foarte simplu. Un website bine întreţinut, telefoane şi ads-uri prin lume pentru a căuta şi găsi aplicanţi, tutors, experts, juriu... Singura condiţie sine-qua-non este un singur acoperiş pentru toţi cei implicaţi. Şi aplicanţi talentaţi, ar mai fi una.
Prin 2000, David Mamet în True and False: heresy and common sense for the actor, reuşea să facă praf atât sistemul lui Stanislavski cât şi pe urmaşii lui cu a lor metoda (The Actors Studio): Lee Strasberg, Stella Adler, Sanford Meisner. Argumentul fiind că fără un Brando, un De Niro, Dean, Newman, Nicholson... metoda ar fi fost degeaba, dacă nu, inexistentă.
AW, departe de a se dori un sistem ori o metodă, este doar un cadru propice, unde tineri talentaţi se întâlnesc cu profesionişti şi pedagogi consacraţi. Tot ce am reuşit până acum a fost înlesnirea acestor aranjamente. Succesele, premiile, recunoaşterea pe plan internaţional.. evident ne-a adus şi nouă bucurii, dar meritul deplin este al studenților.
Noi nu le spunem experţilor, tutorilor ce să-i înveţe, au libertate totală, cum de altfel nici ei nu le spun studenţilor ce sau cum să facă sau să nu facă. The eyes on the prize e nu cine câştigă, ci cine cât învaţă din propriile lor greşeli.
Documentar e un cuvânt prea mare şi de fapt nu delimentază absolut nimic, decât că se vrea aparte de ficţiune. Ceea ce nu înseamnă mare lucru. Dar e un început pentru a gândi uşor altfel. De fapt, nu numai de a gândi, cât şi de a privi altfel. As they say: in feature films the director is God, in documentary God is director (Hitchcock, dacă nu mă înşel...).
ExperiențaYou’ll probably learn more in 5 weeks of workshop than in years of film school
Declaraţia Adinei (Pintilie, n.n.) din 2006: I’ve learnt more in 5 weeks of workshop than in 3 years of film school, i-a adus mai multe necazuri ei decât nouă beneficii. Din cele 50 de documentare produse în 12 ani, de 11 din ele, alese, nominate, premiate în circuitul internaţional, sunt foarte mândru. Mândru că le-am oferit posibilitatea să se exprime. Mândru că le-am instilat o dorinţă de a face orice greşeală de pe lume, de a gândi out of the box, de a fi ei înşişi. Vorbe mari dar nu neapărat neadevărate. (Cele 11, sunt toate prezente pe excelenta platformă Cinepub).
Din zece ani cât am fost sub egida şi umbrela Arte/France, nu am putut accepta aplicanţi din lumea occidentală. Eram mărginiţi de emblema Europa Centrală şi de Est. Pierzând susţinerea Arte, am câştigat deschiderea către o plajă mult mai largă. În ultimii trei ani am acceptat aplicanţi din Finlanda, Israel, Franţa, Anglia, Italia, Vietnam, Rusia, Germania, Olanda. Raportul a fost dictat de cel puţin patru români musai pentru dialogul social.
Mai departe, poate pe scenă
D-ale actoriei? E ca mersul pe bicicletă. Dar nu suntem toţi tăiaţi pentru Tour de France. Şi câţi rezistă după un an sau şapte sau 37? Sunt deschis, sunt vulnerabil, cât despre dur, nu ştiu, nu mai ştiu...
Şi vremuri mai bune
Nu vin, nu mai vin
Bacovia
(cu atâtea gabriele, viorici şi zambilici)
