Poate nu chiar toti, dar multi fotografi vor spune asta: daca ai de ales intre un colaj cu mai multe imagini si o singura fotografie, alege o singura fotografie. Spune mai mult decat o ingramadire. Stiu asta, pentru ca am avut multe discutii cu colegii mei fotoreporteri, cand alegeam ilustratia pentru articole. Si de fiecare data cand mergeam pe colaj, se incruntau. Cu aceasta dilema in minte, a fost greu sa aleg imaginea principala pentru interviul de fata. Si, in ciuda argumentelor discutate pana acum, am facut colajul de mai sus, care in mod sigur va da migrene prietenilor mei fotografi. Poate si lui Stefan Tuchila. (Sa speram ca nu). Pentru cei care aranjeaza cuvinte, ca mine, uneori ideea e mai importanta. Si, pentru ea, masacreaza imagini.
Ideea e ca Stefan Tuchila merge prin lume si vede altceva decat oamenii obisnuiti. Ii place realitatea vazuta de sus. Dar nu de pe acoperis, ci de la Ultimul Etaj. In Bucuresti, a urcat pina acum pe 233 de cladiri. Apoi si-a continuat urcarile prin lumea intreaga, ajungand la 300 de ultime etaje: in New York, Casablanca, Shanghai, Seul. De 14 ani locuieste la Paris, oras ale carui ultime etaje nu au ramas nevizitate.
Se intoarce mereu la Bucuresti, insa. Din mai multe motive. In primul rand, prin imaginile sale, incearca sa pastreze un fel de memorie a orasului:
Bucurestiul dispare, din pacate, foarte repede. Dinamismul acestei distrugeri este uneori bun, natural si necesar pentru oras, dar in cazul Bucurestiului ce se intampla este de cele mai multe ori, aproapte intotdeauna, foarte rau.
Mai e si farmecul discutiilor cu paznicul, administratorul, directorul de firma, ofiterul de presa din corporatie, doamna de la 3, care nu il lasa sa urce in cladiri. Ar putea scrie o carte despre intalnirile din ultimii ani.
De-a lungul timpului am primit replicile cele mai variate, de la acuzatii ca vreau sa fur din locuinte pana la «nu vreau sa te sinucizi de la mine de pe bloc». Exista si reactia sincera «de ce ai vrea sa fotografiezi Bucurestiul, e urat, du-te si fotografiaza Ateneul si Casa Poporului».
A dat tarcoale trei ani unui bloc de pe strada Viisoarei, intersectie cu Lascar Catargiu, incercand toate formulele de politete si explicatiile posibile pentru a convinge pe cineva sa il lase sa fotografiez orasul din scara comuna cladirii. Are o intreaga lista de locuri cu cod rosu, locuri in care incearca sa urce de multi ani, fara niciun succes, in ciuda multor insistente, telefoane si emailuri. Lista pe care o reviziteaza periodic si de pe care sterge, triumfator, cate un nume, cum ar fi Cathedral Plaza, Palatul Telefoanelor sau blocul Turn de la Sala Palatului.
Stefan povesteste despre primul sau ultim etaj de la care a fotografiat Bucurestiul, cum a inceput aceasta calatorie a lui la inaltime, dar si despre cum e sa fii fotograf in epoca selfie-ului, care e amprenta sa si regulile dupa care se conduce in fotografie.
Inceputul
Am inceput sa fotografiez pe la inceputul aniilor 2000, cam in acelasi timp cu admiterea la Facultate de Arhitectura din Bucuresti.
La inceput foloseam fotografia ca o metoda de analiza, dar si ca un instrument creativ. Am trecut foarte repede la explorarea Bucurestiului cu aparatul foto la gat, pe vremea aceea nu era o activitate la fel de populara ca acum.
Pasul urmator a fost fotografia comerciala de arhitectura, pe care o practic si acum, desi prefer sa-mi investesc timpul in proiecte personale, legate de cateva teme majore: fotografia de la inaltime, Bucurestiul, arhitectura brutalista, arhitectura vernaculara, etc.
Ultimul Etaj
Proiectul a inceput cam prin 2004, atunci am inceput sa vizitez primele acoperisuri. In anii de inceput ai proiectului colectionam imagini fara un termen sau o data anume. Cand se ivea o oportunitate, profitam de ea si mai imbogateam colectia de fotografii. De-a lungul anilor proiectul a inceput sa se structureze, al devenit cu mult mai metodic si am dezvoltat o serie de principii de lucru, o metoda.
Acest lucru s-a intamplat in paralel cu studiile de arhitectura si drumurile intre Bucuresti si Paris, unde incepusem o bursa Erasmus. De altfel, tot ce invatam sau experimentam in cadrul studiilor de la facultate a hranit si influentat enorm modul in care percepeam Bucurestiul de la inaltime, la fel cum momentele petrecute privind orasul de pe acoperisuri m-au obligat sa reconsider multe aspecte legate de arhitectura, urbanism si viata orasului in general.
De aceea spun ca Ultimul Etaj nu este un proiect de fotografie ci un proiect de explorare, o cartare fotografica a orasului. Fotografia nu este scopul final ci o metoda, ma intereseaza sa inteleg si sa explic si altora ceea ce vad, nu numai sa produc niste imafini frumoase sau spectaculoase.
Primul ultim etaj
Parcurg de multi ani orasul la picior cu un aparat foto in mana. Incercam sa arhivez astfel diverse aspecte ale orasului si am in continuare astfel de proiecte, legate sau nu de sub-componente din Ultimul Etaj.
In cursul unei astfel de plimbari in anul 2004 am intrat intr-o cladire din zona Universitatii, pe bulevardul Hristo Botev. Am intrat captivat de mozaicul cu care era decorat holul si tot aparatul de intrare al cladirii, pe vremea aceea incepusem sa colectionez holuri si scari de locuinte colective, am in continuare o pasiune mai ales pentru blocurile moderniste bucurestene.
Am inceput sa explorez cladirea si dupa cateva minute ma aflat la o fereastra la ultimul etaj, privind o panorama a orasului care includea fostul hotel Modern si deja clasica avalansa de stiluri, inaltimi, texturi si culori ce caracterizeaza Bucurestiul.
Acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca trebuie sa urc pe cat mai multe cladiri si sa experimentez toate aceste Bucurestiuri diferite, caci orasul se dezvaluie de fiecare data in alt mod.
Bilant
In Bucuresti am urcat pina acum pe 233 de cladiri. Daca adaugam locurile vizitate in cursul calatoriilor mele prin lume, ajungem undeva peste 300 de locatii.
Este foarte greu de gasit un "cel mai frumos" loc de fotografiat Bucurestiul de la inaltime. Fiecare loc are un "ceva" imposibil de gasit in alta locatie, nu am reusit pina acum sa fac un clasament "obiectiv" al locatiilor. Dar este adevarat ca am anumite cladiri care mi-au ramas in minte pentru diverse detalii : Turnul IFMA (de ascensoare) pentru perspectiva fantastica asupra trenurilor ce merge catre Gara de Nord, o cladirea de birouri implantata linga cartierul Evreiesc pentru privelistea asupra unor case bijuterii, Hotelul InterContinental pentru sirul de taxi-uri de la baza lui, un bloc din cartierul Tineretului pentru perspectiva in crescendo catre Casa Poporului. Sunt foarte multe asa, as putea continua pe mai multe pagini.
Cel mai inalt loc in Bucuresti cred ca este (inca) SkyTower. Am urcat cam peste toate turnurile foarte inalte din Bucuresti: Sky, Globalworth, Tower Center, Casa Presei Libere, Asmita Gardens, Bucharest Financial Plaza. Imi lipseste doar Casa Poporului, in fine, partea de sus, am fost din pacate pina acum doar pe terasa situata la o inaltime intermediara.
Am avut sansa sa merg si mai sus, dar pe alte meleaguri: Dubai, Seoul, Tokyo, Teheran sau Shaghai. La Paris, unde locuiesc acum, urc foarte des in turnul Montparnasse. Am ajuns insa la concluzia ca mai sus nu inseamna neaparat mai bine, prefer de multe ori sa ma aflu pe acoperisuri care imi ofera perspective razante, mai ales in cadrul Bucurestiului, unde pot captura astfel toate fracturile si salturile de scara la nivelul cladirilor.
Cea mai grea parte
Partea cea mai complicata a Ultimului Etaj e legata de interactia cu paznicul, administratorul, directorul de firma, ofiterul de presa din corporatie, doamna de la 3, etc. Probabil ca as putea sa scriu o carte despre toate intamplarile si intalnirile din ultimii ani.
Din fericire, din cauza amplorii proiectului si faptului ca a devenit relativ cunoscut imi este cu mult mai usor sa conving oamenii acum decat acum 5-6 ani. Sunt chiar invitat la oameni pe acoperisuri, am o lista destul de lunga de asteptare si incerc sa onorez toate invitatiile. De altfel, daca printre cititorii acestui articol se afla cineva cu timpul si dispozitia de a ma invita pe un acoperis, accept cu cea mai mare placere.
De-a lungul timpului am primit replicile cele mai variate, de la acuzatii ca vreau sa fur din locuinte pana la « nu vreau sa te sinucizi de la mine de pe bloc ». Exista si reactia sincera « de ce ai vrea sa fotografiezi Bucurestiul, e urat, du-te si fotografiaza Ateneul si Casa Poporului ». Apoi exista o multime de oameni intelegatori, care isi rapesc cateva minute din timpul personal pentru a ma ajuta sa urc sau chiar stau cu mine cateva ore, indurand frigul si ploaia sau soarele arzator al verilor bucurestene.
In ciuda faptului ca am urcat cam pe toate cladirile foarte inalte din oras, exista si usi inchise. Am o lista de locatii « cod rosu », locuri in care incerc sa urc de multi ani, fara niciun succes, in ciuda multor insistente, telefoane si emailuri. De-a lungul timpului am reusit sa scot unele locatii de pe aceasta lista, Cathedral Plaza, Palatul Telefoanelor sau blocul Turn de la Sala Palatului fiind niste exemple foarte bune. Raman insa niste razboaie de luptat si faptul ca nu locuiesc in Romania nu ajuta deloc.
Daca e sa-mi amintesc o vizita in particular, probabil ca cea mai potrivita ar fi cea pe un bloc de pe strada Viisoarei, intersectie cu Lascar Catargiu. Cred ca am dat tarcoale acelui bloc timp de 3 ani, incercand toate formulele de politete si explicatiile posibile pentru a convinge pe cineva sa ma lase sa fotografiez orasul din scara comuna cladirii. Am primit o gama variata de refuzuri si nu am reusit niciodata sa trec de usa de intrare. Totul pana cand, trecand din intamplare prin cartier, l-am zarit in fata blocului pe un domn care astepta. Pornind de la principiul « nu renunta niciodata » mi-am tinut pledoaria, incercand sa il conving sa imi permita 15 minute de fotografiere din scara blocului. « Dar nu crezi ca e mai bine sa mergem pe acoperis ? » Au urmat 3 ore de fotografie, discutii si dezbateri despre Bucuresti, politica si orice subiect, pe fundalul unei panorame fanstastice asupra centrului si nordul orasului.
Reactii
Bucurestiul vazut de sus fascineaza multa lume. La inceput ma gandeam ca acest lucru va fi valabil doar pentru "profesionisti", oameni care si-au dedicat viata studiului orasului si a urbanitatii in general, sau pentru pasionatii de Bucuresti.
Dupa ce am lansat proiectul mi-am dat seama ca publicul era de fapt cu mult mai larg. Am avut o sansa mare si in faptul ca in ultimii ani bucurestenii par cu mut mai interesati de orasul pe care il locuiesc decat acum zece ani. Ajunge doar sa ne uitam la puzderia de proiecte de explorare si documentare a orasului.
Bucurestiul este un oras foarte generos la capitolul diversitate ... sau haos, depinde din ce punct privesti problema. Pe mine fotografiile din proiect m-au invatat sa privesc altfel orasul si mai ales sa ii inteleg calitatile si sper sa fie cazul si pentru cei care imi urmaresc munca.
Cu timpul am invatat sa citesc straturile de informatii, sa caut si sa identific arterele importante. Cunosc bine orasul si de la sol si am « consumat » de-a lungul anilor atatea harti ale orasului incat mi se intampla sa ma incurc doar in cartiere din periferie, pe care le-am explorat mai rar. A fost o supriza placuta sa descopar ca nu sunt sigur, exista foarte multi oameni care cunosc bine Bucurestiul. Mai bine, il si iubesc, lucreaza sa il documenteze si sa il transforme in acel oras ideal pe care ni-l dorim cu totii.
Subiectiv si obiectiv
Sunt o persoana hiperactiva, relativ agitata. Ceea ce se potriveste perfect cu spiritul orasului, cu haosul si dinamismul de care vorbeam mai inainte.
Apoi, am o singura stare de spirit atunci cand ma aflu la "ultimul etaj", o combinatie echilibrata de satisfactie si fericire. De multe ori este foarte greu sa ajung pe acoperisuri astfel incat cand ajung, experimentez aceasta stare euforica. Ceea ce nu poate fi decat foarte pozitiv pentru fotografiile din cadrul proiectului.
Menirea imaginilor
Memoria orasului. Bucurestiul dispare, din pacate foarte repede. Dinamismul acestei distrugeri este uneori bun, natural si necesar pentru oras, dar in cazul Bucurestiului ce se intampla este de cele mai multe ori, aproapte intotdeauna, foarte rau.
Un concept importnt din proiect este sa revin de-a lungul anilor si sa refac aceleasi cadre, observand diferentele. Din punctul acesta de vedere Bucurestiul este un oras particular, numarul mare de constructii si demolari face ca peisajul urban sa se schimbe in mod continuu, permitand obtinerea unor imagini « de arhiva » in intervale foarte scurte.
Acest lucru este foarte interesant ca exercitiu de observare si critica a spatiului construit bucurestean insa total demoralizant in momentul unei analize emotionale. Am vazut destule cladiri pe care le admiram disparand bucatica cu bucatica pentru a face loc unui viitor cu mult mai sumbru pentru imaginea si viata orasului.
Amprenta
Asta este o intrebare foarte complicata... Ca fotograf de arhitectura pe mine ma intereseaza sa capturez cat mai fidel subiectul, desi stiu ca acest lucru este imposibil, un spatiu / volum nu poate (si nu este) fi perceput cu ochii.
Apropo de deontologie si etica, aplicate pe cazul special al proiectului Ultimul Etaj, nu intru niciodata ilegal intr-o cladire. Din pacate, nu este cazul tuturor celor care se ocupa cu explorarea urbana si asa ajungem la oameni care isi rup picioarele pe santiere pentru ca au crezut ca era amuzant sa se urce noapte pe o macara si nu inteleg cat de periculos poate fi un astfel de loc.
Si aici ajungem la o problema pe care o observ din ce in ce mai des pe "scena" foto, mai ales pe Instagram, explorarea unor locuri foarte periculoase, de multe ori cladiri abandonate sau santiere. Sau plimbari pe acoperisuri, urmate de clasica fotografie cu picioarele atarnand in gol. Din fericire suntem inca departe de explozia fenomenului de rooftoping care a avut loc la vecinii nostri rusi, dar asta nu inseamna ca o tragedie se poate intampla oricand.
Nu vorbesc de acest subiect dintr-un excesm de altruism sau un puseu de moralism, la urma urmei cred ca fiecare isi asuma decizile si consecintele lor. Dar efectul principal al acestui mod foarte brutal de a "explora" este ca multe locuri devin inaccesibile pentru oricine, si am vazut de-a lungul anilor locuri care au fost inchise din cauza unor intrari prin efractie.
Ce transforma un obiect obisnuit intr-un subiect de fotografie
Pentru mine raspunsul este foarte simplu: lumina. Apoi, ce inseamna exact termenul "obisnuit" poate fi discutat mult si bine, caci este un termen extrem de subiectiv, ceea ce pentru mine poate fi extrem de fascinant, poate fi de un banal plictisitor pentru altcineva. Iar principiul acesta este extrem de valabil in cazul perceperii orasului si a arhitecturii.
Fotograf in epoca selfie-ului
Sunt doua lucruri foarte diferite, e un subiect pe care nu l-am explorat caci nu sunt deloc pasionat de modul in care arat. Pentru mine selfie-ul nu are nicio legatura cu fotografia, bineinteles in afara mediului de exprimare, care este identic.
Ultimele etaje ale lumii
Locuiesc la Paris de circa 14 ani. Adaptarea a fost destul de usoara, stiam deja limba cand am ajuns, facultatea am terminat-o aici asa ca nu a fost complicat sa ma integrez.
Primele fotografii realizate la Paris nu au nimic exotic, imi aduc aminte ca a doua zi dupa ce am ajuns primul loc in care am ajuns era esplanada Trocadero, cu celebra (si mult prea fotografiata) priveliste a turnului Eiffel. Ironic, nu am urcat niciodata pina in varful turnului Eiffel, pentru ca detest inghesuiala de acolo. Tot zic de cativa ani ca o sa o fac, sper sa apuc anul acesta.
Am vizitat in schimb foarte multe acoperisuri si cladiri inalte, de multe ori din cauza meseriei de arhitect care m-a dus pe multe santiere dar am fost si in locurile clasice. Marea diferenta in Paris este ca nu trebuie sa fii foarte descurcaret pentru a vedea orasul de sus, exista multe locuri unde orice poate urca, avantajul unui oras foarte turistic.
Dupa Paris, Ultimul Etaj s-a exportat cam peste tot pe unde am calatorit, din China, Japonia sau Coreea de Sud pina in Iran sau Algeria sau SUA. Incerc pe cat posibil sa ma documentez inainte de a vizita un oras pe unde pot urca, unde este panorama cea mai spectaculoasa, caut hotelul cel mai inalt sau airbnb-ul cu cele mai bune privelisti. Aceste cadre raman insa niste exercitii de stil, sunt "doar niste fotografii", caci lipseste valenta de analiza si studiu urban pe care o au seriile din Bucuresti.
Oriunde voi calatori si in oricate turnuri as urca, Bucurestiul va ramane pentru totdeauna locul unde prefer sa fotografiez de pe acoperisuri.
