[Politicienii virtuali] Radu Ghelmez: "Tariceanu nu vorbeste cu noi, Ciolos scrie prost, discursul lui Orban are calitate"

Sa facem, sa nu facem? Sa bagam politicienii la site sau sa nu-i bagam? Hai ca i-am bagat, dar nu comentam politici sau decizii de stat, ci felul in care comunica alesii poporului, in scris, in online. Dam, asadar, respondentior nostri linkurile la paginile de Facebook apartinand unor insi care fac politica in tara asta (Klaus, Dacian, Ludovic, Gabi, Liviu, Calin) si le cerem opinia. Ce vor politicienii romani sa transmita, cui se adreseaza, cum interactioneaza ei cu fanii. Dar cu haterii? Chestii din astea.

La ora la care l-am contactat pe Radu Ghelmez pentru interviul asta, nu stiam ca a decis sa intre in USR si sa ne ceara voturile pentru a intra in Parlamentul European. Deci cititi-l aici la fel cum il cititi si pe pagina lui, nu ca pe un politician. Pe care, apropo, probabil ca o sa-l votez. #OmgIQadsFacePolitica

Iohannis a transformat cadenta de roti dintate cu care livreaza banalitati si generalitati intr-un element de imagine personala si trage foloase din asta, Ciolos scrie cu picioarele, Firea vrea sa fie Jenny from the block, cu ia itindu-se de sub taior, Tariceanu e Trump de Romania, Orban scrie bine, Dragnea e... Dragnea. 

Iohannis

K. Iohannis comunica foarte corect si e de apreciat asta. De acord, textele lui sunt complet lipsite de orice urma de empatie, emotie si creativitate, dar va propun sa lasam asta deoparte pentru moment si sa observam mai intai ca sunt clare, coerente si consecvent livrate in acelasi stil deliberat construit. Nu e putin lucru.

Textele lui Iohannis aproape ca pot fi imediat recunoscute ca fiind ale lui, ceea ce e o performanta avand in vedere ca nu contin niciodata nimic remarcabil sau recognoscibil. Iohannis a transformat cadenta de roti dintate cu care livreaza banalitati si generalitati intr-un element de imagine personala si trage foloase din asta. A ales sa joace safe si mediocru, dar consistent si structurat si prin asta persona sa social media se ridica peste concurenta si pare o oaza de normalitate chiar daca frecvent impotenta. 

Sigur, se poate mult mai bine. Pozele alea, de exemplu, zici ca sunt facute de mine. Daca eram eu in trecere pe acolo in drum spre niste piscoturi si ma oprea Iohannis sa ii fac si lui o poza cu doamnele sau vorbind la lume, cam asa poze i-as fi facut, cum vedeti la el pe Facebook.

Nu e, totusi, ok; te-ai gandi ca un presedinte are un fotograf prin preajma, nu imprumuta Iphone-ul cui e prin jur. 

Amatorismul tehnic si uscaciunea cuvintelor sunt, in mintea mea, compensate insa de claritate. Chiar si cand foloseste exprimari ambigue, slabe retoric, gen “observam in ultima perioada niste unii care fac si dreg…”, e clar pentru toata lumea de cine vorbeste, ce parere are despre ei si de care parte a problemei a ales sa se pozitioneze.

I se reproseaza deseori lipsa de duritate, dar trebuie inteles ca Iohannis este cat de dur poate sa fie el folosind instrumentele retorice ce ii sunt specifice. Stilul asta birocratico-imperial de adresare generala si abstracta, referind institutii, grupuri si regulamente, niciodata nume sau circumstante particulare, are niste limite inerente ale contondentei. Cand ti-ai propus sa levitezi maiestuos deasupra plebei, nu iti permiti violente nici macar de limbaj, tot ce poti face e sa denunti una alta ca fiind inacceptabil, ilegal, imoral, not ok.

In fine, inainte sa trec la ceilalti, sa remarc doar, din postura de confrate postac, scurtetea urarii de 8 Martie. Cuvintele sunt gratuite si asta inspira risipa; e un semn de disciplina si experienta sa te poti opri intr-un scurt “La multi ani!”. Nu multa lume e in stare. Bravo!

Ciolos

Ciolos scrie cu picioarele. El are norocul ca ne-a intrat noua, romanilor, in cap prejudecata asta cum ca oamenii care chiar se pricep la meseria lor nu sunt in stare sa vorbeasca si nici nu le putem pretinde nimic pe comunicare. Stiti bancul cu cainii si inginerii, eh, declinarea lui in mitologia politica romaneasca e ca politicienii vorbesc si tehnocratii fac si niciodata invers.

D-aia si zic ca are noroc, ca, daca-l citesti, nu zici, omg, ce-i cu virgula aia, ce-i cu pleonasmul ala, ce sunt alea “tendinte fiscale”, vreo revolutie in taxare imprumutata din haute couture? Nu, cand ii citesti lui Ciolos straduintele scremute simti imediat un val de simpatie si compasiune: “bah, ce tehnocrat e Ciolos asta!! Uita-te la el cum se exprima, se vede treaba ca e expert tehnic in mecanisme si sisteme, fix ce ne trebuie.”

Treaba e ca, spre deosebire de Iohannis care comunica prozaic si stereotip pentru ca are o strategie ce e servita de stilul asta, Ciolos scrie plicticos fiindca asa crede el ca tre’ sa scrie politicienii pe net. Blurb-ul sau lauda de o propozitie tiparita pe copertile unui roman politist de mana a treia, cam asta e dezideratul stilistic al lui Ciolos, pe care nici macar nu-l atinge fiindca, lipsindu-i lucrul cu un corector, are scapari si nu ofera calitatea necesara.

Stangaci, fara adresa si fara call to action, plat, osciland neconvingator intre formal si personal; e clar ca Ciolos nu reciteste ce scrie inainte sa posteze si e clar si de ce: pentru el e mai importat sa scrie despre ceva anume decat cum scrie despre acel ceva. 

Si, in acest punct, trebuie sa ma opresc si sa observ ca toate cele trei texte introduc, de fapt, niste povesti mai lungi ale altora, povesti mai bine scrise si fundamental, bune. Merita apreciat pentru asta.

Cand o figura cu tractiunea sociala a lui Ciolos iti preia povestea, o duce la un cu totul alt nivel de vizibilitate si pentru asta merita apreciat, indiferent daca scrie sau nu ceva si cum e scris ce a scris. Si povestile pe care le-a ales Ciolos sunt foarte bune si, in secundar, utile politic lui.

Se poate insa mult mai bine si cred ca politicienii tip Ciolos ar scrie mult mai bine daca ar folosi un stil mai personal ce le-ar fi si mai la indemana si i-ar face si mai empatici. Sa ne explice cum e cu “tendintele fiscale” asa cum le-ar explica unor prieteni intimi care nu se pricep, nu cu generalizari pretioase si virgule inutile si am iesi si noi si el mai castigati.

Sau, daca nu e confortabil cu asumarea unui adresari personale in spatiul public, sa vireze la capatul opus, inspre Iohannis si sa imbratiseze limbajul metalic si precis de robot de call center: “pentru apararea statului de drept, apasati 1 si asteptati semnalul sonor”. Nu de alta, dar zona de mijloc, unde o scalda acuma, e gradinita de joaca a amatorilor, iar tehnocratii nostri, de vor sa ramana politicieni, vor trebui sa invete sa fie profesionisti ai comunicarii sociale. 

Orban

Asa, urmeaza Orban. Orban e foarte bun. Orban e bun pentru ca e natural, vorbeste ca un om normal si, citindu-l, poti sa indraznesti sa crezi ca in spatele tastaturii se afla fie un suflet, fie un bot conversational de ultima generatie, ceva ultra high tech. In primul rand, pot sa ma enervez impreuna cu Ludovic Orban citind ce scrie Ludovic Orban, imi vine foarte usor sa o fac si asta e lucru mare. Pentru un politician, aur curat.

Apoi, e clar ca vorbeste cu mine, nu ma pot feri. Si daca incerc sa ma las pe vine, mesajul lui coboara la nivelul meu si ma loveste tot drept in ochi, nu trece pe deasupra ca la antecriticatii lui. Ambele calitati sunt rodul folosirii judicioase a pronumelui la persoana intai: eu, noi, ne, pe mine. Fiecare dintre cele trei texte delimiteaza virtual si evident multimea umana in doua submultimi distincte: ei, pesedeul-inamicul, si noi, un noi clar ce il cuprinde pe Ludovic Orban, pe mine, Ghelme, si pe cine mai e ca noi si cu noi. 

Experienta politica uriasa este determinanta la Orban si ii ofera discursului sau calitate. Orban nu mai este un politician, cum sunt multi la noi inca, intimidat de trecerea de la comunicarea informala la comunicarea publica si inapoi. Uitati-va la curajul lui, cum ne cearta ca suntem prosti ca dam in PNL si ne laudam apoi ca suntem anti-pesedisti.

Vi-l puteti imagina pe Ciolos certandu-ne pentru ca suntem prosti? Orban nu doar ca are suficienta maturitate sa incerce, dar ii si iese, chiar facem la sfarsit ce ne zice direct sa facem: cugetam! Mai mult, Orban foloseste combinatii complexe de procedee retorice, nu se limiteaza la a livra variatiuni minore ale unei structuri clasice: Ana are mere. Enumera convingator, nu ca Ciolos, ne solicita imaginatia, are o structura a timpului in texte si un final mereu scurt si perforant. 

Imi place cum scrie Orban, cred ca e evident pe acuma. Ma scoate din sarite politicianul Orban, vad rosu cum curge ipocrizia din textele sale de mare luptator antipesedist de la antena trei, dar de la vorbitorul si scriitorul Orban cred ca ar avea multe de invatat politicienii “nostri”. 

Dragnea

Dragnea da comunicate de presa pe Facebook, cel putin asta sunt cele ultimele lui trei texte, cele alese de voi.

Ce poti sa comentezi la stilul unui comunicat de presa? Eu imi imaginez ca, undeva in Bucuresti, exista o scoala foarte, foarte veche, darapanata, gata sa cada la primul cutremur. Si in scoala aia, in ultima clasa din fund, unde nu bate soarele nici macar in miezul verii, a aproape putrezit la catedra un profesor foarte, foarte batran. Maestrul este senil si recita nonstop si absent unei clase intregi de ochelaristi si ochelariste elementele de baza ale elaborarii unui comunicat de presa.

Eh, un absolvent mediocru al acestui curs obscur este cel ce-i scrie lui Dragnea pe Facebook, ca doar nu va gandeati ca scrie chiar el povestile astea. Nu, parca il si vedem raspunzandu-ne unei intrebari nespuse: “Ah, Facebook, pe Facebook am un baiat, intra el, e foarte bun”. Pai nu? “Un baiat”. Si daca vreti sa stiti si ce studii are acest “baiat”, tocmai v-am descris mai sus esenta lucrurilor. 

Ce sens are sa discutam noi acuma calitatile scriiturii unui “baiat” anonim? Putem doar sa constatam ca, outsoursand Facebook-ul cuiva modest, Dragnea beneficiaza doar de functia politica de baza a comunicarii in social media, informarea, si ignora perfect functia ei mai avansata, convingerea.

De la Dragnea afli lucruri si asta doar daca esti interesat si doar daca reusesti sa descalcesti paragrafele cam colcaite ale ochelaristului de care pomeneam, dar Dragnea nu te convinge pe Facebook de nimic, nu iti vinde nimic si nu ai ce sa cumperi. Este, dar nu face, asta e Dragnea pe Facebook.

Firea

Ei bine si prin contrast, Gabi Firea este delicioasa. Si nu zic asta doar pentru ca sunt de acord cu ea, da, nu e rusinos sa fii bun la bucatarie. Nu, zic pentru ca posturile ei expira asa, un naivete seducator, cum masoara ea sarmaua sau falafelul traditional sau ce e aia prin comparatie cu a doamnei prim ministru; n-ai cum sa nu te inmoi confruntat cu atata gingasie taman la varf. Sigur, eu imi permit sa nu ma enervez si sa ma sensibilizez la tot felul, ca nu traiesc in Bucuresti si, prin urmare, nu sunt nevoit sa o urasc; pe voi va inteleg, cum sa nu va inteleg…

Gabi Firea ar vrea sa fie un fel de Ludovic Orban pesedist si crede ca poate, dar nu poate. Si nu poate, pentru ca n-are talent. Apropo, i-ati citit poeziile? Mesajele ei sunt directe si personale, joviale si pozitiv constructive, sunt usor de inteles si acceptat si o expun ca pe o fiinta umana autentica, nu un homo politicus stratosfericus.

Ai putea sa fii vecin cu Gabi Firea si ar fi ok, nu-i asa? Toata instalatia asta “spontana” este menita sa ne convinga ca, daca o sa dam la o parte toate functiile, toata cariera, toate bratarile, toate demnitatile, toata reputatia, faima si banii, daca le dam pe toate la o parte, o sa gasim in spatele lor o fata simpla, Gabi a noastra, o fata ca noi si dintre noi care a venit acum niste zeci de ani de la Vaslui sau Galati sau de pe unde o fi venit ea sa ne fie la toti primar.

Jenny from the block cu ia itindu-se de sub taior. Strategia e buna, acuma, stangacia ei cu literele este vizibila, dar Gabi stie asta si scrie putin. Scrie texte scurte ce nu permit dezvoltarea unor mari catastrofe literare; bravo ei ca si-a dat seama ce are de facut. 

Preferata mea e aia cu “Evadare la soare!!!” din motive, banuiesc, evidente in punctul asta. Ma gandesc ca ideea ei era sa reproduca cu personajele aflate la dispozitie niste poze care ii placusera ei pe vreun stock, ceva gasit dupa “happy family connecting together in joyful road trip”.

Nici asta nu i-a iesit, nici n-avea cum, atata doar ca pe stilul asta de comunicare candida pana si lipsa de calitate e, uneori, o calitate. Mie, personal, postul asta mi-a facut chef sa merg cu masina din Bucuresti pana la mare pe campia aia mega boring pe la Lehliu Gara. Categoric, cu alti oameni in masina, sper ca nu mai era nevoie sa precizez, dar senzatia e pozitiva chiar si pentru un hater de Firea cum se intampla sa fiu. Ceea ce merita notat. 

Tariceanu

Si, pe cand ma minunam de mine insumi ce am ajuns sa scriu de Firea, iata ca vine si randul lui Tariceanu. Tariceanu este, din lista discutata de noi, cel mai trumpist in stil. Binecuvantate doar rareori cu coerenta si logica, trenurile de litere gata deraiate ce tasnesc din tastatura batranului politician sunt perfect acordate pe frecventa de receptie a celor carora le sunt destinate.

Numeroasele rupturi de sens si cursivitate, repetitiile fara utilitate si circularitatile, utilizarea haosului semantic si gramatical ca instrument retoric, toate aceste tehnici savante joaca la Tariceanu rolul erorilor de traducere de pe etichetele biscuitilor Ulker de pe vremuri, erori tiparite deliberat de importatori ca sa convinga piata ca sigur sunt turcesti biscuitii, nu e doar numele de ei. Sa se fi exprimat corect si complex Tariceanu, nu l-ar fi inteles audienta target, ar fi cascat plictisita si ar fi mers in alta parte, la Codrin Stefanescu sau mai stiu eu cine. 

E clar de la bun inceput ca Tariceanu nu vorbeste cu noi. El vorbeste cu ai lui, cu bula lui, n-avem noi treaba. Si pentru bula asta a lui eleganta exprimarii nu e o calitate, dimpotriva, e suspecta. Ei sunt receptivi la torente pasionale de nonsensuri printre care se strecoara mesaje si cuvinte-semnal clare cristal.

Sa nu credeti ca, doar pentru ca este scris aiurea, textul lui Tariceanu nu e clar. Pentru aia care tre sa reactioneze la el, textul lui genereaza intelegere reflexa, mecanica si instantanee, pavloviana. Stat paralel, Kovesi si Iohannis, demisii si lovituri de gratie, liberalism si responsabilitate sobra, Tariceanu zice cu nume, prenume si pedeapsa cuvenita ce il deranjeaza pe el si ar trebui sa ii deranjeze si pe toti ai lui. Si toti ai lui raspund, caci recunosc elementele cheie si inteleg imediat ce vrea autorul de la ei. 

Ar declansa atacuri de panica in orice profesoara de romana de gimnaziu ravasele lui Tariceanu, dar, din punct de vedere politic, sunt bine plasate pe tinta si foarte eficiente. Cum ma gandesc ca, daca mai exista profesoare de romana de gimnaziu care voteaza cu Tariceanu, sigur e altceva la mijloc, nu poate sa fie pasiunea comuna pentru eleganta exprimarii, iar pe noi, astia care-l stim, vorba bancului, de mic, n-are sanse sa ne convinga pe Facebook nici Shakespeare de-ar fi, rezulta, deci, ca batranul nostru celebru scoate din social media cam tot ce poate fi scos de unul ca el.

Luat per ansamblu si in general, e jalnic. Judecat prin prisma potentialului si obiectivelor sale, efortul lui e respectabil si nu poate fi ignorat.