[Pasionat de bunătățuri] Carmen Paraschivescu (Garda Culinară): În aprecierile lor, cititorii mei fac referire la stilul meu de a scrie mai mult decât la rețetele postate

In viata de zi cu zi, Carmen Paraschivescu este psiholog-psihoterapeut. Si tot in viata de zi cu zi tine un blog culinar, in curs de maturare spune ea: "un produs in continua transformare, dospire, maturare. Are abia 5 ani si am invatat impreuna cu el destule, dar inca nu il pot numi un blog matur".

Garda Culinara a pornit dupa o experienta mai putin fericita la un restaurant constantean bine cotat. Plecand de la ideea de critica gastronomica, blogul lui Carmen s-a transformat in timp intr-un loc in care oamenii se aduna si interactioneaza in jurul retetelor, dar si dincolo de ele. De ce? Pai Carmen scrie povesti, nu retete. Cum este de pilda povestea doamnei Casian de la Pescaria Selgros, povestea supei de radacinoase (care este si cea mai populara reteta a blogului) sau povestile culinare ale Dobrogei, de care e si indragostita. 

Nu si-a inchipuit ca blogul va trece de cercul ei de prieteni si cunostinte, iar in primul an a gatit, scris si pozat pentru 100 de abonati. Astazi, Garda Culinara are peste 6.700 de fani pe Facebook. Se prea poate ca acestia sa fie atrasi de savoarea cu care Carmen isi descrie experimentele si improvizatiile culinare (de pilda, ciorbe si supe la tigaie sau wok) ori de faptul ca nici prin gand nu-i trece sa alerge dupa trafic. Nici n-ar avea timp, fiind prea preocupata de calitatea postarilor si de bucuria reusitelor culinare, ale ei si ale celor care o urmaresc. Cum spune ea insasi: 

"Banii sunt ultimul lucru la care ar trebui sa se gandeasca cineva care vorbeste despre a face mancare si vrea sa devina credibil. Nimeni nu e de neinlocuit; de aceea, cred ca viitorul este al blogurilor si bloggerilor care stiu sa imparta cu bucurie si fara ranchiuna ceea ce stiu in domeniu".

Seria editoriala Pasionat de bunătățuri, realizata in parteneriat cu Selgros Romania, continua astfel cu povestea unui blog care nu se grabeste nicaieri, dar care se bucura cu fiecare aventura culinara transformata intr-o postare. 

Un psiholog-psihoterapeut pasionat de gatit

Spre deosebire de multi alti pasionati de gatit si actuali bloggeri culinari, eu am gatit pentru prima data serios pe la varsta de 19 ani, odata cu intrarea in viata de tanara sotie. Tata imi descuraja prezenta in bucatarie, probabil simtul lui protectiv ii spunea ca ma voi satura toata viata de gatit, lucru care, poftim, nu s-a intamplat inca.

Desi nu am stat prin bucatarie alaturi de mama sau bunica, cred ca am avut o memorie si un simt al gustului foarte dezvoltate, lucru care m-a ajutat sa recompun mai multe feluri de mancare pe care le facea bunica.

Prima carte de bucate pe care am avut-o a fost cea a celebrei Sanda Marin, dupa care am gatit cel putin 10 ani si pe care si acum o am la indemana in bucatarie, apoi, in anii ‘90, au aparut mii si zeci de mii de materiale despre gatit, din unele inspirandu-ma pentru a iesi cate putin din monotonia bucatariei romanesti, asa cum o stiam eu pana atunci.

Revistele italienesti si emisiunile de la televiziunile lor m-au inspirat foarte mult, mai ales ca mi-au transmis bucuria de a experimenta in bucatarie, lucru poate chiar mai important decat talentul sau stiinta de a gati. Progresiv am ajuns sa dedic aproape zilnic o buna parte din timpul meu documentarii si experimentarii, devenind din ce in ce mai pasionata de acest domeniu.

Garda Culinara in persoana

Startul blogului 

Impulsul de a porni blogul a venit de la unii prieteni de pe Facebook care imi suportau numeroasele fotografii cu mancarea pe care o faceam sau de pe unde mergeam si chiar ma incurajau, ”fa-ti blog, fa-ti blog!”. Zis si facut, desi nici nu stiam prea bine ce e un blog; nu le urmaream, mi se pareau lipsite de interactiunea forumurilor culinare.

Peste o luna, sotul meu, vazandu-ma ca scriu aproape zilnic acolo, mi-a facut cadou domeniul gardaculinara.ro. M-am bucurat, am transferat imediat totul, i-am gasit un design simplu-simplu care a ramas si probabil va ramine mult timp de acum incolo.

In acelasi timp, la data aceea ma aflam intr-o perioada foarte apasatoare emotional, fiind implicata intr-un proiect in care lucram zilnic cu cate 7-8 persoane cu dizabilitati sau bolnavi incurabili, lucru care nu avea cum sa nu se reflecte si in starea mea afectiva. Aveam nevoie de ceva care sa ma deconecteze, iar blogul a fost ”supapa” cea mai la indemana.  O pasiune despre care poti sa vorbesti, chiar si in mediul virtual, are mereu efecte benefice asupra psihicului.

Friptura de berbecut cu piersici si nuci // Sursa

Garda Culinara. Start si evolutie

Nu am vrut sa-l fac o ”carte de bucate”, ci un loc in care sa scriu despre tot ce-mi trece prin cap din domeniu. Multe dintre primele mele postari sunt despre sezonalitate, eliminarea risipei in bucatarie, despre bunica, despre partile culinare ale calatoriilor mele, recenzii despre restaurante, povesti despre invitatii la masa la prietenii mei, amuzamente pe diverse teme, cum ar fi bucatarii carcotasi sau prea pedanti si multe alte teme care ating acest domeniu.

Nu m-am asteptat sa am un public masiv sau pretentios, am scris cu responsabilitate, nu am facut niciodata rabat de la calitatea postarilor, mi-am verificat fiecare rand scris in fiecare postare , am ales cele mai bune poze, am evitat sa emit pareri proprii sau idei fixe fara sustinerea tehnica a celor spuse de catre niste specialisti. Am facut un blog exact asa cum mi-ar fi placut mie sa-l gasesc si pana atunci. Cateodata imi recitesc postarile vechi si nu le-as schimba cu nimic.

Numele de "Garda Culinara" l-am rostit prima data la o intalnire cu un grup de prietene, pornind de la ideea ca n-ar fi rau sa infiintam o institutie care sa aiba ca obiect de activitate critica gastronomica si educarea publicului pentru calitatea serviciilor in acest domeniu, iar numele de "garda culinara" mi-a venit automat pe buze. Mi s-a parut amuzant dar si inspirat sa-mi numesc blogul astfel, printre obiectele de activitate pe care mi le stabilisem fiind si un soi de critica gastronomica.

Cotlet de berbecut cu sos de fructe de padure // Sursa

Evolutia mea si a blogului a insemnat mai multa cercetare in domeniul culinar, mi-am insusit tehnici si metode noi de gatit, am studiat fotografia culinara, am diversificat subiectele si abordarile si, lucru important pentru mine, am intrat in lumea bloggerilor culinari mergand la diverse evenimente. Am invatat de la ei si de la oameni apropiati domeniului, agentii de publicitate, de PR, comunicare, sau direct de la cei care beneficiaza de serviciile bloggerilor, adica brandurile.

Pot spune, caragialistic, ca blogul a ramas la fel, dar s-a schimbat esential.

Prune uscate cu orez (si zahar ars) // Sursa

Gatitul, scrisul si pozatul

Spuneam undeva pe blog ca, pe vremuri, reteta se scria pe scurt, se gatea pe lung, iar povestile se spuneau la masa. Acum faci poze, scrii povestea, detaliezi cat poti reteta si, de mancat, mananci cat poti mai pe scurt.

Gatesc aproape in fiecare zi cate ceva, mai rar vara, cand e si prea cald si sunt destule lucruri care se pot manca negatite, cum sunt branza cu rosii, salatele, fructele. Gatitul de zi cu zi dureaza de obicei foarte putin, am avantajul ca locurile mele de munca sunt pe un perimetru de 50 de metri in jurul casei si nu-mi impun o prezenta stricta pe durata zilei.

O reteta presupune niste pasi: intentia, documentarea, aprovizionarea, gatitul, fotografierea, mancatul si scrierea ei. Fiecare pas are si niste sub-pasi, de exemplu la scrierea retetei pe blog trebuie selectate fotografiile cele mai reusite, poate editate, refacerea imaginara a pasilor si extragerea a ceea ce e esential in fiecare, mentionarea aspectelor mai putin asteptate si rezolvarea acestora prin metode proprii - asta e ceea ce diferentiaza de fapt si blogurile si bloggerii.

E lesne de ghicit ca, pe acest fir al desfasurarii evenimentelor, cel mai mult imi place etapa in care mananc ceea ce am facut.

Salau cu maioneza reinterpretat // Sursa

Tiramisu cu capsuni // Sursa

Ce e cel mai dificil?

Fotografiile intermediare sunt de cele mai multe ori un chin pentru cineva care lucreaza singur. Trebuie sa te speli pe maini, sa faci pozele, mai amesteci putin in mancare, ti se pare ca arata mai bine in pozitia aceea, iar te speli, iar faci poza. Un preparat care iti ia in mod obisnuit o ora, facut cu intentia de a-l pune pe blog, iti ia si de 4 ori mai mult de-atat.

Eu prefer sa pozez creatiile finale, exact asa cum mi le pun in farfurie, fara decoruri suplimentare. Am incercat sa ies din acest tipar natural si a fost un fiasco, am prapadit timpul si cateva ingrediente destul de scumpe, revenind apoi la modalitatea mea clasica de decorat si preparare. Daca vreodata ma va lovi talentul, voi face altfel, deocamdata asta este stilul meu si se pare ca multora le si place. 

Despre blogosfera culinara de la noi

E foarte diversa - si e foarte bine ca e asa. Fiecare are locul lui, daca are ceva de spus. Daca n-au, probabil doar se distreaza si ei in online. Ma amuza dramele din sfera ”aia a pus margarina, aia a folosit nu-stiu-ce condiment plin de E-uri”, dar eu nu traiesc exclusiv din blog si deci vad altfel lucrurile. Sunt oameni care au nevoie de retete corecte si apeleaza la unul dintre bloggeri care explica in cele mai mici detalii retetele, altii vor doar contact uman. Sunt multi romani care locuiesc undeva departe in lumea asta si, citind bloguri culinare, isi pot recrea o mica lume romaneasca la ei acasa.

Dar primele motive pentru care cineva ar trebui sa-si faca blog sunt pasiunea si dorinta de a impartasi cu altii bucuria unei retete deosebite, de a inspira sau de a amuza pe cineva cu esecurile pe care le-a avut in bucatarie. Banii sunt ultimul lucru la care ar trebui sa se gandeasca cineva care vorbeste despre a face mancare si vrea sa devina credibil. Nimeni nu e de neinlocuit; de aceea, cred ca viitorul este al blogurilor si bloggerilor care stiu sa imparta cu bucurie si fara ranchiuna ceea ce stiu in domeniu.

Diferentierea blogului

In aprecierile lor, cititorii mei fac referire la stilul meu de a scrie mai mult decat la retetele postate. Am cititori prietenosi, cred ca si eu si blogul meu le transmitem faptul ca nu ma situez pe o pozitie de expert in bucatarie. Multi imi citesc postarile ca pe niste povesti, chiar daca sunt retete, prin comentarii gasesc des remarca ”imi doream sa nu se mai termine”, urmata de indemnul ”neaparat sa scrii o carte”.

Cred ca ce ma identifica pe mine este ca nu scriu retete, ci ofer inspiratie si dau incredere ca merita incercata o reteta. Iubesc Constanta si Dobrogea si scriu despre experientele mele culinare din aceasta zona.

O excursie pentru cules dude si corcoduse, savurarea unei placinte cu praz la o brutarie din Cogealac - o comuna cu populatie majoritara aromana, sau a unui suberec si a unui pahar cu braga la o patiserie dintr-o piata din Mangalia sunt experiente culinare deosebite, dupa parerea mea, si incerc sa le induc cititorilor mei dorinta de a descoperi Dobrogea si din punctul acesta de vedere.

Cultura culinara nu se face numai cu bani multi in restaurante de 5 stele, desi e foarte bine cand ai ocazia sa traiesti si astfel de intamplari, ci si intr-o mica bucatarie de vara a unui localnic dintr-unul din satele noastre. Iar Dobrogea ofera o mare diversitate culinara, aici traind intr-o desavarsita armonie 18 dintre minoritatile din Romania.

Bucataria dobrogeana imi ofera o sursa inepuizabila de inspiratie, iar eu simt ca trebuie sa o fac cunoscuta si altora care cred in momentul asta ca doar restaurantele din statiunile de pe litoral inseamna experienta culinara dobrogeana.

Publicul tau

In primul an de blog am ramas cam la nivelul de 100 de abonati ai paginii, dintre care 50 erau prietenii mei. Apoi, cu fiecare postare, numarul a crescut, cateodata in salturi pe care nici eu nu mi le explic decat prin narcisica parere ca pun lucruri extrem de interesante acolo. Pe blog nu imi urmaresc decat rar statisticile, mi se par tare complicate. Noroc ca Facebook are niste statistici proprii si poti vedea pe diverse categorii cine sunt cei care te urmaresc, cu date demografice exacte.

In majoritate fanii mei sunt din Bucuresti si Constanta, dar si foarte multi din Chisinau si alte zone ale lumii. Tot statistic vorbind, sunt mai mult femei intre 35-55 de ani. Sunt si profesori universitari, si oameni de afaceri, si muncitori, si agricultori, si persoane din industria ospitalitatii, colegi din bloggingul culinar.

Pavlova

Mancare de gutui // Sursa

E o comunitate poate modesta din punct de vedere cantitativ, am aproximativ 6.700 de fani, dar interactionam frumos si productiv: eu le arat ce fac, ce stiu sau am descoperit, ei imi fac recomandari de imbunatatire, retete noi, ma lauda sau ma critica pentru ce fac, iar eu iau de la fiecare ceea ce cred ca e de luat.

Nu o sa spun niciodata ”numai reteta mea e corecta!”, ”nu se face asa!”, ”habar n-ai!” etc. Nu m-am gandit cum sa fac sa atrag mai mult trafic, mi se pare o energie enorma pierduta pe altceva decat pe calitatea postarilor. Nu am nici retete ”carlig”, ba chiar fac un fel de anti-marketing: nici macar retetelor foarte cautate nu le pun mereu titlul sugestiv, ci ceva pe langa, care mi se pare mie interesant in momentul acela.

Cele mai populare retete

In mod hilar, reteta de supa de radacinoase este reteta cu cele mai multe accesari dupa cautari pe google. Nu m-am asteptat la asta, nici macar in realitate nu m-am asteptat sa aiba vreun succes, dar, cum spun si in postare, foamea e cel mai bun bucatar.

Urmeaza subiectul dedicat nucilor verzi, in care preiau si realizez o reteta de lichior de nuci verzi care a devenit un fel de brand personal. Nu reteta in sine, care nu imi apartine, ci chiar lichiorul, pe care-l fac artizanal cu nuci din gradina proprie. Cred ca toti cunoscutii mei au primit cate o sticla sau au baut un paharel de lichior facut de mine.

Lichior de nuci verzi // Sursa

Dintre retetele clasice si serioase, cea mai mare accesare o are reteta de Soleanca, mai ales de catre persoane din Moldova cea de peste Prut. Este intr-adevar ceva foarte simplu si bun, si am reeditat reteta intr-o varianta de Soleanca cu peste.

Soleanca cu peste // Sursa

Executii culinare neconventionale

Ciorba (de peste) in tigaie este unul dintre exemplele de executie neconventionala a unei retete. De ce fac asta? Pornesc cu un gand, apoi ma razgandesc. Am calit niste legume intr-o tigaie, nu mai stiu pentru ce, mi-am adus aminte ca mi-au ramas niste bucati de peste, am adaugat niste apa peste legume, bucatile de peste si putin otet. Gata ciorba! Nu trebuie sa faci o oala si sa stai ore in sir langa aragaz, multe feluri de mancare se pot face in cate portii e necesar ca sa fie consumate pe loc.

Mai am un model de supa rapida de vita facuta in wok. Particularizez foarte mult retetele clasice si adopt metode de gatire diferite pentru acelasi preparat. Pilaful il fac in vreo 5 feluri diferite, ori ca pe risotto, ori cu carnea si orezul puse deodata la cuptor, ori cu carnea prajita si adaugata la orezul fiert etc., pe care dintre ele as putea-o recomanda cititorilor?

Iar o reteta, zic eu, originala (pentru ca nu am mai vazut-o pe nicaieri) este cea de ardei copti cu branza Feta, facuta dintr-o intamplare si atat de buna! Foarte mandra sunt si de o reteta de pate de ficat de rata cu hribi. 

 Ardei copti cu branza Feta // Sursa

Ce-ai gati/manca pentru tot restul vietii?

As gati paste in diverse feluri. Trisez, vedeti? Pastele se pot face intr-o infinitate de feluri, nu as putea sa fac doar o singura mancare. Dar daca as fi vreodata blestemata sa mananc un singur lucru pentru totdeauna, as alege spaghetti aglio, olio e peperoncino - pe romaneste, spaghete cu ulei de masline, usturoi si ardei iute uscat maruntit. Desi in farfurie par paste goale, acele 3 ingrediente de baza le ofera ceva special; de altfel mi le fac de cel putin 2 ori pe saptamana, in varianta cu paste integrale.

Cel mai recent dezastru in bucatarie

N-am avut recent dezastre in bucatarie in sensul stricarii iremediabile a vreunui preparat, principiul meu e ca totul se poate transforma din necomestibil in comestibil. Dar fac mici dezastre la fiecare gatit, nefiind unul dintre cei mai precauti oameni.

Arunc in tigaie ce vreau sa prajesc, uleiul zboara pe toti peretii, pe mainile mele, aragazul arata ca dupa razboi dupa fiecare gatit. Raniri mai usoare sau mai grave fac la fiecare stat mai lung in bucatarie, cum ar fi in perioada sarbatorilor.

Una dintre ranirile ”amuzante” a fost cand am luat un carnat sa-l impung cu furculita ca sa nu crape la prajit, si gasind de cuviinta sa ma joc putin, dadeam in el cu sete, numai ca una dintre lovituri a fost in propria mea mana in care mi-am infipt adanc cei 4 dinti ai furculitei. I-am explicat cu greu sotului meu cum a fost posibil asa ceva, sa-ti infigi singur o furculita in mana cu atata putere.

Romanii, gatitul si mancarea

Destul de des, pe langa lipsurile materiale, e vorba si de lipsa de educatie culinara. Curioasa cum sunt, trag des cu ochiul in cosurile oamenilor prin supermarketuri, si nu de putine ori imi vine sa ma bag in vorba si sa le spun ca pot lasa in raft taieteii transparenti si sa faca niste taietei de casa dintr-un ou si putina faina, ies si mai ieftin in varianta asta, cu doar o mica investitie de timp si efort.

Dar nu sunt un nutritionist si nici un specialist in gastronomie, sunt psiholog si in aceasta calitate as vorbi mai mult despre cum sa manance oamenii si nu ce sa manance. Cred in rolul social si cultural al meselor luate cu prietenii, in rolul terapeutic al meselor luate in familie, chiar daca pe masa nu sunt cine stie ce preparate. Voia buna, tihna si apropierea tin de multe ori mai bine de foame si fac atmosfera mai frumoasa decat felurile de mancare sofisticate.

Monetizare

Nu am definit nicio formula de monetizare, colaborarile in domeniul acesta pot fi atat de diverse incat nu trebuie decat sa fii foarte curios si deschis la propuneri, sa le analizezi, apoi sa le accepti sau sa le refuzi.

S-a vorbit zilele acestea foarte mult de demnitatea bloggerilor/vloggerilor care propun afaceri unor posibili beneficiari. Nu stiu daca as face-o, dar lasand exagerarile si extremele la o parte, nu mi se pare nimic lipsit de demnitate sa propui un barter, bine-nteles daca fiecare dintre parti are ceva de castigat din asta si fara intentia de a santaja. Refuzul de colaborare se poate da si primi fara sa jignesti sau sa te simti jignit.

Oricum, de un lucru sunt sigura: reclamele dezgustatoare, ”socante”, care aglomereaza site-urile, enerveaza, streseaza sau chiar induc greata, nu isi vor gasi niciodata locul pe blogul meu.

Dulceata de trandafiri 

Planuri si proiecte

Pe plan ”culinar”, intentionez sa invat carte in continuare pentru ca simt nevoia sa stiu din ce in ce mai mult despre acest domeniu. Am absolvit de curand un curs de somelier unde l-am avut lector pe domnul Sergiu Nedelea, si, ca un obiectiv pe anul asta, intentionez sa urmez si un curs de bucatar.

Nu ma gandesc la o reconversie profesionala. Realist vorbind, insa, profesia de psihoterapeut presupune integritatea mintii si a sufletului (orice ar insemna acest suflet), iar din observatiile mele empirice, acestea sunt consumabile, asa ca nu e rau sa fii pregatit si pentru altceva.

In 2018 continua si colaborarea mea cu Selgros Romania in proiectul Selgros cauta Pasiunea, un proiect foarte frumos in care sunt implicati unii dintre cei mai cunoscuti bloggeri culinari si bloggeri ”de vin” din Romania.

Ce fac cu blogul? Ce am facut si pana acum, apoi am rabdare si ma las surprinsa de ce face el cu mine :)

Maiestria culinara nu inseamna numai restaurante de 5 stele. Un maestru gastronom se poate regasi intr-o bucatarie modesta, dintr-un sat uitat de lume, care gateste cu cele mai proaspete ingrediente, cu tehnici proprii, perfectionate in timp si, nu in ultimul rand, cu pasiune. Este principiul dupa care se conduc cunoscatorii, cum am vazut si in cazul povestii de mai sus.  

Intr-o serie editoriala realizata alaturi de Selgros Romania, ii cunoastem indeaproape pe (o parte din) membrii clubului pentru profesionisti si pasionati. De bunataturi.