Incredibil, dar adevarat; urmeaza povestea unui proiect care nu s-a nascut la bere. Nici pe departe. Ci la Muzeul Taranului Roman. Acolo unde lucreaza Anamaria, Raluca si Valentina si unde s-au pus bazele asociatiei Cate-n luna si-n mansarda in 2012. Magda-Raluca Oprea-Minoiu, Anamaria Iuga, Simona Gal, Valentina Bacu si Ioana Barbara Tanase sunt genul de tipe care se bucura mai mult de timpul liber daca si-l tin ocupat. Combinatia dintre drive-ul de a face lucruri si nenumaratele incidente ale lui "nu se poate" le-a motivat sa-si faca propriul ONG. Domeniu de activitate: divers.
Primul si, spun ele, cel mai frumos proiect pe care l-au facut, a fost o expozitie de fotografie pe baza de mestesugari si povestile lor. A urmat reconditionarea catorva case de prin sate maramuresene, pozate si expuse si ele, spre admirarea bucurestenilor. In acelasi an, fetele au pus la punct si primul proiect dedicat copiilor, finalizat cu o platforma despre meseriile din culise de spectacol, iar in 2015 povestile patrimoniului cultural roman au fost puse sub forma unei expozitii interactive. In aceeasi dinamica au ramas si cand s-au mai inhamat la drum cu atelierele de creatie si terapie prin joc pentru adulti, cu si fara copii.
Dar, de fapt si de drept, subiectul original al interviului a fost Ghidul Poznet de Cultura, o revista (print si partial online) cu ilustratii si continut misto pentru copii. Insa trebuie sa ne intindem la povesti ca, na, am avut de ce.
Deci cam asta-i treaba, la Cate-n luna si-n mansarda s-a muncit mult de-a lungul anilor. Trebuie spus totusi ca nu exista, inca, o mansarda a ONG-ului, dar e in plan. Fiecare episod al povestii s-a intamplat, daca nu pe teren, in casele proprii sau chiar in cele ale prietenilor.
Salut, Valentina, Simona, Anamaria si Raluca
Raluca: Am absolvit Sociologie, la Universitatea din Bucuresti. Asta m-a ajutat in „cariera” de scris proiecte. Stiu ce-i ala un item si o duc bine si cu formulatul obiectivelor, mare treaba cand lucrezi in domeniul cultural, atunci cand vrei sa convingi finantatorii ca nu esti doar un visator si atat. Doar ca mie imi place sa fiu cu capul in nori, nu sa scriu proiecte (surpriza!! :D). Asa ca acum, la 40 de ani, imi termin formarea de psihoterapeut prin joc si dramaterapie si conduc si Biroul Creativitate de la Muzeul Taranului.
Cu Ana m-am intalnit la muzeu. Ea scria proiecte culturale si abia astepta sa apara cineva cu care sa lucreze. Eu veneam din mediul ONG, protectia copilului, si abia asteptam sa dau peste un om ca Ana. Asa ca ne-am pornit sa scriem „Joaca de lut”, proiect cultural avand ca beneficiari copiii din centrele de zi ale celor de la Protectia Copilului (DGASPC Sect. 4). In acest proiect au venit si voluntari.
Eram la sala de cinema a muzeului si ma priveau vreo 25 de perechi de ochi. O roscata (Valentina) punea intrebari (dificile), o tipa faina tare, rasa in cap (Ioana), comenta cu prietena ei cu privire severa (Simona) si eu povesteam despre proiect, deja ingrozita :D Ele mi-au spus dupa ca paream profi si scorpie. Si asa a inceput o prietenie frumoasa :) In 2010.
Ana: Eu sunt etnolog si lucrez la Muzeul Taranului Roman. Intre anii 2007-2011 am derulat mai multe proiecte dedicate voluntarilor muzeului, din 2009 impreuna cu Raluca. Tot atunci le-am cunoscut pe Valentina, Ioana Barbara si pe Simona, cu care ne-am inteles din prima, legand o prietenie frumoasa. La finalului unui proiect din 2010-2011 am decis sa lucram impreuna in cadrul unui ONG al nostru, pentru ca aveam multe idei, vise comune si creative.
Valentina: Dupa ce am cochetat o perioada cu jurnalismul si cu publicitatea, fara sa simt ca mi-am gasit cu adevarat locul, am ajuns sa lucrez ca voluntar la Muzeul Taranului Roman – un muzeu de care ma indragostisem din timpul facultatii si-n care imi placea sa revin, sa ma pierd ore bune si sa ma regasesc la iesirea din el.
Joaca de lut a fost prima mea experienta de lucru cu artisti si copii laolalta. Poate si faptul ca acesti copii veneau din medii defavorizate ne-a influentat pe cei vreo 10 voluntari care am ramas pana la finalul proiectului, pentru ca ne-a determinat pe toti sa facem un proiect memorabil pentru ei.
Asa ca am cautat sponsori acolo unde bugetul nu ne permitea sa visam mai mult, am promovat proiectul ca la carte, am facut fotografii, animatii, am intretinut un blog, am mers in excursie la Piscu impreuna cu copiii. Si asa am sfarsit prin a face un proiect memorabil si pentru noi.
Simona: Eu m-am invartit si format in zona stiintelor sociale, mi-am luat licenta in Sociologie, la Universitatea din Bucuresti, iar dupa aceea mi-am facut studiile de masterat in Comunicare Interculturala si la Departamentul-Catedra UNESCO, din cadrul aceleasi universitati. Sunt mai mult un om al intersectiilor, dar inclin spre Antropologie si abordarea specifica ei. Povestea mea e destul de alambicata, am explorat destul de multe zone. Insa zona de intersectie, care a adunat lucrurile care-mi sunt pe plac, este Cate-n luna si-n mansarda.
Infiintarea asociatiei Cate-n luna si-n mansarda
Raluca: Institutia de stat la care lucram ne-a convins. Mai precis: asta nu se poate, asta nu e voie. Asa ca ne-am enervat si ne-am facut propriul ONG. Cu numele a fost complicat, au fost niste sedinte ca la carte :D. Logoul ni l-a facut artista ceramist si prietena a noastra Monika Paduret. Sediul l-am fixat la Valentina acasa, singura care avea contract, pe vremea aceea.
Apoi am inceput sa scriem la primul proiect, pe care l-am depus la AFCN si l-am si castigat, „Bataturi. Urme lasate de mestesuguri”. Cu cercetare, cu expozitie, cu idei multe si simpatice, cel mai frumos proiect! Am lucrat in toate apartamentele noastre cu chirie, la ceaiuri fara de zahar, duminicile, serile, cum apucam, cu pisicile, cainii si sotii rabdatori pe post de galerie.
Ana: Ne-am intalnit de cateva ori ca sa gasim numele potrivit si, intr-o dupa-masa insorita de la terasa Verona, dupa ce am pus pe o lista toate ideile, intre care cuvantul „mansarda” era obligatoriu, iata ca Simona a venit cu propunerea salvatoare: „Cate-n luna si-n mansarda”.
Numele se potrivea perfect cu ce doream noi sa facem, pe atunci, sa facem cate-n luna si-n stele, toate, grupate, simbolic, intr-o mansarda. Visul nostru de atunci este sa lucram intr-o mansarda, insa, in afara de mansarda de la Carturesti, unde am mai derulat cateva activitati, nu am ajuns inca sa avem propria noastra mansarda. Visam, insa, la ea.
Valentina: Numele asociatiei reflecta entuziasmul, care e fost si principala noastra resursa. Denumirea starneste zambete sau intriga, dar functioneaza perfect - a doua oara suntem recunoscute: “A, voi, fetele cu luna si mansarda!”:) Lucrurile au functionat apoi de la sine – ne intalneam aproape zilnic, faceam planuri, gateam impreuna, scriam laolalta, radeam mult, visam cu ochii deschisi si abia asteptam sa incepem primele proiecte. Ana si Raluca aveau deja o mai mare experienta in scrierea si derularea proiectelor cu finatare nerambursabila, eu veneam cu multe idei din zona marketingului, Ioana si Simona abia asteptau sa plece pe teren, sa faca cercetare.
Ne-au incurcat cateva luni de asteptare a obtinerii denumirii juridice (primul moment birocratic al asociatiei), asa ca, in momentul in care am primit actele, ne-am pus pe scris primul proiect si am aplicat pentru o finantare nerambursabila. Pe care am si obtinut-o. Cred ca a fost unul dintre cele mai fericite momente. Iar proiectul despre mestesuguri ramane preferatul nostru si dupa atatia ani.
Simona: Tocmai faptul ca nu poti gasi un job (daca stii sa fie, da-mi de stire) care sa imbine asa frumos cercetarea de teren (pe care am facut-o cu seriozitate academica in mai multe proiecte, cum ar fi – Bataturi. Urme lasate de mestesuguri si Pro Sura – Constructii vechi pentru timpuri noi - cu creativitatea. Resursa principala a fost entuziasmul. Entuziasmul a trebuit sa fie hranit in permanenta ca sa trecem mai usor de birocratia pe care a implicat-o infiintarea ONG-ului.
Implicare
Raluca: Mi-ar fi placut tare mult sa lucrez numai la asociatie. Dar, din pacate, nu am gasit formula magica de a plati taxele si impozitele din banii castigati numai din proiecte culturale. Sau am fost fricoasa, nu stiu. Cert este ca din 2012 pana in 2017 am avut 38 de contracte pe drepturi de autor sau pe conventii civile, in paralel cu contractul de munca de la muzeu. Cel mai mult, pe un proiect cultural, pentru noua luni de munca, am castigat 3.000 de lei impozabili.
Valentina: Fiecare dintre noi este ancorata si-n alte proiecte, dar ne facem timp cand putem si pentru Mansarda. O perioada, pentru mine a fost mai simplu sa ma dedic proiectelor din mansarda, datorita rolulului dublu de mama si freelancer.
Asta ma impiedica sa mai tin o evidenta a timpului alocat asociatiei, practic lucrez zilnic de unde pot si cat pot pentru proiectele pe care incerc sa le cresc – o revista culturala pentru copii, un targ de carte pentru copii, tabere urbane pentru copii. Si mai e un gand ascuns, dar inca nu am gasit modalitatea de a-l concretiza. Dar, pentru ca responsabilitatile de parinte cresc odata cu varsta copiilor, lucrez full-time si la muzeul la care mi-am dorit.
Simona: Ar fi fost ideal sa lucrez doar in mansarda, asta am tot sperat toate. Insa, cel putin in Romania actuala, in sectorul cultural al ONG-urilor este extrem de dificil sa ajungi la independenta materiala. Si, tocmai dintr-o nevoie absolut fireasca de stabilitate financiara, mi s-au redus considerabil timpul si energia pe care le pot directiona catre asociatie. De 4 ani lucrez in domeniul consultantei educationale pentru studii in strainatate – un job frumos, dar extrem de solicitant.
Creatorul site-ului
Raluca: Eu zic ca Valentina a fost capul aici. Eu il voiam mai dinamic, sa putem sa intervenim noi cu evenimente si texte. Dar suntem o organizatie democratica si majoritatea a decis. Asta imi place mie la Mansarda: ca oferim spatiu, dar si primim pe masura. E greu, daca te gandesti ca una e pasionata de cercetare, alta de psihoterapie, alta de grafica, alta de proiecte culturale pentru copii si nu numai. Dar asa combatem monotonia :)
Valentina: Asociatia s-a infiintat in anul in care s-a nascut al doilea meu baiat, e foarte posibil ca toate gandurile mele sa fi fost influentate in aceasta perioada de el, inclusiv atunci cand am propus brieful creativ pentru site. Voiam un site grafic, care sa porneasca de la logo-ul realizat de Monika, o mansarda virtuala, pe care s-o parcurgi repede, dar sa poposesti mult.
Asa ca am rugat-o pe Macrina Damian, o prietena a cartilor, fiindca asa am intalnit-o, lucrand la Booktopia, sa ne gandeasca o mansarda primitoare si care sa ne reprezinte. Chiar daca s-a dovedit ca nu este cel mai practic site (fiindca depindem de fiecare data de programatori pentru actualizare si modificari), ne place mult in continuare si noua.
Lunaticele din mansarda inca n-au mansarda
Raluca: Fetele chiar visau la o mansarda. Am si vazut cateva, dar chiria era ametitoare. Tare bine ne-ar fi prins un locsor al nostru, pentru ateliere, cel putin. Eu, sa fiu sincera, m-am gandit la ”mansardele” proprii, pentru ca acolo sunt atat de multe idei si vise si acolo „locuim” si gazduim toate proiectele, pana le crestem si le dam drumul in lume. In capul nostru e fain tare :D
Valentina: Eu inca visez la mansarda, recunosc. La acel locsor unde sa mutam toate proiectele din apartamentele noastre sau din mansardele prietenilor. Doar ca trebuie sa mai asteptam putin, pana ca macar unul dintre proiectele noastre sa devina sustenabil si sa ne permitem chiria unei mansarde suficient de incapatoare pentru proiecte si pentru prieteni.
Simona: Mansarda este locul ideilor noastre, dar ramane, in continuare, imaginara. Insa, indiferent de apartamentul in care am lucrat la proiectele asociatiei, am avut sentimentul ca suntem intr-o mansarda. La un moment dat, cand ne vom permite sa platim luna de luna o chirie, vom pune bazele unei adevarate mansarde.
Despre: Pro Sura, Bataturi, Apa si Meserii ascunse
Ana: Primul proiect pe care l-am scris si l-am derulat de la infiintarea asociatiei noastre este proiectul „Bataturi”. Ideea a venit din partea Crinei, o prietena de-a asociatiei noastre, care visa sa poata afla povestea bataturilor lasate de mestesuguri. Impreuna cu Crina am decis sa alegem 10 mesteri, dar si sa lucram intr-o echipa interdisciplinara.
Am mobilizat un grup de tineri voluntari etnologi si fotografi, cu care am aflat 10 povesti incantatoare, pe care le-am expus (fotografii si povesti) la libraria Carturesti. Ce a fost impresionant, pe langa munca de echipa pe care am realizat-o, a fost reactia mesterilor, care nu se asteptau la o expozitie si la un eveniment atat de frumos si cu un impact atat de mare asupra publicului. Chiar saptamana trecuta m-am intalnit cu unul dintre beneficiarii proiectului nostru de atunci si imi spunea cat de impresionat a fost de munca noastra din 2012.
Al doilea an al existentei noastre ca asociatie am avut doua proiecte foarte mari pentru noi, „Pro Sura. Constructii vechi pentru timpuri noi” si „Meserii ascunse in culise de spectacol”. Primul proiect, „Pro Sura” a fost conceput in urma unei discutii cu un grup de arhitecti de la Fundatia Pro Patrimonio, cu care discutam despre pierderile ce se intampla in mediul rural in sate unde se darama casele si constructiile vechi din lemn si se construiesc acum case noi, cu etaj, din materiale de constructii noi.
A fost tot un proiect in care am lucrat intr-o echipa interdisciplinara, implicand voluntari etnologi, sociologi, dar si arhitecti. Pe langa faptul ca am facut o activitate care ne-a fost draga, am avut placuta surpriza sa avem si o reactie pe masura din partea publicului, la dezbaterea pe care am organizat-o la Carturesti, dar mai ales la intalnirea pe care am organizat-o in comuna in care am realizat partea de documentare, comuna Sisesti, judetul Maramures, cu consiliul local si cu primarul comunei, care pareau ca descopera o comoara in fundul gradinii, o comoara despre care stiau, dar nu erau constienti ca valoreaza atat de mult.
Valentina: Ana a fost managerul primelor doua proiecte amintite si a descris exact cum au pornit si ce impact au avut. Eu am alte amintiri legate de aceste prime proiecte - cu Matei-cel-mic intr-un cos de rachita pregatind primul vernisaj al asociatiei, tot cu Matei-cel-mic-si-dragalas in manduca la vernisaj sau la intalnirile cu sponsorii. Sau negociind cu el cateva minute fara gangurit pentru a raspunde la intrebarile din cadrul unui interviu radio. Noaptea lucram in liniste cateva ore, asa ca am deprins de atunci acest obicei, dar am si invatat sa folosesc timpul mult mai eficient.
„Apa trece, povestile raman” este primul proiect pe care l-am coordonat in cadrul asociatiei si care s-a concretizat cu o expozitie interactiva pentru copii, deschisa cateva saptamani la Sala Dalles. Am pornit de la o idee prin care sa valorificam patrimoniul imaterial – Apa, ca element care ne defineste identitatea - in jurul careia am tesut povesti audio-video si tactile despre izvor, despre apa vie, personajele din folclorul romanesc legate de apa (Stima Apei, Solomonarul, Sorbul apelor), mlastina, fantana, marea, insula Ada-Kaleh, inghitita de apa.
A fost primita cu mult entuziasm de ei, mai ales ca era prima expozitie unde aveau voie sa atinga obiectele din expozitie, unde se puteau juca de-a teatrul de umbre, pe care o puteau traversa topaind cu ajutorul unei harti.
Ajutoare?
Ana: De fiecare data am avut parte de colaboratori inspirati: ONG-uri care deruleaza o activitate similara cu a noastra, sau cu care ne completam prin actiunile pe care le facem; voluntari, pe care ii gasim prin retelele noastre de prieteni, precum si prin intermediul partenerilor pe care ii avem in proiectele derulate punctual.
Valentina: Intr-adevar, in functie de specificul fiecarui proiect, incercam sa atragem si colaboratori noi. Daca nu ne sunt prieteni si nici nu putem face rost de o recomadare, le scriem direct, le povestim si le propunem sa lucram impreuna. Asa s-a intamplat si in cazul primului proiect, cand ne doream ca in echipa proiectului sa avem si un artist fotograf, asa ca i-am scris lui Vlad Eftenie.
Ne-a raspuns, ne-am intalnit si apoi ne-am trezit ca pleaca pe teren cu echipa de cercetatori si de voluntari, in cautare de bataturi facute de mestesuguri.
Atelierele Luna din Mansarda
Raluca: Cel mai fain atelier pe care l-am tinut a fost „Taramul meu”. Atelier pentru adulti, care a avut componente de dramaterapie si terapie prin joc. Cinci saptamani frumoase si pline, cu sapte oameni in toata firea. Care initial intarziau la intalniri. Dupa care au venit la timp. Dupa care au cerut sa vina cu o ora mai devreme, pentru a termina anumite lucrari individuale. Si nu mai voiau sa plece.
Conceptul a fost realizat de mine si o colega psihoterapeut. Au urmat scrierea anuntului pentru Facebook, inscrierea oamenilor, cumpararea materialelor din banii proprii, gasirea si inchirierea unui spatiu propice, cararea materialelor, de la cani pentru ceai la role imense de hartie si valize cu culori, pensule, pernite, paturi etc.
Am si spalat pe jos, am facut si fotografii, am transcris ore de povesti rezultate in sesiuni, am facut si DTP-ul pentru niste ”carti” pentru fiecare participant, aproape mi-am sectionat un tendon, cu un cutit, incercand sa mesteresc ceva. Si, desigur, am sustinut si sesiunile cu pricina :) A fost unul dintre cele mai frumoase ateliere pe care le-am tinut vreodata. Eram rupta de oboseala, ca totul il faceam in timpul liber, dar niciodata nu m-am simtit mai la locul meu si mai fericita.
Valentina: In spatele atelierelor stau mai multe voci, nu este una singura. Uneori ne ajuta mult sa vorbim intre noi, dar fiecare ajunge sa-si conceapa atelierele. Dintre toate, Raluca si Ioana reusesc sa vina cu propuneri de ateliere foarte interesante si pentru adulti. Eu m-am specializat in lucrul cu copiii si acolo ma simt cel mai bine.
Uneori imi place doar sa gandesc conceptul, dar am in minte o persoana care stiu sigur ca poate tine acel atelier. Alteori stiu ca acel atelier e gandit sa-l tin eu - ma revad, bunaoara, in redactia improvizata de la prietenii nostri de la Mozartinno (atelier de muzica si creativitate), inconjurata de 11 perechi de ochi curiosi si entuziasmati, pregatiti sa mearga pentru prima data pe teren.
De cateva zile sunt noii nostri colegi reporteri, care ne ajuta sa scoatem un numar din revista Ghidul poznet de cultura. Fac pregatiri intre ei, se intregistreaza, revad intrebarile, verifica ceasul, harta si bateriile la reportofoane. Am sentimentul bun ca sunt unde trebuie printre ei.
Ghidul poznet de cultura
Valentina: Obisnuiam sa le citesc copiilor mei niste reviste frantuzesti, foarte frumos ilustrate si cu un continut atat de potrivit si de adecvat varstelor lor (celui mic ii citeam Picoti, iar celui mare Toupie, Toboggan, Wapiti). La un moment dat, aceste reviste au disparut (pentru o perioada) de la chioscurile de ziare.
Le-am recitit pe cele pe care le aveam, dar copiii voiau ceva nou, in special baiatul cel mare. Asa ca intr-o zi, mi-a venit ideea, le-am spus-o si fetelor si in trei zile am depus primul proiect la sectiunea editoriale de la AFCN.
Continutul a fost gandit in jurul unor rubrici permanente: Povesti, Muzica, Arhitectura, Patrimoniu, Personalitati culturale, Curiozitati culturale, Recomandari de ateliere/proiecte/carti/fime/spectacole pentru copii. Greu a fost pana am ajuns la un echilibru al tonului revistei – voiam sa fie jucaus, dar nu infantilizat, sa fie scris de adulti, dar tinand cont de varsta si interesul copiilor, sa placa parintilor, dar sa fie dorita/ceruta de copii.
Fiind gandita tematic, echipa se mareste de la numar la numar, in functie de specificul numarului respeciv, ni se alatura noi colaboratori. Unii ne-au fost alaturi de la inceput, pe altii i-am cunoscut pe parcurs si ne-au ramas aproape. Pe masura ce-i decopeream si noi si pe masura ce gaseam si surse de finantare, fiindca ne doream sa lucram cu ilustratori buni si sa cream un continut de calitate.
Printre colaboratorii de lunga durata, as vrea sa-i mentionez pe Maria Brudasca, Alexandru Ciubotariu (Pisica Patrata), Oana Ispir, Maria Surducan, Beatrice Iordan, Victoria Patrascu, Iulia Iordan, Ana-Maria Costea, Simona Sava, Luciana Brandusa Grosu, Despina Hasegan, Anca Maria Panoiu, Raluca, Ana si Simona din asociatie, Marcia Marin, Ionela Stoica, carora li s-au adaugat copiii Luca si Maruca Pepel, Stefan Niculescu, Ivo si Sasha Costea, Stefan Niculescu, Petra Ardeleanu, Smaranda si Elisabeta Iordan, Maruca Iordan, Delia Calancia.
O mica pauza
Valentina: De fapt, nu a fost o pauza, ci a insemnat inceputul. Primele 5 numere, pe care le-am tiparit din prima finantare de la AFCN au fost distribuite gratuit si au reprezentat o perioada de tatonare a pietei. Neavand o educatie in randul copiilor, a cititului de reviste, nu stiam sigur daca piata din Romania este pregatita. S-au epuizat rapid cele 5.000 de exemplare, lumea a inceput sa intrebe cand apare urmatorul numar.
Asa ca am decis sa incercam s-o transformam intr-un proiect sustenabil, care sa nu mai depinda neaparat de finantare. Am cautat variante de sponsorizare, am facut un plan, am stat de vorba cu oameni din domeniul editorial, al distributiei, mai sa dam inapoi cand am aflat cat de spinos e drumul pana la public. Am revenit insa la idee, am aplicat la o noua finantare AFCN si am pornit cu numarul 6 din septembrie 2016 pana in decembrie 2017, cu aparitie lunara.
De ce print?
Valentina: Credem ca inainte de a trece la cititul online, copiii trebuie sa rasfoiasca multe carti si reviste, sa se indragosteasca de mirosul de cerneala si de fosnetul paginilor date. In plus, ne dorim sa-i atragem si pe parinti si profesori in povestea noastra si varianta print ni s-a parut ideea pe care ar accepta-o cu mai multa incantare. Iar argumentul si mai mare a fost acela ca o colectie trebuie aranjata in biblioteca, aratata prietenilor, plimbata in vacante.
Revista este distribuita in toata tara prin intermediul librariilor Carturesti si Librarium si are un tiraj de 1.000 de exemplare/lunar. Dar pentru ca publicarea lunara s-a dovedit destul de dificila – tiparul este scump, cheltuielile redactionale cresc si ele in functie de numarul de ilustratii, al colaboratorilor, distributia si promovarea sunt cruciale si consuma mult timp si multe resurse umane si financiare, in momentul de fata regandim strategia si cel mai probabil va aduce niste modificari in privinta aparitiei.
Sursele de finantare si partenerii
Valentina: Pe langa finantarile de la AFCN, am obtinut si cateva sponsorizari, care au provenit fie din redirectionarea celor 20% din impozitul pe profit, fie din sustinerea punctuala a unui proiect. Dar s-a intamplat sa aducem bani de acasa, sa imprumutam de la prieteni, sa lucram fara sa ne platim luni de zile.
Dintre toti partenerii, AFCN s-a dovedit solutia pentru multe dintre idei, nu stiu daca ne-am fi aventurat in aceste proiecte fara acest sprijin. S-au alaturat si cateva companii care ne-au sprijinit financiar (Dacia, Kaufland, iDentity, IntegralEdu, Clubul Taranului), dar si multi parteneri care ne sustin proiectele (Muzeul Taranului Roman, Muzeul de Arta Contemporana, Muzeul Hartilor si Cartii Vechi, Asociatia Pro Patrimonio, Arhiterra, Scoala de la Piscu, De-a arhitectura, Roata Mare, Moara de Hartie, Mozartinno, Metru 3, editurile Arthur, Cartea Copiilor, Vellant, Librariile Carturesti, Librarium, Kyralina, Anthony Frost etc).
Promo
Valentina: Pentru ca eram singura care venea din domeniul comunicarii, eu m-am ocupat de promovarea proiectelor de la inceput. In functie de publicul-tinta si de obiectivele fiecarui proiect, am gandit un plan de promovare format de obicei dintr-un mix media (TV, radio, online, outdoor).
Dar fiecare proiect a avut si o componenta neconventionala - filmuletele de prezentare se dovedesc cele mai eficiente in mediul online si activitatile de PR (ateliere, tabere urbane, lecturi publice) ne ajuta foarte mult sa ne cunoastem publicul.
Planuri pentru 2018
Raluca: Pai asa: sesiuni de joc terapeutic pentru copii, o piesa de Shakespeare jucata de adulti, intr-un atelier maaaaaaare de dramaterapie, atelierul Taramul meu, macar trei serii, seri de storytelling cu povesti adevarate, in care printii sunt si urati, Baba Cloanta e o baba si copiii nu patesc nimic groaznic daca nu-si mananca broccoli-ul, si o carte de povesti. Atat.
Valentina: Anul acesta mi-am propus sa aloc mai mult timp celor doua proiecte care vreau sa creasca – revista Ghidul poznet de cultura si targul de carte pentru copii BOOKerini, care nu apare pe site. Prima editie a targului de carte pentru copii BOOKerini s-a intamplat anul trecut, iar in prezent pregatim a doua editie.
